Ca şef al Cadrelor, i-a trimis pe mulţi dintre angajaţii capabili să urmeze o facultate

Deşi constructor de maşini, tatăl Silviei Rusu (director adjunct al Colegiului Tehnic timp de nouă ani) nu s-a simţit bine decât la volan, nu şi ca pasager într-un vehicul

Cel mai longeviv dintre foştii angajaţi ai întreprinderii, la cei 97 de ani pe care îi va împlini în octombrie, Paraschiv Simăn a lucrat cu lotul venit de la I.A.R. Braşov şi i-a prins pe toţi directorii care s-au perindat înaintea lui Naghi la conducerea secţiei, începând cu Meisel, despre care îşi aminteşte că era pătimaş după automobile şi componente auto. El însuşi are origini transilvănene, Simăn nefiind chiar un nume cu rezonanţă musceleană. Străbunicii, spunea Silvia Rusu, fiica cea mare a lui Paraschiv Simăn, sunt veniţi din Ardeal şi împroprietăriţi la Lereşti, unde populează o stradă, care a şi luat denumirea de la familia dominantă. „Simeneştii” populează vreo patru case la principală şi se întind şi în adâncime pe uliţa „Simăn”. Mecanic auto, format la o şcoală din Bucureşti şi în atelierele unui faimos industriaş, în care s-au meşterit vehicule pentru timp de pace şi de război, Paraschiv Simăn s-a ocupat de încercările şi adaptările motorului în cadrul Prototipului. Şi nu numai atât, pentru că, în perioada construcţiei primei maşini, asemenea celorlalţi, făcea de toate. În „folclorul” despre ARO, lui Teodor Negoiţă, component al grupului venit de la Braşov, i se atribuie legendara operaţiune a „aranjării” caroseriei primului automobil fabricat la Câmpulung, cu ciocanul, pe butuc, sub un nuc, în curtea fabricii. Paraschiv Simăn şi, probabil, şi alţii au lucrat exact în aceeaşi manieră, pentru că acestea erau condiţiile de muncă. A prins toate tipurile de maşini fabricate la Câmpulung, începând cu IMS 57, şi a lucrat la toate, pe partea de motor, acesta fiind domeniul său de activitate. Când a plecat de la ARO, în 1978, anul pensionării, a lăsat fabrica în glorie. I-a fost dat să trăiască şi perioada prăbuşirii ei, din exterior, este adevărat, şi a suferit la orice veste care i-a ajuns la urechi legată de încetarea fabricaţiei de maşini şi distrugerea uzinei.         

       

De la înfiinţarea Prototipului şi până la pensionare, în anul 1978, Paraschiv Simăn nu a schimbat sectorul de activitate în cadrul Întreprinderii Metalurgice de Stat, devenite ulterior Întreprinderea sau Uzina Mecanică „Muscel”. A fost repartizat la Prototip graţie experienţei acumulate la Atelierele „Leonida” din Bucureşti, al căror angajat a fost de la 14 ani, până la 21 de ani, când a fost luat în armată. Aşadar, musceleanul a luat contact, de copil, cu lumea automobilului, în magazinele vestitului comerciant de maşini din perioada interbelică fiind oferite la vânzare cele mai sonore mărci ale vremii precum Cadillac, Chevrolet, Pontiac. Leon Leonida nu doar vindea autoturisme, ci şi pregătea şi adapta componente străine la vehiculele autohtone folosite în viaţa civilă sau în armată.

Paraschiv Simăn păstrează încă imaginea uzinei de la începuturi, din clădirile fabricii de hârtie, impropriu denumite hale, fiind mai degrabă nişte spaţii improvizate, care serveau activităţii de producţie. Aşa s-a lucrat mult timp, în barăcile moştenite de la unitatea adusă de acţionari în faliment, cu 15 ani înainte de a se muta la Câmpulung secţia de elice a I.A.R. Braşov. „În aceste barăci erau mecanici, strungari, rectificatori, oameni din toate îndeletnicirile. Prototipul s-a născut mai târziu decât restul, când au început să ia comenzi pentru anumite piese… am început cu motoarele… am făcut şi maşini.”, spunea Paraschiv Simăn.  

Cea mai dificilă perioadă, în decursul a trei decenii lucrate la uzină, a fost cea de trecere de la un produs la altul. Mai precis, când a încetat fabricaţia de ringuri şi flaiere, utilajele de filatură, în favoarea fabricaţiei de piese şi componente auto. „În această perioadă, uzina n-a mai avut de lucru, iar oamenii au fost obligaţi să stea acasă. Mergeam la serviciu câţiva.”, a precizat acesta. 

Întrebat despre colegii din perioada de început, Paraschiv Simăn şi-a amintit de Mitică Farcaş, care era mai mare decât el cu un an. Înaintea lui Simăn şi Farcaş, se ocupau de atelierul de prototipuri doi colegi mai în vârstă, care s-au pensionat, rămânând ca sarcinile serviciului respectiv să fie îndeplinite de tinerii lor succesori. Fiind vorba despre anii ’50, era o formă rudimentară de organizare a Prototipului. Înainte de a intra în serie, totul trecea prin Prototip, care, pe baza buletinelor de încercare, dădea liber, mai întâi, seriei mici, apoi seriei mari. În urma probelor şi încercărilor întreprinse de Paraschiv Simăn, era emis un buletin, potrivit căruia piesa era sau nu corespunzătoare.  

Paraschiv Simăn a colaborat cu Octavian Waschievici, care era la Proiectare. Între cei doi era o diferenţă de vârstă de patru ani, Waschievici, pe care l-am pierdut anul trecut, fiind mai mic decât colegul Simăn. Fiica lui Paraschiv Simăn, Silvia Rusu, a lucrat şi ea cu Octavian Waschievici, iar fiul proiectantului, Nicuşor, i-a fost coleg de clasă.

 

Cele aproape trei decenii petrecute la Prototip au avut o întrerupere, la un moment dat, Paraschiv Simăn fiind repartizat la Serviciul Personal – „Cadre”, denumirea acelor timpuri – calitate în care a trimis o mulţime de angajaţi să urmeze o facultate. Pe el s-a lăsat la o parte, fiindcă nu avea casa terminată, fetele erau mici, iar soţia nu avea serviciu. Astfel, nevoit să-şi întreţină familia şi gospodăria din salariul de la uzină, nu şi-a continuat pregătirea, deşi, la partea practică, lucra cot la cot cu specialişti ca inginerul Petre Livovschi, la încercările de motoare. Cât a activat la Serviciul Cadre, a colaborat îndeaproape cu Victor Naghi, pe care îl caracteriza drept „un om de ispravă”. „Era grozav! Un om drept, care ştia să te aprecieze. În perioada în care am funcţionat şi ca şef al Cadrelor, aveam legătură directă cu el. Ne documentam împreună asupra unor lucruri. Avea încredere în mine, pentru că ştia că sunt un meseriaş.”, ne mai spunea lereşteanul. 

De altfel, calităţile sale l-au recomandat pentru Cadre, domeniu care lui Paraschiv Simăn nu i-a plăcut şi, de aceea, nu s-a putut adapta muncii la birou. Când a început la întreprindere producţia auto, Paraschiv Simăn s-a gândit că asta va fi scăparea lui. Şi chiar a fost, pentru că nu s-a mai întors la Cadre. A rămas în Atelierul Prototip şi, împreună cu colegul Mitică Farcaş şi inginerul Petre Livovschi, a tot făcut încercări de motoare. Unul dintre produsele testate le-a dat atâta bătaie de cap, încât stăteau cu schimbul pe parcursul probelor, ca să ajungă cu el la parametri optimi. „Îi asculta motorul şi, până nu a mers cum a vrut el, nu l-a lăsat.”, a completat fiica sa. Când ginerele a cumpărat prima maşină, socrul obişnuia să-i pună „diagnosticul” doar ascultând sunetul motorului. 

Graţie priceperii sale, a lucrat cu motorişti cu diplomă, absolvenţi de facultate, ca Florea Velea, Nicolae Zgorcea şi Constantin Huţanu, ultimul, ocupant al funcţiei de şef al Secţiei Motor.      

 

În discuţia cu Paraschiv Simăn, acesta a amintit numele unuia dintre directorii care au condus întreprinderea înaintea lui Victor Naghi. „Meisel (n.r. venit şi el de la Braşov) era maniac după piesele auto. Acest director, ungur de fel, era foarte cumsecade. Cam de atunci s-a născut ideea să facem automobile. Luam ceva piese de la I.A.R., le produceam aici şi astfel uzina a căpătat gustul de a produce în continuare.” Ce impresie a produs vederea primei maşini? „Cei din uzină erau mândri. Oraşul Câmpulung, de asemenea, că producem automobile. Necazul s-a ivit când uzina de aici s-a despărţit definitiv de Braşov. Atunci a suferit un pic.”, spunea Paraschiv Simăn. 

Cei din generaţia tatălui său – a preluat povestirea fiica – erau împrăştiaţi prin ţară, în zonele cu pădure, şi lucrau la exploatarea lemnului. După ce uzina a luat-o uşor din loc, adică a început să producă, existând o siguranţă a angajărilor, lereştenii s-au retras către locurile natale şi şi-au ridicat casă după casă, una într-alta, mărturie fiind densitatea de locuinţe, la care a contribuit generaţie după generaţie. A urmat perioada de pregătire a ucenicilor, la şcoala cu acest profil. A luat fiinţă şcoala profesională, cu internatul în imobilul din Voineşti cunoscut sub denumirea „La Lăzoiu” şi clasele de studiu într-un imobil din oraş, care nu mai există în prezent. La un moment dat, fiica şi-a provocat tatăl la un exerciţiu de memorie despre vremurile în care îi aducea cu camionul uzinei în oraş. „Camionul avea trei bănci pe mijloc şi era acoperit cu prelată.”, astfel erau transportaţi elevii între localurile şcolii profesionale şi muncitorii care veneau sau se întorceau de la serviciu. O secvenţă din trecutul Silviei Rusu o reprezintă călătoriile lângă tatăl său, în cabina camionului, din cauză că i se făcea rău după câţiva metri de mers. Senzaţie pe care o simte şi în prezent şi pe care a moştenit-o de la tatăl său, constructor de maşini, care nu s-a simţit bine decât la volan, nu şi ca pasager într-un vehicul. „Îmi mai aduc aminte că toată strada, de la pod, până în oraş, era pavată cu piatră cubică şi că circulau trăsuri şi camioanele I.M.S.-ului.”, a continuat fiica cea mare a lui Paraschiv Simăn. 

Întrebat despre scurtătura spre uzină, interlocutorul nostru a zâmbit amintindu-şi de puntea mică situată mai sus de Ateneu, pe care se înghesuiau consătenii angajaţi la I.M.M. Lumea trecea prin curtea I.P.L.-ului, a adăugat Silvia Rusu, care folosea aceeaşi cale de acces, până la construirea unei punţi mai serioase, cu trecerea pe sub podul de cale ferată. Cea pe care o ştiu şi o folosesc şi în prezent câmpulungenii şi lereştenii care aleg traseul scurt între localităţile vecine. „Ne duceam pe la Herişanu, când era apa foarte mare, pentru că cealaltă (n.r. de la Ateneu) nu era înaltă şi te speriai când venea apa mare, nefiind barajul.”, a continuat aceasta. 

 

Lereştiul, în mare majoritate, pe parcursul câtorva generaţii bune, a lucrat la ARO. Se prindea o generaţie pe alta în fabrică, tată, fiu, nepot, care munceau în acelaşi timp la ARO. De pildă, din familia soţiei lui Paraschiv Simăn, care a numărat 13 fraţi, cu excepţia primilor patru, şi băieţii, şi fetele au lucrat la uzină. Afirmaţie valabilă şi în cazul familiei Simăn. Tatăl şi-a adus cele două fete la ARO. Fiica cea mare, Silvia, visa să devină profesor de Biologie sau inginer horticol. Nici vorbă de aşa ceva în realitate! Toţi verii săi din partea mamei, copii de avocaţi, învăţători ş.a.m.d., urmau, la vremea aceea, TCM-ul. Întrucât locul de muncă era asigurat, fiindcă ARO a avut permanent nevoie de ingineri, Silvia a absolvit tot TCM-ul, la Braşov, şi s-a întors la Câmpulung. Facultatea TCM avea trei secţii: Maşini-unelte, TCM şi Prelucrări la cald. În 1966, când a dat admiterea la facultate, Silvia şi-a ales TCM, neavându-l pe părintele său alături ca s-o îndrume, şi s-a dovedit cea mai grea dintre toate. Sora sa a lucrat numai în Proiectare ştanţe şi matriţe, absolvind o facultate în domeniu. Prin urmare, amândoi „băieţii” lui Paraschiv Simăn au fost aduşi de tată la uzină.

Silvia Rusu a lucrat la ARO până în 1979, când s-a mutat la Liceul „Dinicu Golescu”, învăţământul tehnic fiind în floare. După 1990, cum „Dinicu Golescu” şi-a schimbat profilul, s-a titularizat la Liceul Industrial, unde a avansat până la funcţia de director adjunct, funcţie ocupată timp de nouă ani. Se cuvine a menţiona o importantă realizare a acesteia: primul proiect Phare – reabilitarea Grupului Şcolar – a fost scris de Silvia Rusu, în condiţiile în care alte unităţi plăteau această prestaţie unor persoane care cu aşa ceva se ocupau. La încheierea proiectului, un succes pentru instituţie şi municipiu, la capătul a trei ani de muncă, elevii din împrejurimile Câmpulungului veneau la şcoală cu o oră mai devreme, ca să doarmă la căldură.         

  

Revenind la Paraschiv Simăn, în 1978, când nepoţica sa (fiica cea mare a Silviei Rusu) era în clasa I, acesta a pus punct activităţii sale la uzină. Din acel moment, drumul la şi de la şcoală al copilului a devenit principala atribuţie a bunicului. Până la vârsta de şapte ani, fetiţa a crescut la Voineşti. Când, intrată în clasa I, a fost adusă de părinţi la bloc, atât de dor i se făcea de casa bunicilor, încât, de la fereastra apartamentului, căuta cu privirea Lereştiul şi plângea. Nepoţica a urmat primele clase la Şcoala nr.5. După ce bunicul a ieşit la pensie, a primit sarcina de a o duce şi o aduce de la şcoală. La şapte dimineaţa, când fiica pleca la serviciu, la ARO, iar soţul acesteia, la Combinatul de Lianţi, o lua de acasă pe cea mică şi o ducea la ore, la Şcoala 5. La ora unsprezece şi jumătate, se întorcea la şcoală, o aducea pe fetiţă la Voineşti şi, la ora patru şi jumătate – cinci a după amiezii, o prelua mama. Astfel era „plimbat” copilul, care, în primii ani, n-a rezistat la bloc, în oraş. Împreună cu soţia, Paraschiv a crescut două nepoate şi şi-a văzut de viaţă, îngrijind gospodăria, cu grădină şi curte de animale. 

Munca, mişcarea şi hrana preparată în casă l-au ajutat pe Paraschiv Simăn să ajungă la venerabila vârstă de 97 de ani. Şi n-a ajuns oricum, ci cu mintea limpede şi capabil să se deplaseze singur. Cu excepţia unei operaţii de hernie de disc, suferită în trecut, a reumatismului cu care şi-a „molipsit” şi copiii, în rest, se ţine bine, vorba românului, cu o pastilă de tensiune şi un diuretic slab. Până mai acum câţiva ani, a cosit şi, zilnic, el era cel care aproviziona bucătăria cu pâine. N-a băut niciodată şi a fumat numai în armată, iar hrana s-a bazat, după cum am precizat, numai pe mâncare gătită în casă. Fiica sa ne spunea că, pe vremuri, neexistând frigidere, mama ei gătea de două ori pe zi, iar de la masa de seară nu lipsea mămăliga, deoarece pâinea era pe cartelă. Iar o porţie din raţia şi aşa insuficientă era destinată pachetului tatălui, pentru prânzul de la serviciu.