23.5 C
Campulung Muscel
09/08/2022

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu: Portretul unui visător câmpulungean: poetul Dimitrie Nanu

Când veacul al XIX-lea trecuse puţin de jumătatea sa, Gheorge Nanu, un negustor de vază, evlavios, dar şi iubitor de petreceri, fin cunoscător de oameni şi prieten al lui Lascăr Catargiu, tocmai se căsătorise la Câmpulung cu jupâniţa Zoe Hristodor. În locuinţa lor, cunoscută cu numele „Casa Nanilor”, construcţie în stilul vechilor case munteneşti, cu pridvor larg, susţinut de stâlpi svelţi de stejar, cu poartă mănăstirească la intrare, cu o curte primitoare şi îmbălsămată de mireasma florilor şi a brazilor semeţi, s-au născut cei şase copii ai lor: Ion Nanu-Muscel, fiul cel mare, viitorul medic de renume şi profesor universitar, Constantin Nanu, care va urma să devină medicul Teatrului Naţional din Bucureşti, Gheorghe şi Niculae, morţi de tineri, Dimitrie Nanu şi Maria.

Anii de formare
Venit pe lume în anul 1873, Dimitrie Nanu a urmat cursurile primare la vechea Şcoală Domnească din Câmpulung şi pe cele liceale la „Sf. Sava“ în Bucureşti. Având dragoste de animale, s-a hotărât să urmeze o carieră de medic veterinar şi în 1894 era un sârguincios student al Şcolii Veterinare din Bucureşti. Când o comunicare ştiinţifică a sa, trimisă Academiei de Ştiinţe din Paris, a fost citită în faţa înaltului for de însuşi marele farmacist-chimist Ferdinand Frédéric Henri Moissan, studentului român i s-a prevestit o strălucită carieră medicală.

Dimitrie Nanu, considerând că totuşi n-ar avea vocaţia necesară pentru profesia de medic veterinar, a rămas la vechea lui pasiune: literatura. Tatăl său însă l-a obligat să urmeze cu totul altceva: Facultatea de Drept din Bucureşti, unde şi-a luat şi licenţa. Firea lui Nanu, cu puternice înclinări literare, i-a călăuzit paşii destul de repede spre Facultatea de Litere din Bruxelles, care l-a „metamorfozat“ pe fostul licenţiat în Drept în… profesor de limba şi literatura franceză.

Întors în ţară, Dimitrie Nanu a predat limba franceză la Bacău şi apoi la Bârlad, unde în 1903 a legat o strânsă prietenie cu Emil Gârleanu, alături de care a întemeiat o revistă de orientare autohtonistă, pe care au numit-o „Făt-Frumos”. Departe de ai lui, Nanu n-a rămas multă vreme în Moldova. Reîntors în confortul casei părinteşti din Câmpulung, a abandonat profesoratul şi a lucrat ca laborant în farmacia din oraş a lui Gabriel Dimitriu, frecând în mojare prafuri farmaceutice sau cântărind pilule în balanţe de mare precizie.

Temperamentul său neliniştit, dar şi marea pasiune pentru literatură, l-au dus în scurt timp la Bucureşti, unde a găsit şi o slujbă mulţumitoare: bibliotecar-şef la Ministerul de Industrie şi Comerţ. Econom, lipsit de vicii, a strâns ban cu ban şi a putut să-şi construiască o casă în cartierul Floreasca, unde a trăit o viaţă tihnită, după dura experienţă din Primul Război Mondial, când în septembrie 1917 unitatea sa de infanterie fusese încercuită de germani şi el căzuse prizonier.

Unchiul şi nepotul: Dimitrie Nanu şi Mihai Moşandrei
Întors din prizonierat, cu stabilitatea dată de o slujbă convenabilă şi o locuinţă confortabilă, Dimitrie Nanu s-a putut ocupa intens de literatură. Debutase la Câmpulung în anul 1900 cu placheta „Nocturne”, urmată în 1914 de o a doua plachetă, „Ispitirea de pe munte”. Continuând mai vechi colaborări, a publicat versuri în unele dintre cele mai prestigioase reviste ale vremii, ca de pildă „Convorbiri critice”, „Viaţa Românească”, „Sburătorul”, „Adevărul literar” și „Ramuri”. A fost un frecventator constant al cenaclului bucureştean „Sburătorul”, condus de criticul E. Lovinescu, unde îl va introduce şi pe nepotul său, tânărul poet Mihai Moşandrei.

Amândoi au fost într-o intensă corespondenţă, iar Dimitrie Nanu se dovedește mereu în scrisorile sale un maestru spiritual pentru nepot. „Dragă Mişule – îi scrie în 1932 – am venit din calmul Câmpulung, în trepidantul Bucureşti, şi nu ştiu cum să zbor iarăşi spre cetatea naşterii mele, departe de Babilonul acesta unde trotuarele sunt un fel de altare priapice cu nesfârşite teorii de bacante. Totuşi, am observat, pentru un artist ca tine, Bucureştii ar trebui să fie ceea ce era pământul pentru Alfeu, dacă nu mă înşel. Să cobori ca dintr-un avion, să ia talpa piciorului contact cu Bucureştii, să dai o raită în tramvai, într-un automobil la Şosea, te vei simţi „enceint“ cu o mulţime de subiecte, care vor prinde să-şi agite mădularele. Atunci ţâşti la Câmpulung, unde să le naşti într-o muncă laborioasă şi liniştită, adică cu răbdare şi fără pripă.”

Poetul şi traducătorul
Bun cunoscător al limbii franceze, Dimitrie Nanu a făcut numeroase traduceri din Racine, Corneille, Alfred de Vigny, François Coppée, Guy de Maupassant şi alţii. A tradus, de asemenea, tragediile „Othelo” și „Furtuna” de Shakespeare, precum şi drama „Puterea întunericului” de Lev Tolstoi. Bine primite, unele dintre traduceri i-au fost publicate, iar altele se află şi astăzi între manuscrisele Muzeului Teatrului Naţional din Bucureşti.

În anul 1934 i-a apărut la Editura „Cartea Românească“, într-o frumoasă ediţie, volumul care l-a consacrat, „Poezii”, în care autorul şi-a făcut o selecţie a poeziilor răspândite de-a lungul timpului în periodicele literare. Volumul a primit în 1937 o apreciere oficială, căci Dimitrie Nanu a fost încununat, la propunerea lui N. Iorga, cu Premiul Naţional de Poezie, distincţie care, în afara unei sume importante de bani, i-a adus poetului cea mai mare satisfacţie morală a vieţii sale.

Simţind „camarada“ aproape, după cum se exprima eufemistic într-o scrisoare către Mihai Moșandrei, Dimitrie Nanu şi-a scris în anul 1938 testamentul. Neavând urmaşi direcţi, a lăsat casa nepotului, iar cărţile din bibliotecă şi economiile sale, unor apropiaţi. S-a stins discret, aşa cum trecuse şi prin viaţă, în 1943 la Câmpulung, în braţele lui Mihai Moşandrei.

„Bănuiai în el un visător”
Toţi cei care l-au cunoscut pe poetul Dimitrie Nanu i-au apreciat sensibilitatea, sinceritatea şi puritatea sufletească, trăsături sugerate chiar de înfăţişarea sa. „Toată viaţa lui – îşi aminteşte Mihai Moşandrei în volumul „Evocări literare” – a purtat o barbă siriană, neagră şi deasă, sub o privire însă de o rară blajinătate. Deasupra ochilor mărunţi, dar distraţi, deseori atenţi doar pe adâncurile sufletului, urca o frunte albă şi fină dintr-un ivoriu curat, abia acoperită de un păr mătăsos şi rar. Cu oricâtă distracţie l-ai fi privit, bănuiai imediat în el un visător. Fixat sufleteşte pe cele mai înalte creste ale unei etici austere, privea aproape involuntar cu întreaga lui făptură numai pe Dumnezeu, fiindcă pentru poet toate cele bune, cât şi cele rele ale acestei vieţi porneau de la Dumnezeu şi se terminau în Dumnezeu…“.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!