Ion Iosif Secăreanu, al doilea din stânga imaginii
Serialul „Firul generațiilor”, realizat de Evenimentul Muscelean și Centrul de Informare și Promovare Turistică Dâmbovicioara, îi rezervă cuvenitul loc în suita de interviuri realizate cu oamenii locului, despre amintiri de familie – povești și fotografii -, strănepotului primului primar delegat pentru satul Podu Dâmboviței. Florin Minciună ne-a însoțit într-o călătorie minunată, cu mai bine de un secol în urmă, pe când satul se afla în componența comunei Rucăr, care l-a împuternicit pe Ion Iosif Secăreanu să-i gestioneze treburile gospodărești. Alegerea acestui sătean destoinic, bazată pe implicarea civică a unui om dedicat comunității, a lăsat mărturii ale dragostei sale pentru așezarea natală până în zilele noastre. Poate, cea mai necesară consătenilor a fost obținerea pășunii de la Dealul Sasului, printr-un litigiu în instanță, care a sacrificat o veche prietenie a lui Ion Iosif Secăreanu cu unul dintre moșierii rucăreni, de la care au fost luate cele peste 120 de hectare.
Punctăm în deschiderea articolului dedicat unui om profund atașat de „rădăcini”, de Dumnezeu, de carte și școală, ca temelie a viitorului copiilor săi, și zbaterea sa pentru continuarea lucrărilor la Biserica Podu Dâmboviței și definitivarea ei cu clopotnița, executată abia în 1969, la 26 de ani distanță de debutul șantierului splendidului așezământ religios semnat Dimitrie Ionescu Berechet.
Cu încântarea de a adăuga un „giuvaer” în mini-seria de articole grupate sub titulatura „Firul generațiilor”, vă prezentăm o frântură de istorie locală, conturată pe baza discuției purtate de Raluca Busioc cu Florin Minciună, pentru Evenimentul Muscelean.
- Străbunicul lui Florin Minciună, primul primar delegat al comunei Rucăr pentru satul Podu Dâmboviței
Pe linie maternă, Florin Minciună se trage din familia Secăreanu. Este una dintre familiile străvechi, întemeietoare ale Dâmbovicioarei, din rândurile căreia îl aducem înaintea cititorilor, prin intermediul amănuntelor captivante aflate de la plăcutul nostru interlocutor, pe Ion Iosif Secăreanu, străbunicul acestuia. Născut pe 16 aprilie 1886, la Rucăr, înaintașul lui Florin a trăit până la 90 de ani. Străbunica lui Florin, Virginia Ilinu, s-a născut pe 20 iulie 1892, la Dragoslavele. Virginia și Ion s-au căsătorit pe 25 ianuarie 1913, la Rucăr.
Un lucru de apreciat în cazul urmașului acestuia este păstrarea actelor de stare civilă ale ascendenților, fapt care explică acuratețea datelor inserate într-o povestire aparte. Strănepotul nu l-a mai prins pe străbunicul trecut în eternitate pe 18 mai 1976, cu trei ani înainte de nașterea lui, dar și-a cunoscut străbunica, mai mică cu șase ani decât soțul său. Virginia Secăreanu s-a stins din viață la 11 ani distanță de soț, pe 13 aprilie 1987. Florin avea pe atunci 9 ani.
Străbunica împreună cu cele două fiice, Olimpia și Maria
În afara documentelor, Florin păstrează în memorie amănuntele aflate de la străbunică, bunic și de la sora bunicului, Olimpia, despre Ion Iosif Secăreanu, primul primar al satului Podu Dâmboviței, care, pe atunci, aparținea Rucărului. „Întrucât rucărenii erau destul de departe de Podu Dâmboviței, au hotărât să fie un om care să se ocupe doar de sat.”, a povestit Florin Minciună rațiunea înființării funcției ocupate de străbunicul său: primar delegat al comunei Rucăr pentru satul Podu Dâmboviței.
„Era un om destul de înstărit, dar nu extrem de bogat, pentru că, probabil, nu era nimeni foarte bogat la Podu Dâmboviței. Era din familia Secăreanu, care, alături de Benga și Bârloiu, erau printre puținele familii mari la Podu Dâmboviței.”, relata Florin Minciună a cărui documentare a coborât în timp până la a șasea generație înaintea sa. Cele trei familii mari își împărțiseră satul în teritorii: în centru erau Benga și Secăreanu – Secăreanu, chiar mai departe de centru, până la sus, la proprietatea fostului primar Dumitru Secăreanu -, iar Bârloiu era în Suboratie.
Revenind la personajul principal al narațiunii, Ion Iosif Secăreanu, strănepotul spunea despre acesta că: „N-a avut școală foarte multă, dar a prețuit școala. În 1914, a înființat o cooperativă de ajutor al satului: Banca Populară „Viitorul”, comuna Rucăr, satul Podu Dâmboviței, județul Muscel”, tot pentru a fi de folos sătenilor care aveau nevoie de bani.
Libretul cu numărul 2, emis pe numele lui Ion Iosif Secăreanu, vechi de 112 ani, a rămas și el în păstrarea familiei. Și se găsește într-o stare foarte bună, semn al grijii manifestate de succesori față de bunurile acestuia. Din actul constitutiv al Societății Cooperative de Credit și Economie, cu numele Banca Populară „Viitorul”, aflăm cine sunt membrii fondatori: Gh. Moisescu, Nae Ion Dulamă, Ion If. Secăreanu, I.I. Jingoi, Gh. Pietroșeanu, Ion Breb, Ion D. Bârloiu, Iosif N. Bârloiu, Moise N. Pantea, Moise I.D. Brănescu, Ioan I. Secăreanu, I. Ochiu, Gh. I. Bangăl, Ion M. Țigău, Ion N. Busioc, Ion G. Secăreanu, Ion D. Rădescu, Gh. Alexe, G.I. Secăreanu, N. Bomboș, Gh. B. Pâtea, I. Benga, Iosif I. Boboc, Gh. Aldea, G.I. Bârloiu, G.N. Bârloiu, Naftan Diaconu, Ion Durdu, Nae D. Bârloiu, G. Tincă, Bucur Pantea, Ion Pomană, Ioan Cioacă, Ion I. Vorovenciu, D.D. Bârloiu, G.I. Țigău, G.N. Dulamă, Nae N. Bârloiu, Ion Secăreanu, Moise Secăreanu.
- Secăreanu, una dintre familiile cu ramificații în comună
Străbunicii Virginia și Ion Iosif Secăreanu, alături de sora străbunicii și de soțul ei
Ion Iosif Secăreanu a cunoscut și experiența frontului, fiind decorat pentru meritele sale în timpul războiului. Înainte de a îmbrăca haina militară, se căsătorise cu fiica preotului Ilinu, din Dragoslavele, care avea două fete. Au avut cinci copii, trei băieți și două fete. „Fetele s-au căsătorit pe la Dragoslavele, iar cei trei frați au rămas la Podu Dâmboviței. În stânga și în dreapta casei centrale, unde s-a născut străbunicul meu, făcută cu o generație înainte, și-au construit casele frații lui. Lumea îi zicea străbunicului meu Niță. „Nenea Niță”. Fratele mijlociu era Iosif, căruia îi se zicea Viciu, iar cel mic, Dumitru. Nenea Viciu a avut copii pe Ghică Secăreanu, Vică Secăreanu și încă trei fete. Iar nenea Dumitru a avut multe fete: tanti Muța Falcă, tanti Aritina, tanti Viorica Comăneci, tanti Nela, care e mama lui John Brănescu și apoi nea Vică, care e tatăl fostului primar. Familia Secăreanu s-a extins destul de mult. Cu o generație înainte erau alți Secăreni: nea Cornel Secăreanu, nea Gheorghe Secăreanu, care a murit recent, nea Victor Secăreanu, care avea o cârciumă… Și mai e o ramură de Secăreanu… era nea Vasile Secăreanu în centru, vizavi de nea Ghică. Era un om bătrân, care tundea în sat. Icu. Într-un fel sau altul, toți Secărenii sunt înrudiți, mai de departe sau mai de aproape.”, a realizat interlocutorul nostru o mică prezentare a unui neam vast, cu multiple ramificații, pe care îl înțeleg oamenii locului.
- Un om dedicat Bisericii
Întorcându-ne la Ion Iosif Secăreanu, „el a iubit acest sat și pentru că, probabil, și-a pierdut mulți în război, a considerat că trebuie să facă ceva.”
Ion Iosif Secăreanu și preotul Spiridon
Numele său este legat de ducerea la bun sfârșit a lucrărilor la bijuteria arhitecturală a locului, Biserica Podu Dâmboviței, a cărei construcție începută în 1943 a fost oprită în 1949, reluată în 1952 și sfințită în 1953. La acel moment, lăcașul nu avea clopotniță, definitivată abia în 1969. „Pentru clopotnița a dat, la fel, destul de mulți bani. Țin minte, din povestirile alor mei, că au fost discuții în familie. Adică… „în loc să folosești banii pentru noi, tu îi dai pentru biserică?! Lasă-i să-i folosim aici.” „Nu, eu vreau pentru biserică, să fie pentru satul meu.” Și-a iubit comunitatea.”, astfel explică Florin folosirea resurselor familiei într-un scop colectiv, pentru un bun al tuturor, în detrimentul nevoilor familiale.
Bunica lui Florin cu cele trei fiice
Astfel, a contribuit și la execuția clopotniței, iar trei sferturi din finanțarea necesară realizării crucii din curtea lăcașului a fost asigurată de acest binefăcător. De altfel, pe cruce apare mențiunea care atestă faptul că a fost ridicată de Ion Iosif Secăreanu. Amplasamentul inițial a fost în curtea școlii vechi, ulterior fiind mutată în curtea bisericii. Implicarea lui Ion Iosif Secăreanu a fost motivată și de faptul că cel mai bun prieten al lui a fost preotul satului. „Erau doi preoți, Spirică și Spiridon, și cu amândoi a avut o relație foarte bună, am și poze cu ei din biserică. Era foarte implicat. Chiar dacă îmbătrânise, rămăsese cumva ancorat și își dădea cu părerea despre ceea ce trebuia sau nu trebuia făcut. Era oarecum încăpățânat. Dar asta cred că e o trăsătură de familie. Mă recunosc și eu în această încăpățânare.”, spunea strănepotul, care a preluat una dintre trăsăturile comportamentale ale străbunului său.
- Băiatul cel mare al lui Ion Iosif Secăreanu a fost ofițer de carieră, iar una dintre fiice a urmat Școala de Moașe la București
Fiul lui Ion Iosif Secăreanu, bunicul lui Florin Minciună
Pe lângă binefacerile pentru sat, Ion Iosif Secăreanu a vrut, ca orice părinte, să-și vadă realizați copiii. Pentru cel mare, cea mai potrivită i s-a părut cariera militară. „L-a trimis la București, la școala militară, a absolvit-o și s-au dus în război atât el, cât și bunicul meu. Bunicul meu îmi povestea că el a stat trei ani concentrat și patru ani în război. Șapte ani cu totul. Fratele lui, la fel. Deja ajunsese ofițer. Dar n-au luptat în același detașament. Fratele bunicului meu a rămas în București. A fost ofițer de carieră toată viața.”, a continuat istorisirea lui Florin despre dorința străbunicului de a a-și vedea copiii ridicați peste media meleagurilor natale.
Străbunica și fiica Olimpia
Sora celor doi, Olimpia, a absolvit, în 1940, Școala de Moașe din București. Nepotul Florin păstrează, între actele rămase de la predecesori, diploma de moașă a acesteia, eliberată de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale.
„În numele Majestății Sale Regelui,
Noi, Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Muncii și Sănătății și Ocrotirilor Sociale, văzând rezultatul examenului de absolvire al Școalei de Moașe din București și după depunerea legiutului jurământ, prestat la 15 octombrie 1940, dăm doamnei Secăreanu Olimpia, născută în anul 1920, în comuna Podu Dâmboviței, județul Muscel, Diploma de Moașe, pentru a se bucura de toate drepturile acordate de lege. Libera-practică publicată în Monitorul Oficial nr.287 din 5 noiembrie 1940. București, 26 iunie 1941.”
„Când a fost să o trimită la școală – a continuat Florin Minciună -, au vândut din galbeni, ca să-și permită să o țină la școală. Era un lucru scump. Nicio fată de aici nu fusese în acele vremuri… Urma școala elementară aici și se mărita. Pe ea a trimis-o la Școala de Moașe. După absolvire, a revenit și a fost moașa satului timp de 40 de ani. A lucrat inclusiv la spital, la Rucăr. După ce satul Podu Dâmboviței a fost alipit comunei Dâmbovicioara, a devenit prima contabilă a Primăriei. După ce a fost moașă mult timp, a vrut ceva mai liniștit și s-a angajat la Primărie. Dar lumea a continuat să vină la ea să-i facă o injecție, să-i dădea cu albastru de metil în gât… cam acesta era tratamentul. Te durea în gât, te duceai la Olimpia. Când eram copil, mergeam la ea acasă… avea un băț mare, pe care băga vată cu albastru de metil, deschideai gura și îți dădea pe la amigdale cu acel băț și zicea: gata. Avea niște seringi… erau niște truse de inox, seringile erau de sticlă, acele nu erau de unică folosință, ca acum, și, după ce le folosea o dată, le băga în acele cutii și le fierbea. Așa le steriliza și le putea folosi a doua oară. Avea ventuze pentru spate, avea tot felul de ustensile medicale. Noi suntem la treia generație de ei, dar părinții noștri așa au trăit.”
Bunicul lui Florin și sora Olimpia
- Neamul Secărenilor a dat mai mulți primari ai comunei
„Secărenii au marcat multe generații, nu doar familia mea, Secăreanu, în general. Prima dată a fost străbunicul meu. După care, în generația următoare, a fost primar Secăreanu din altă ramură a Secărenilor, pe vremea comuniștilor. Nea Nicu Secăreanu a fost primar pe vremea comuniștilor, mulți ani, la Dâmbovicioara. Sau Olimpia, care a fost 40 de ani moașa satului și apoi contabilă. O generație după, mama mea a fost educatoare 30 de ani aici, până când a murit. Nu că a influențat cumva, dar a modelat copiii de aici. Învățătorii, educatorii, preoții erau oamenii importanți ai satului. Așa era în acele vremuri, ei erau modele. Mai recent a fost primarul Secăreanu, care tot din această familie este. Secărenii au influențat Podu Dâmboviței.”, mai spunea Florin Minciună.
Afinitățile politice ale străbunicului erau influențate de liderii țărăniști precum Iuliu Maniu și Ion Mihalache.
- Aproape 190 de hectare de pășune la Dealul Sasului, o moștenire concretă, care dăinuie și în prezent
„Moștenirea lui este Dealul Sasului. Cel mai important lucru pe care l-a lăsat satului sunt 188 de hectare în Dealul Sasului, pe care le-a câștigat pentru sat. Acum nu știu dacă mai sunt atâtea, dar în actele pe care le am eu sunt 188 de hectare. În 1920, satul a început să crească și oamenii nu aveau unde să-și ducă vacile la păscut. Le duceau la Rucăr, unde exista o stână, dar le era destul de incomod. Pe vremea aceea, la Rucăr, erau câțiva oameni, cărora li se spunea boieri. Actuala primărie din Rucăr, fosta farmacie din Rucăr, fosta casă de copii… sunt niște case mari. Acei oameni aveau sute de hectare de terenuri și păduri. Unul din ei era Moise Bunescu, cu care străbunicul meu avea o relație de prietenie destul de apropiată. Ei își spuneau „frate Niță”, „frate Moise”. În momentul în care străbunicul meu a cercetat niște portițe legale, și-a dat seama că legea putea să exproprieze proprietatea privată în folosul comunității locale, cu condiția să i se dea în schimb celui expropriat fie contravaloarea în bani, fie teren în altă parte. Străbunicul a făcut cerere către Ministerul Agriculturii și a deschis proces în numele satului Podu Dâmboviței, cerând 122 de hectare de la Bunescu și 61 de hectare de la frații Teodorescu. Terenurile fiind învecinate, ulterior, puteau face corp comun. Au convenit că lui Bunescu îi lăsau 30 de hectare, separat de cele 122, care ar fi rămas în continuare proprietatea lui. A început procesul și Bunescu și-a dat seama, cu avocați, că va pierde procesul. A venit la străbunicul și i-a propus să renunțe la proces. În contrapartidă i-ar fi dat teren, păduri și aur. I-a zis: „Frate Niță, ai patru copii, pe care ți-i fac oameni. Îți dau cinci hectare de pădure, îți dau patru hectare de teren, îți dau locuri de case pentru fiecare și-ți dau cincizeci de galbeni.” Erau niște averi. Acasă, i-a spus acest lucru nevestei. „Ce mai aștepți? Ne facem oameni, că satul nu-ți face statuie. Hai să acceptăm.” Dar el n-a vrut. A zis: „Nu, asta să fie pentru satul nostru, să rămână satului sute de ani după ce n-oi mai fi. Noi nu suntem bogați, dar nu suntem nici săraci.” Ei nu erau chiar săraci. Aveau teren, aveau pădure, aveau și aur. Am găsit poze în care apăreau cu galbenii la gât și erau mulți. La Olimpia, când a murit, am mai găsit câțiva, nu mai erau mulți. Dar știu că a dat de zestre fetei celei mari, care s-a măritat cu nepotul scriitorului Lungianu, vreo 20 de galbeni. Plus că au mai vândut din ei. A vândut niște galbeni și când a dus-o pe Olimpia la școală și, în final, rămăseseră câțiva. A refuzat, a continuat procesul și a câștigat. În prima fază, a câștigat procesul cu Bunescu și a stricat prietenia cu el. Bunescu a primit teren în Constanța.”, povestea Florin Minciună cum a obținut satul Podu Dâmboviței 122 de hectare.
Litigiul cu frații Teodorescu pentru alte 61 de hectare a avut aceeași finalitate. „Satul Podu Dâmboviței a devenit proprietarul a peste 180 de hectare, la Dealul Satului, pe care să-l folosească în comun, pentru pășunat. Aceste suprafețe sunt câștigate de el. Am memorii scrise de mâna lui către ministru. Aceasta a fost principala lui moștenire, care a rămas și oamenii satului se folosesc și în ziua de astăzi și se vor mai folosi o sută de ani de acum înainte. Deci, această pășune din Dealul Sasului nu e nici pentru Rucăr, nici pentru Dâmbovicioara, nici pentru Ciocanu. Este pentru Podu Dâmboviței.”, a accentuat strănepotul scopul frământărilor străbunicului, cu peste un veac în urmă.
În cei 90 de ani de viață, Ion Iosif Secăreanu n-a purtat altceva decât costumul popular. N-a ieșit din cioareci și cămașă. Era un om conectat la realitatea timpului în care i-a fost sortit să trăiască. „Avea ziare și reviste. O parte din ele încă le am. Când eram mic, urcam în pod și-mi arăta bunicul unde le ținea ascunse. O țin minte pe străbunica mea. Pe ea am prins-o. Îi plăcea foarte mult să învățăm carte. Numele Eduard i se datorează – al doilea prenume purtat de Florin -, pentru că, atunci când m-am născut, a rugat-o pe mama mea, nepoata ei, să mă numească Eduard. Ținea minte că așa l-a chemat pe un rege al Angliei din vremea când era ea tânără.”, a încheiat Florin Minciună o poveste înduioșătoare, însoțită de fotografii demne de un muzeu al satului.
A consemnat Magda BĂNCESCU
