Golda (Olga) Bancic. Fondul Arhivelor Naționale ale României, București.
În fiecare epocă, puterea politică a încercat să-și lase amprenta nu doar asupra prezentului, ci și asupra memoriei. Uneori a făcut-o prin monumente, alteori prin manuale școlare, iar adesea printr-un gest aparent banal: schimbarea numelor de străzi, piețe, parcuri sau clădiri. După instaurarea regimului comunist în România, unele nume de pe hartă, considerate acum ca nepotrivite, au fost rescrise treptat, iar denumirile socotite „burgheze”, „aristocratice” sau prea legate de vechea societate au fost înlocuite cu simboluri ale luptei revoluționare.
În România anilor 1950, nume care trimiteau la familii boierești, la monarhie sau la personalități ale perioadei interbelice au fost eliminate din spațiul public și înlocuite cu figuri ale unor activiști, revoluționari și eroi ai panteonului comunist. Era un fenomen întâlnit în întreaga țară. În București, bulevardul Elisabeta avea să devină Gheorghe Gheorghiu-Dej, Piața Palatului Regal se va transforma în Piața Republicii, bulevardul Colței în bulevardul I.C. Frimu etc. În provincie procesul a fost aproape la fel de amplu.
Câmpulungul nu a făcut excepție de la această regulă. Aici unul dintre cele mai cunoscute exemple a fost cel al băilor și parcului „Kretzulescu”. Numele vechii familii boierești a fost considerat incompatibil cu noua ideologie și începând din anii ’60, complexul băilor „Kretzulescu” avea să fie cunoscut oficial drept „Olga Bancic”, după numele unei eroine a Rezistenței franceze, ridicată de propaganda comunistă la rang de model civic și politic.
Fenomenul nu se reducea la o simplă schimbare administrativă. El urmărea modificarea memoriei colective. La Câmpulung, dacă un copil mergea în „parcul Olga Bancic”, dacă părinții îi spuneau că se întâlnesc „la Olga Bancic”, iar presa utiliza aceeași formulă, după câteva decenii vechiul nume „Kretzulescu” a început să se estompeze.
Totuși, istoria are adesea ironii subtile. Unele denumiri dispărute au continuat să supraviețuiască în vorbirea oamenilor, iar altele, impuse cu forța, au rămas în vocabular chiar și după căderea regimului care le crease. Povestea numelui „Olga Bancic” la Câmpulung este una dintre aceste ironii.
Cine a fost Olga Bancic?
Numele ei nu avea nicio legătură directă cu Câmpulungul. Olga Bancic s-a născut în 1912 la Chișinău, într-o familie evreiască săracă din Basarabia, pe atunci parte a Imperiului Rus. A început să muncească foarte devreme, într-o fabrică de saltele, iar încă din adolescență a intrat în contact cu mișcarea muncitorească și cu organizațiile comuniste clandestine. A fost arestată de mai multe ori pentru participarea la greve și activități politice.
În anii ’30, Olga Bancic a ajuns la București și s-a implicat în activitatea Partidului Comunist din România (abreviat PCdR), aflat atunci în ilegalitate, și a făcut parte dintre acei militanți care și-au dedicat existența cauzei revoluționare. În 1938 a plecat în Franța, unde se afla și soțul său, scriitorul Alexandru Jar. În 1939 li s-a născut o fetiță, pe care au numit-o Dolores, în cinstea lui Dolores Ibarruri, membră a Partidului Comunist Spaniol și luptătoare de partea republicanilor în războiul civil din Spania (1936-1939).
În vremea asta, Europa se apropia deja de război. Fascismul și nazismul câștigaseră teren, iar continentul părea împărțit între ideologii aflate într-o confruntare inevitabilă. După ocuparea Franței de către Germania nazistă, Olga Bancic a intrat în Rezistența franceză și a activat într-o organizație alcătuită în mare parte din imigranți antifasciști. Grupul era condus de armeanul Missak Manouchian și avea să devină cunoscut în istoria Franței. Sub numele conspirativ „Pierrette”, Olga Bancic participa la transportul armelor și explozivilor, la pregătirea unor acțiuni de sabotaj și la sprijinirea rețelelor clandestine. Sursele istorice îi atribuie implicarea în numeroase operațiuni împotriva ocupantului german.
„Câmpu-Lung – Intrare la Băile Krețulescu”. Carte poștală ilustrată, colorizată tipografic, Editura Șaraga, București, circa 1910. Colecția Gheorghe Chița
În noiembrie 1943 a fost arestată de Gestapo, au urmat interogatorii și torturi, dar nu și-a trădat camarazii. În februarie 1944 a fost judecată împreună cu ceilalți membri ai grupului Manouchian. Cei 22 de bărbați au fost executați prin împușcare la Fort Mont-Valérien, lângă Paris. În cazul ei, situația a fost diferită: legislația franceză nu permitea executarea femeilor prin pluton de execuție. Din acest motiv a fost transferată în Germania.
La 10 mai 1944, chiar în ziua în care împlinea 32 de ani, Olga Bancic a fost decapitată într-o închisoare din Stuttgart. Cu puțin timp înainte îi scrisese o ultimă scrisoare fiicei sale, Dolores, rămasă în Franța. Textul acelei scrisori, încărcat de emoție și luciditate, a contribuit ulterior la construirea imaginii sale de martiră antifascistă:
Scumpa mea fetiță, dragostea mea,
Mama îți scrie ultima ei scrisoare. Mâine, 10 mai, la ora 6, eu nu voi mai fi. Nu plânge, dragostea mea, nici mama ta nu plânge. Eu mor cu conștiința împăcată și cu convingerea că tu vei avea parte de o viață mai fericită ca mama ta. Tu nu vei avea de suferit. Fii mândră de mama ta, micuța mea!
Eu sper că îl vei găsi pe tata, sper că și el va avea altă soartă. Spune-i că mă gândesc la el tot timpul, la fel cum mă gândesc la tine. Vă iubesc pe amândoi din toată inima.
Fetița mea, tu nu vei simți lipsa mamei, tata va fi pentru tine și mamă. El te iubește mult.
Draga mea copilă, închei scrisoarea în speranța că vei fi fericită împreună cu tatăl tău și cu întreaga lume. Vă sărut pe amândoi din toată inima, mult, mult de tot.
Adio, dragostea mea!
Mama ta
De la o rezistentă antifascistă în Franța la un simbol al propagandei în România
După Al Doilea Război Mondial, destinul Olgăi Bancic a intrat într-o nouă etapă. În Franța, ea a fost comemorată ca membră a Rezistenței. Numele ei figurează și astăzi pe monumente dedicate grupului Manouchian, iar în ultimii ani interesul pentru acești luptători a renăscut. În 2024, când rămășițele lui Missak Manouchian au fost transferate în Panthéonul din Paris, numele camarazilor săi, inclusiv cel al Olgăi Bancic, a fost readus în atenția publică franceză.
În România comunistă însă, imaginea sa a fost folosită într-un mod particular. Regimul avea nevoie de eroi care să ilustreze continuitatea dintre mișcarea comunistă interbelică și noua putere instalată la București după 1945. Olga Bancic se potrivea perfect: muncitoare, militantă comunistă, victimă a naziștilor și figură feminină într-un univers politic dominat de bărbați.
Astfel, numele ei a fost atribuit străzilor, școlilor, întreprinderilor și unor spații publice din întreaga țară. La București exista o stradă Olga Bancic, iar în numeroase localități ea era prezentată elevilor drept model de curaj și sacrificiu. În acest context trebuie înțeleasă și apariția numelui său la Câmpulung.
Pentru generațiile care au copilărit în Câmpulungul anilor ’60, ’70 și ’80, Olga Bancic nu era neapărat o figură istorică de manual școlar. Era mai ales un loc. Un reper urban. Un spațiu de promenadă și de întâlnire. O adresă sentimentală a orașului.
Mulți copii și adolescenți mergeau la ștrandul „Olga Bancic” din Câmpulung din incinta fostelor băi „Kretzulescu” fără să știe cine fusese femeia al cărei nume apărea pe firmă. Pentru ei, denumirea devenise independentă de biografia personajului. Exact aceasta este una dintre particularitățile memoriei urbane: numele se desprind de origine și încep să trăiască singure.
Întoarcerea la „Kretzulescu”
După 1989, România a traversat un proces invers. Străzi, piețe și instituții au revenit la vechile denumiri sau au primit altele noi. Era o încercare de recuperare a memoriei istorice anterioare comunismului. La Câmpulung, numele „Kretzulescu” a reapărut. Din punct de vedere oficial, vechea identitate a băilor și parcului a fost restaurată. Familia Kretzulescu revenea astfel în prim-planul memoriei locale.
Dar documentele administrative și vorbirea oamenilor nu evoluează întotdeauna în același ritm. La mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, astăzi nu este deloc rar să auzi în Câmpulung expresii precum „Ne vedem în parcul Olga Bancic”, „Stau lângă Olga Bancic” sau „Iau apă de la izvorul din Olga Bancic”. Pentru numeroși locuitori, mai ales dintre cei care au trăit în perioada comunistă, această denumire continuă să funcționeze ca reper geografic.
Fostul ștrand „Olga Bancic”. Reproducere din albumul „Câmpulung” de Manole Bivol, Mircea Constantinescu și Ștefan Trâmbaciu, 1986
Fenomenul nu este singular. Bucureștenii folosesc încă expresia „Casa Scânteii”, deși de multă vreme clădirea se numește oficial Casa Presei Libere. La fel, mulți oameni spun încă stadionul „23 August”, ca în perioada comunistă, deși acesta se numește „Arena Națională”. Astfel, limbajul cotidian păstrează uneori urmele epocilor dispărute mai bine decât monumentele.
În fond, aceasta este adevărata poveste a numelui „Olga Bancic” la Câmpulung. Nu este doar povestea unei activiste comuniste executate de naziști. Nu este nici doar povestea propagandei care a încercat să rescrie harta simbolică a orașului. Este povestea felului în care memoria colectivă funcționează. Un nume impus de un regim politic a supraviețuit regimului însuși și a intrat în vocabularul afectiv al comunității.
Astăzi, când cineva rostește „Olga Bancic” la Câmpulung, rareori se gândește la Rezistența franceză din care Olga a făcut parte sau la închisoarea din Stuttgart, unde Olga și-a aflat sfârșitul. În cele mai multe cazuri (dacă nu chiar în toate!) se gândește pur și simplu la un loc din oraș.
Iar acesta este poate cel mai interesant paradox al istoriei locale: numele care trebuia să înlocuiască memoria a devenit, la rândul său, memorie.