- Cu ajutorul lui Dumnezeu, meșterul, la bază cizmar, a ajuns la vârsta de 92 de ani
La jumătatea lui octombrie 2009, pe o vreme ca de luna august, ne găseam pe terasa casei familiei Florescu, de la Apa Sărată, pentru un interviu cu domnul Nicu, un vestit meșter câmpulungean, căutat pentru scarpeții confecționați de el. Avea, pe atunci, 75 de ani, și încă lucra, având comenzi de la clienții mulțumiți de încălțămintea ieșită din mâinile sale. Astăzi, Nicolae Florescu a ajuns, cu ajutorul bunului Dumnezeu, la vârsta de 92 de ani, împliniți pe 9 iulie. Datorită frumuseții poveștii de viață împărtășită nouă de acest om vrednic, o vom relua cu dorința de a fi cunoscută de cât mai mulți cititori, într-o perioadă în care se împuținează modelele de seriozitate și devotament față de lucrul făcut în credință. Și mai ales cu respect față de oamenii care i-au purtat încălțările. Iată istorisirea lui Nicolae Florescu, depănată nouă în urmă cu 17 ani.
Muscelenii de la țară, care aveau nevoie de o pereche de încălțăminte potrivită muncilor câmpului, veneau la Nicolae Florescu, un câmpulungean vestit pentru scarpeții făcuți de mâna lui. Nu-i plăcea să i se spună scarpețar, pentru că meseria lui de bază era aceea de cizmar. Dar a rămas singurul din zona noastră care confecționa acești pantofi rurali, folosind materiale de calitate: piele, postav gros, cum se poartă în ținuturile muntoase, cauciuc, pe care le cosea la mașina marca Singer, veche de peste 60 de ani. Tatăl, de la care a deprins meșteșugul, i-a lăsat-o moștenire. Fiul nu a renunțat la ea, deși i s-au oferit, cu mulți ani în urmă, 150 de milioane lei vechi. Bărbatul nu-și vindea marfa în piață, cum proceda „concurența” sa de la Bughea, care venea cu scarpeți din vinilin. Nicolae Florescu era foarte cunoscut sătenilor din mediul rural, care îl căutau cu regularitate, pentru a-și înnoi stocul de încălțări. Când l-am vizitat, meșterul terminase comenzile unor agricultori din Groșani, Chilii, Poienari, pe care îi aștepta să-și ridice „târlicii”.
- Cu salariul din 1990, putea să-și ia 28 de perechi de pantofi din piele într-o lună
Tatăl lui Nicolae Florescu a fost cizmar și și-a învățat băiatul, de mic copil, să facă acelați lucru. În 1946, când a terminat şcoala primară, Nicu a început să lucreze împreună cu tatăl său. A fost luat militar şi, după un an de instrucţie, a fost trecut la atelier, fiind „salvat”, într-un fel, de rigorile armatei acelor vremuri. După ce a fost lăsat la vatră, a fost angajat la Munca Colectivă, la cizmărie. Din 1956, când a terminat serviciul militar obligatoriu, şi până în 1960, a lucrat la o societate locală numită „Progresul”, o secţie a cizmăriei Muncii Colective, unde se realiza încălţămintea pentru armată. „Făceam cizmele pentru cei de la Şcoala de Ofiţeri de Chimie. Maestrul nostru era nea Costică Iuga, Dumnezeu să-l odihnească, un om foarte bun. Încălţămintea era făcută pe comandă. Pe urmă, doi ani, am fost şef de secţie, după care, în 1961, mi s-a urât, m-am lăsat de meseria asta şi am intrat la Renel. Am muncit – nu mi-a fost ruşine – la gropi, la reţele, la stâlpi, la echipa de reparaţii, până în 1963-1964. Apoi, m-au băgat la intervenţie. Nu ştiai când este 23 August, 1 Mai, Paşte, Crăciun… că era ploaie, că era vânt, nu ştiai de nimic. Am lucrat acolo aproape 30 de ani, până pe 1 decembrie 1990, când am ieşit la pensie.”, şi-a început istorisirea Nicolae Florescu.
Nu a abandonat cizmăria, căci, în tot acest timp, a făcut pantofi celor care l-au solicitat. După 40 de ani de activitate, cu toate măririle, abia a ajuns la o pensie de 8,3 milioane lei vechi. „Înainte să mă pensionez, aveam un salariu de 2.993 lei pe lună. Însă, atunci, mi-a convenit să ies la pensie. Cu salariul dintr-o lună cumpărai 28 de perechi de pantofi. Era 113 lei perechea. Cei mai scumpi costau 380 de lei. Pe urmă, am mai făcut scarpeţi… reparaţii… orice s-a ivit, ca să pot să mă menţin. Nu poţi să trăieşti din 8 milioane. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi că pot să fac treabă”, ne-a povestit acesta frânturi dintr-o viaţă muncită în atelier sau afară, în aer liber, când s-a angajat la Electrica.
- Scarpeţii lui nea Nicu erau cusuţi şi prinşi în cuie, nu lipiţi cu prenadez
În momentul în care l-am întrebat cum se cheamă meşteşugarul care lucrează scarpeţi, Nicolae Florescu a zâmbit şi ne-a răspuns: „Meseria mea este de cizmar. Ca să fii cizmar, trebuie să le faci pe toate. Adică, dacă faci faţa pantofului, asta înseamnă rihtuitor. Astfel se numeşte fabricarea unor feţe, indiferent că sunt de pantof, de cizmă ori de bocanc. În rest, se cheamă că eşti cizmar. Cel care face numai şi numai scarpeţi se numeşte scarpeţar. Însă, mie nu-mi place cum sună, pentru că eu nu sunt născut şi crescut pentru scarpeţi. Iau măsură clientului şi-i fac de la început până la sfârşit… pantofi, ghete, cizmuliţe.”
Nicu Florescu ţinea cont de morfologia piciorului, dacă bărbatul sau femeia are monturi sau suferă de „platfus”, adică talpa prea puţin scobită. Încălţămintea ortopedică cerea foarte multă migală. Dovadă că nu a stat de pomană până la 76 de ani – vârsta acestuia în momentul interviului – îi sunt mâinile cu piele tăbăcită şi oasele strâmbate de atâta trebăluit.
Scarpeţii făcuţi de Nicolae Florescu erau purtaţi de tot omul de rând. Meşterul avea cunoştinţă de existenţa unei „concurenţe” la Bughea, dar era slabă din punct de vedere al calităţii produsului finit. „Nu este lucrul pe care îl fac eu. Folosesc zeghe şi piele, nu vinilin şi alte materiale sintetice. Fiecare le face cum crede, ca să-şi ţină clientela.”, a continuat acesta. Meşteşugarul lucra numai pe bază de comandă fermă din partea clientului. „La piaţă nu m-am dus niciodată şi nici n-o să mă vedeţi acolo. De ce? Pentru că nu am timp. Clientul vine la mine. Uite, ăştia sunt pentru unul din Jugur, ăştia, pentru unul din Chilii, ceilalţi, pentru cineva din Groşani…”, a mai spus el.
Cel mai mult, scarpeţii se purtau la coasă, pentru că piciorul nu transpiră şi nu alunecă pe brazdă. „Ăştia, matlasaţi, ca să nu se rupă repede, sunt de damă”, ne-a prezentat Nicolae Florescu o pereche de scarpeţi din mini-expoziţia pregătită pentru noi. „Sunt pentru o femeie din Groşani. Este micuţă, poartă mărimea 35. Am făcut în aşa fel, încât să fie omul mulţumit. Dacă mie nu-mi place un lucru, clientului, nici atât. Sau, poate, clientului îi place, fiindcă el nu le ştie pe toate, dar nu-mi place mie. Şi, atunci, îi las. Ăştia sunt bărbăteşti”, a continuat descrierea scarpeţilor lucraţi, în mare parte, din piele combinată cu postav kaki, de grosimea celui folosit pentru mantale. La încălţămintea pentru vreme friguroasă a folosit zeghe de cioareci. Cei făcuţi doar din dimie, fără piele, erau destinaţi anotimpului călduros.
Întrebat de unde-şi procura materialele, nea Nicu ne-a spus doar: „Am oamenii mei. Aceştia sunt pantofi făcuţi tot de mine, croiţi, traşi la maşină, totul este realizat de mâna mea.” Ne-a arătat chiar şi o pereche de încălţăminte de stradă. „Eu degeaba nu pot să stau. Mi s-au încârligat degetele de muncă. La ora actuală, nu mai am 50 de ani, am plecat pe 76. Înainte, făceam câte trei-patru perechi de scarpeţi pe zi. Acum, mă mulţumesc dacă-mi ies două, adică să le croiesc, să le fac şi feţele…” Pentru feţe folosea, cel mai des, pielea. Acelaşi material rezistent, cusut la maşină, nu lipit cu prenadez, era aplicat şi în interiorul încălţămintei, în zona călcâiului, ca să nu alunece piciorul într-o parte. Talpa, zdravănă, era executată din roată de cauciuc, în mai multe straturi. De jur împrejur, scarpetele era prins în cuie, ca să nu se desfacă în timp ce purtătorul lucrează la câmp sau în gospodărie, dar îi dau şi un aspect deosebit.
Cât despre tarife, ele difereau după „cum era şi clientul”. „În oraş, am văzut că se vând cu 15 lei, dar sunt făcuţi din vinilin, iar talpa nu este din cauciuc. Pentru scarpeţii mei, eu garantez că îi purtaţi un an, zi de zi, şi rezistă.”, şi-a lăudat marfa pentru care cerea 20 de lei, preţul unei perechi.
- Nu s-a îndurat să vândă maşina Singer a tatălui
În urmă cu o jumătate de secol și mai bine, nu existau magazine specializate pentru încălţăminte, pe la care clientul să se perinde, în căutarea „mergătorilor” doriţi. Nu existau decât atelierele Muncii Colective, atât la Câmpulung, cât şi în comunele mari ale Muscelului. Meseriaşii preluau şi comenzile, şi solicitările de reparaţii. „De exemplu, venea la matale şi-ţi spunea: „Domnule, îmi faci şi mie o pereche de pantofi.” Meşterul îţi lua măsură, lăsai un avans şi îţi comunica în cât timp vor fi gata. Preţurile erau fixe… dar te mai tocmeai. Ca să prinzi clientelă, trebuia să te tocmeşti. Dar la Munca Colectivă, tarifele erau bătute în cuie.”, a rememorat acele timpuri în care lumea era parcă mai dichisită şi mai atentă la propria imagine.
Modelele erau alese din cataloagele deţinute de fiecare atelier în parte. „Pantoful se făcea numai cusut cu aţă. Rama, la fel, era cusută, nu lipită, ca acum. Talpa, de asemenea, pentru că nu exista prenadez. Cizmele de armată erau numai cu “ştupăr”. Poate, dumneavoastră aţi observat nişte încălţăminte cu dinţişori pe margine. Ca să-i faci, trebuie să ai scule. Făceam pantofi de damă, la comandă, care erau de antilopă sau năbuc, o piele albă, foarte fină, folosită la încălţămintea pentru mirese. Când îi trăgeam la calapod, le dădeam cu pap, un fel de clei special făcut din coji, pe care îl puneam la muiat. În două-trei ore, se muia, se făcea ca o pastă, iar peste faţă puneam celofan din cel folosit la borcane. Înmuiam puţin şi îmbrăcam cu el toată faţa. Era un fel de protecţie pentru piele, ca să nu se mânjească. Pe urmă, se cosea rama şi se punea talpa. Când lucrai la o pereche de pantofi albi, purtai şi şorţul alb. Şi nu purtai acelaşi şorţ de la o pereche la alta.”, sunt câteva fragmente din experienţa de cizmar a lui nea Nicu.
Meşterul a păstrat maşina de cusut a tatălui său, un model Singer, din cele cu picior, care datează din anul 1946. În perioada în care îi cuprinsese pe unii oportunişti euforia achiziţionării maşinilor respective, o persoană i-a făcut o ofertă lui Nicolae Florescu de 150 milioane lei vechi. „Las-o, nene, i-am zis, că nu-mi cere mâncare. Banii se duc printre degete, asta este o amintire pe care o ţin de la tata. De pe urma ei scot bani. Nu pun orice fel de aţă”, ne-a mai spus cizmarul, dând fuga în casă, pentru a ne arăta mosoarele în diferite nuanţe. Folosea aţă groasă, care nu se rupe, din cea întâlnită la Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice din Grui. Din păcate, nu prea mai găsea. Doar de la Târgul Stâlpeni a putut să achiziţioneze câteva mosoare.
La finalul conversaţiei noastre cu Nicolae Florescu, acesta ne-a împărtăşit dorinţa lui cea mai mare. „Mie mi-ar plăcea… dar n-ai pe cine să înveţi, pentru că tineretul nu mai vrea să deprindă o meserie. Adică să existe şcoli, care să-i pregătească pe tineri într-un meşteşug anume. Arătaţi-mi mie acum un dogar, un cizmar, un croitor, un fierar. Câte meserii s-au dus şi au rămas doar amintiri! Eu voinţă am, am şi putere şi aş învăţa pe cineva. Dar să facă meserie cum trebuie şi să-i placă.”, a încheiat acesta. Studiindu-i cu atenţie scarpeţii din piele şi atât de straşnic confecţionaţi, ca să ţină uliţelor de la ţară, realizăm cât de “umflate” sunt preţurile pentru o pereche de pantofi, în orice magazin cu „fumuri”.
Magda BĂNCESCU