Magda BĂNCESCU
Întrucât Comisia de Urbanism s-a aflat, la recenta şedinţă de Consiliu Local, în lumina reflectoarelor, şi graţie completării ei cu un membru nou, şi prin natura unora dintre hotărârile aprobate, legate de estetica oraşului – spaţii verzi şi construcţii -, o să zăbovim asupra ei şi în această ediţie. Deocamdată, nu se întâmplă nimic notabil în domeniul investiţiilor urbanistice ale Primăriei, cu toate că patronul George Răuţoiu este aşteptat ca o zi de primăvară pe şantierul Bulevardului „Pardon”. Îl aşteaptă şi cetăţenii, îl aşteaptă şi conductele descărcate pe frontul de lucru acum o lună, în vederea înlocuirii reţelelor de utilităţi.
Aşa că ne referim la lucrările mici, ale unor întreprinzători privaţi. O familie de câmpulungeni a apelat la autorităţi, ca să-i concesioneze o palmă de pământ din domeniul public, comparabilă ca dimensiune cu balconul cetăţenei de peste drum de Policlinică. Pentru ce le trebuiau oamenilor cei 2,5 metri pătraţi? Ca să-şi construiască un podest cu trepte de acces în dreptul dormitorului, pe care au intenţia să-l transforme în spaţiu comercial. Adică o intrare separată de scara comună, amenajată sub forma unei platforme, cu trepte, pentru a intra direct în încăperea destinată publicului.
În mandatul trecut, aleşii s-au pus de acord că nu vor mai aproba nicio spargere a pereţilor exteriori, pentru astfel de intrări comode, care îi scutesc pe proprietari de a da nas în nas cu vecinii. Nişte mofturi ale cetăţenilor, consimţite de autorităţi, cu consecinţa „bălţării” imobilelor, pricopsite cu uşi, trepte şi copertine de toate formele şi culorile. Aşadar, „nu” intrării separate fără un scop justificat de specificul activităţii prestate la parter, situaţie în care chiar este indicat să protejezi scara blocului.
Vorbim din proprie experienţă, ca posesori de acces distinct de al proprietarilor de apartamente cărora, în general, nu le convine pelerinajul străinilor pe scară. Mai ales acolo unde locatarii sunt vârstnici şi temători că intră nu ştiu cine peste ei.
A nu se interpreta drept o discriminare rândurile care urmează. Mulţi, foarte mulţi, prea mulţi dintre solicitanţii de anunţuri provin din rândul etnicilor care primesc, până închid ochii, venitul minim garantat. Iresponsabilitatea manifestată prin lipsa unui serviciu, în ciuda tinereţii şi a vigorii, se răsfrânge şi asupra minimei griji de a păstra documentul care le asigură beneficiul material al statului, acordat doar pentru simplul fapt că există. Cum fac aceşti oameni, că-şi pierd taloanele, unii, şi de câteva ori pe an! Credem că am auzit totul în materie de motive ale rătăcirii bietei hârtii, care îi costă plata anunţului obligatoriu la ziar: că l-au rupt copiii, că l-a spălat nevasta odată cu nădragii, că l-au pierdut cei de la ALOFM, neatenţi cu dosarele. Oricine altcineva este de vină, în afara titularului. Însă le dau pierdute şi în familie, ambii soţi fiind căscaţi, compatibilitatea de cuplu fiind confirmată şi de această atitudine indolentă faţă de un act oficial. Singura soluţie ar fi ca statul să le tatueze informaţiile, de vreme ce le dă ajutoare pe viaţă, ca să nu-i mai pună la cheltuieli.
Dată fiind apartenenţa la etnia care formează grosul beneficiarilor unei pomeni injuste, care încurajează trândăvia, este explicabilă reticenţa vecinilor noştri de a-i vedea vânturându-se pe scara lor. Nu că ar veni la furat. Dacă i-aţi vedea ce maşini parchează în dreptul redacţiei, ce pantofi de catifea etalează neputincioşii, nişte zdrahoni parfumaţi, care nu muncesc ca să nu-şi strice mirosul, ce gâturi înţepenite în grosimea colanelor suprapuse au consoartele! Cum le sclipesc, în razele dimineţii, tezaurele şi garderoba poleită, de zici c-a răsărit soarele dinspre Primărie! Nu mai spun că ai bombăneala arţăgoasă asigurată dacă vin înaintea începerii programului şi sunt nevoiţi să aştepte. „Time is money” la matinalii buluciţi la vizat de acte, care au treburi mai importante decât deranjul la ziar, ALOFM şi Fisc.
Dată fiind frecvenţa acestui tip de muşterii, au fost întemeiate prudenţa şi dorinţa vecinilor de a avea intrări separate. Intrare separată şi-au dorit şi câmpulungenii cu cererea inclusă pe ordinea de zi şi, în condiţiile în care intenţionau o schimbare a spaţiului locativ în spaţiu comercial, era firesc să obţină aprobarea. Aprobare condiţionată de două observaţii. Una punctuală, alta generală, ambele raţionale, semn că membrii acestui Consiliu, spre deosebire de predecesorii lor, chiar studiază şi gândesc cerinţele Executivului.
Primul comentariu i-a aparţinut lui Constantin Ţurţulea, care a remarcat două scăpări ale proiectului de hotărâre. O dată, nu era specificat termenul concesiunii, a doua oară – cel mai important aspect -, nu era dezvăluită natura activităţii comerciale. Omisiune care n-ar fi fost taxată prea aspru dacă materialul era retras din discuţie, pentru completarea lui. Vorbind ipotetic, dacă vecinii se trezesc cu un studio de înregistrări la parterul blocului, pe care fostul Consiliu Local, cu un dezinteres frate cu tembelismul, l-a şi aprobat?! Ionică Radu a cerut aprobare pentru balcon şi a şi primit-o, în scopul înfiinţării unui studio de înregistrări la bloc! Noroc că planul n-a fost serios şi cei din jur au fost salvaţi de afacerea lăutarului.
Al doilea comentariu, care privea toate intenţiile viitoare de astfel de amenajări, i-a aparţinut lui Dorin Mirea, în opinia căruia Primăria ar trebui să impună un proiect unic. Un design comun, pentru evitarea împestriţării imobilelor după gustul discutabil al fiecăruia. Chiar la blocul care a făcut obiectul discuţiei te oripilează un „coviltir” la intrare, menit să le amintească unora dintre locatari de caravanele străbunilor. Clar lucru, Primăria are autoritatea de a-i obliga pe micii patroni să respecte un standard la construcţia intrărilor separate în blocuri, ca să scăpăm de şatrele urbane care împopoţonează prăvăliile de la parter. Cine a fost primul care a sărit că nu se poate?! Şi nu s-ar putea, pentru că n-ar permite configuraţia blocului?! Liviu Ţâroiu! Dacă pe vremea lui nu se putea, căci se supărau votanţii cu preferinţe stridente, de ce să se poată acum?! Căci noi avem clădiri sofisticate, cu personalitate, ca la Dubai, cărora li se alterează aspectul pretenţios aplicându-li-se un proiect stabilit de Primărie! Tot o mână de imobile, urâte şi învechite, avem, cu arhitectură asemănătoare, în cazul cărora nu e mare scofală să adaptezi un model impus. Configuraţia aceea, pe care o jelea Ţâroiu – trecut şi el pe la şefia Urbanismului -, nu diferă într-atât încât să nu se poată. Sigur se poate.