Câmpulungul în timpul ocupației germane (1916-1918). Pe fundal, mănăstirea Negru-Vodă. Foto: Hans von Hayek, artist de război germano-austriac.
În toamna anului 1916, după entuziasmul inițial al intrării României în război de partea Antantei, realitatea frontului avea să se schimbe brutal. Ofensiva Puterilor Centrale dinspre sud și vest, coroborată cu înfrângerile suferite de armata română în bătăliile din Oltenia și pe frontul din sud, a determinat o retragere generală spre interiorul țării. În acest context, orașul Câmpulung, situat într-o zonă strategică la poalele Carpaților, devine, în noiembrie 1916, un punct de trecere și apoi de abandon.
Documentele militare și memoriile vremii (între care rapoarte din Arhivele Militare Române și evocări din presa epocii, precum ziarele „Universul” sau „Adevărul”) arată că retragerea trupelor române s-a făcut în grabă, sub presiunea avansului german și austro-ungar. Regimentul 70 Infanterie, care operase în zona Muscelului încă din octombrie 1916, se retrage treptat înspre Târgoviște, lăsând orașul fără o apărare organizată.
Câmpulungul nu cunoaște, în acele zile, dramatismul unei lupte directe pentru ocupare. Nu există baricade, nici rezistență urbană. Armata română părăsește orașul pentru a evita încercuirea, iar administrația locală intră într-o stare de suspendare. Martorii vorbesc despre o atmosferă de neliniște surdă: negustori care își închid prăvăliile, familii care ascund bunuri, autorități care dispar discret.
Intrarea trupelor germane în oraș are loc fără opoziție, în a doua jumătate a lunii noiembrie 1916. Unități ale armatei germane, parte a Grupului de Armate condus de feldmareșalul Anton Ludwig August von Mackensen, ocupă orașul metodic, instaurând rapid ordinea militară. Această „ocupare fără luptă” nu înseamnă însă liniște. Din contră, ea marchează începutul unei perioade de transformări profunde în viața orașului, care va dura aproape doi ani.
- Noiembrie 1916: zilele spaimei și ale golirii orașului
Puține momente din istoria Câmpulungului au cunoscut o intensitate atât de dramatică precum zilele din noiembrie 1916. Prefectul Ion Giurculescu, conștient de gravitatea situației, propune ca administrația orașului să fie preluată de un funcționar civil, semn că retragerea armatei române devenise inevitabilă. Apoi, în noaptea de 13 noiembrie 1916, războiul își face simțită prezența directă: orașul este bombardat de germani cu zeci de obuze, incendii izbucnesc în două case, iar populația începe să intre în panică.
Locuitorii din nordul orașului și din satele vecine, convinși că trupele germane sunt deja aproape, se revarsă spre Câmpulung sau fug mai departe, în valuri haotice. Femei cu copii, oameni care își trag în grabă bagajele, strigăte care se amestecă într-o rumoare continuă – toate compun tabloul unei evacuări neorganizate, aproape instinctive. În acest haos, autoritățile încearcă să salveze ceea ce se mai poate: arhivele, tezaurul orașului, depozitele de alimente. Retragerea spre Mihăiești, unde se afla un depozit strategic de făină, devine un gest de conservare a continuității administrative.
Ocupația începe brutal, chiar dacă orașul nu fusese apărat. Primele măsuri sunt exemplare și menite să inspire teamă: confiscarea cailor și a mijloacelor de transport și instalarea mitralierelor în centrul orașului. Aceste gesturi marchează simbolic trecerea de la dezordine la o ordine impusă cu forța.
În același timp, documentele din arhive relevă și o altă fațetă a acestor zile: rolul populației locale în sprijinirea armatei române în retragere. Femeile din Muscel, în special, apar ca figuri ale curajului discret, conducând mici convoaie de aprovizionare chiar sub focul inamicului.
Instaurarea administrației germane se face rapid. Primele săptămâni ale ocupației sunt marcate de dificultăți extreme: lipsa alimentelor, încercările de reorganizare administrativă etc.. Se improvizează o poliție formată din cetățeni locali, se distribuie lemne și făină celor mai afectați. Dar, în paralel, cresc tensiunile sociale: furturile, jafurile și conflictele între locuitori devin tot mai frecvente, semn al destrămării ordinii comunitare.
Retragerea din funcție a ofițerului stării civile, la începutul lui decembrie 1916, încheie această primă etapă a ocupației – una dominată de haos, teamă și încercări disperate de adaptare. În urma ei rămâne un oraș profund schimbat, care va trebui să învețe să trăiască sub o autoritate străină, în condiții de lipsuri și incertitudine.
- Orașul sub administrație militară germană: reguli, rechiziții și control
Odată instalate, autoritățile germane introduc un regim strict de administrație militară. Câmpulungul devine parte a teritoriului ocupat din Muntenia, administrat în mod organizat de comandamentele germane, în paralel cu structuri austro-ungare.
Sursele istorice – inclusiv documente din fondurile Arhivelor Naționale și studii moderne precum cele dedicate ocupației germane în România (1916-1918) – evidențiază câteva trăsături esențiale ale acestui regim. În primul rând, controlul economic. Rechizițiile devin o practică curentă. Produsele agricole, animalele, lemnul și alte resurse sunt preluate sistematic pentru efortul de război al ocupantului. Țăranii din satele din jurul Câmpulungului sunt obligați să livreze cote fixe, iar refuzul sau ascunderea bunurilor se pedepsește sever.
Câmpulungul în timpul ocupației germane (1916-1918). Foto: Hans von Hayek, artist de război germano-austriac.
În oraș, prăvăliile funcționează sub supraveghere. Moneda românească (leul) începe să circule alături de alte forme de plată impuse de administrația germană, iar inflația și lipsurile devin din ce în ce mai vizibile. Alimentația populației se degradează, iar piața orașului – cândva animată – capătă un aer tot mai sărăcăcios.
În al doilea rând, o altă trăsătură vizibilă a ocupației este controlul social. Circulația este restricționată, se introduc permise, ore de stingere și reguli stricte privind deplasarea între localități. Școlile continuă să funcționeze, dar în condiții precare, sub o supraveghere discretă. Bisericile rămân unul dintre puținele spații de continuitate spirituală, unde comunitatea își păstrează ritmurile tradiționale.
Administrația locală românească este, în bună măsură, menținută, dar subordonată autorităților militare germane. Primarii și funcționarii devin intermediari între populație și ocupant – o poziție dificilă, adesea ambiguă.
Un aspect important, confirmat de mărturii din epocă, este disciplina impusă de armata germană. Spre deosebire de alte teatre de război, unde violențele asupra populației civile au fost mai frecvente, în Câmpulung și în multe orașe din Muntenia ocupată se constată o politică de ordine rigidă, dar relativ predictibilă. Aceasta nu exclude abuzurile, dar le încadrează într-un sistem birocratic strict.
Viața cotidiană din Câmpulung, între lipsuri și adaptare
Pentru locuitorii Câmpulungului, anii 1916-1918 nu sunt doar o perioadă de dominație străină, ci și un timp al adaptării cotidiene. În lipsa confruntărilor armate directe, orașul trăiește într-o stare de „război suspendat”, în care frontul pare departe, dar efectele lui sunt omniprezente.
Jurnalele, scrisorile și amintirile păstrate (unele publicate ulterior în volume memorialistice sau în reviste istorice) conturează imaginea unei comunități care învață să supraviețuiască. Hrana devine principala preocupare, iar familiile recurg la economii drastice, la troc, la sprijin reciproc. Legăturile dintre orașul Câmpulung și satele se intensifică, mulți orășeni apelând la rudele din mediul rural pentru aprovizionare.
În aceste condiții, viața socială se restrânge; cafenelele și locurile de întâlnire își pierd din animație, iar evenimentele publice devin rare. Totuși, anumite forme de sociabilitate persistă: vizitele în familie, serile discrete între cunoscuți, întâlnirile de la biserică, prilejuite de marile sărbători religioase.
Ion Giurculescu, prefect al județului Muscel la venirea trupelor germane în Câmpulung.
Un element interesant, surprins în unele relatări, este prezența militarilor germani în viața cotidiană. Aceștia sunt cazați în case particulare sau în clădiri publice. Relațiile cu populația variază: de la ostilitate tăcută până la forme de coexistență pragmatică. Există cazuri de schimburi economice directe, dar și episoade de tensiune.
În același timp, circulă zvonuri și speranțe. Veștile de pe front ajung fragmentar, iar populația trăiește într-o permanentă incertitudine. Unii cred într-o victorie rapidă a Antantei, alții se tem de o dominație de lungă durată.
- Sfârșitul ocupației germane și revenirea la viața de dinaintea războiului
Anul 1918 aduce, treptat, schimbarea. Evoluțiile de pe frontul occidental și prăbușirea Puterilor Centrale se resimt și în teritoriile ocupate din România. În toamna anului 1918, administrația germană începe să se retragă.
La Câmpulung, retragerea se face fără confruntări majore. Trupele părăsesc orașul, iar autoritățile române revin treptat. Momentul este perceput de contemporani ca o eliberare, dar și ca un început dificil. Orașul iese din ocupație marcat economic și social. Rechizițiile, lipsurile și perturbările din anii de război au lăsat urme adânci. Totuși, structura urbană rămâne în mare parte intactă – un fapt esențial pentru reluarea vieții normale.
Documentele administrative din perioada imediat următoare arată eforturi de reorganizare: refacerea aprovizionării, reluarea activității instituțiilor, sprijinirea populației afectate. În același timp, memoria ocupației începe să se contureze – în amintiri, în relatări, în discursul public.
Pentru Câmpulung, anii 1916-1918 rămân un episod aparte: nu unul al eroismului de front, ci al rezistenței tăcute. Un oraș care nu a fost câmp de bătălie, dar care a trăit, în mod profund, experiența războiului.
Istoria ocupației germane la Câmpulung nu este una spectaculoasă în sensul clasic al confruntărilor armate. Tocmai de aceea, ea este cu atât mai relevantă pentru înțelegerea Primului Război Mondial ca experiență totală.
Pe baza surselor istorice – documente militare, arhive administrative, presă și memorialistică – se conturează imaginea unui oraș care traversează războiul nu prin luptă, ci prin adaptare. Retragerea fără luptă din noiembrie 1916 nu a însemnat absența suferinței, ci începutul unei alte forme de confruntare: cea cu lipsurile, cu ocupația și cu incertitudinea.
Câmpulungul acelor ani devine astfel un exemplu al modului în care comunitățile locale au trăit „războiul din spatele frontului” – un război al răbdării, al supraviețuirii și al speranței.