37.4 C
Campulung Muscel
17/07/2024

Fost şofer la IRTA, a transportat la ARO muncitori, maşini, chiar pe Victor Naghi

După opt ani în care a condus vehiculele I.R.T.A., la început, nişte camioane ruseşti, de război, reparate în atelierele noastre, în urmă cu mai bine de cinci decenii, Ion Oproiu s-a transferat la Întreprinderea Mecanică Muscel. Şofer de meserie, repartizat la Garaj, musceleanul a transportat cu maşinile fabricii de toate: personalul uzinei, la început cu tractorul, apoi cu camionul, automobile la gară, ingineri în delegaţii şi pe însuşi Victor Naghi, care trebuia să ajungă la vreo şedinţă de partid la judeţ sau la Bucureşti. În continuare vom prezenta povestea de viaţă emoţionantă a unui om simplu, cu foarte mult bun simţ şi decenţă, cum rar mai găseşti în zilele noastre, un om care vorbeşte cu ochii înecaţi în lacrimi despre familie şi uzină.

A început ucenicia în atelierul de pălării al lui Măgeanu

Rădăcinile lui Ion Oproiu, ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, sunt în comuna Valea Mare Pravăţ, în satul Şelari. A văzut lumina zilei pe 25 noiembrie 1929, într-o familie cu doi copii, marcată de tragedii pe când interlocutorul nostru era copil. Reîntors din război, tatăl s-a prăpădit din cauza complicaţiilor apărute ca urmare a rănilor suferite pe front. Rămasă fără stâlpul casei, mama şi-a crescut copiii singură, învăţându-i cu munca de mici. Ca o paranteză, singura soră a lui Ion Oproiu, soţia lui Ion Bădescu, şef de cadre la uzină, apoi la oraş, s-a stins şi ea destul de tânără. Primele patru clase Ion Oproiu le-a urmat la şcoala din satul natal, după care a continuat la unitatea de învăţământ din Valea Mare. Din cauza situaţiei familiale dificile, băiatul n-a dus elementara de şapte clase până la capăt, oprindu-se după clasa a V-a. La Câmpulung funcţionau mai multe prăvălii, care primeau tineri, pentru a-i pregăti la locul de muncă într-o meserie.
La “Măgeanu” era renumita ceaprazărie din târg, termen necunoscut generaţiei tinere, care înseamnă magazin în care se vând ceaprazuri, chipie sau alte obiecte de uniformă militară, dar şi atelier în care se confecţionează ceaprazuri (şiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc hainele militare, draperiile, tapiţeriile ş.a.m.d.). Sub denumirea de “ceaprazărie” era cunoscut şi atelierul lui Măgeanu, unde mama l-a adus pe fiul ei, ca să deprindă un meşteşug. “Făceau pălării, şepci… am stat cât am stat, dar nu suficient ca să mă calific. Era bine, fiindcă învăţai meserie, ceaprazărie, cum îi spunea în acele timpuri.”, îşi aminteşte Ion Oproiu perioada de la începutul adolescenţei, în care a încercat să le fie de ajutor mamei şi surorii.
Sora sa a învăţat într-unul dintre localurile actualului Spital TBC şi, la absolvirea şcolii, şi-a făcut un rost. Fratele a rămas cu mama sa în gospodăria de la Şelari, având ceva pământ care trebuia lucrat. Pregătirea şcolară şi-a continuat-o după ce i-a venit ordinul de încorporare în armată. “Ca recruţi, ne aduceau la Vânători de Munte, unde ne-au repartizat pe fiecare la câte o unitate. Eu am făcut armata la Transmisiuni, la Lugoj.”, povestea Ion Oproiu, al cărui stagiu militar s-a desfăşurat pe întinderea a trei ani. În acele timpuri, era nevoie de cadre pregătite în diferite meserii, prin urmare, din rândul recruţilor erau selectaţi tinerii cu dorinţă de a fi formaţi într-o anumită specializare. “Îi întrebau pe fiecare dacă vrea să meargă la şcoală, ce şcoală ar vrea să urmeze, unii erau trimişi să continue pregătirea la subofiţeri, ofiţeri, alţii la meserii. Eu am mers la şoferie, în armată, la Străuleşti – Bucureşti. Am învăţat nouă luni, la capătul cărora am luat carnetul de şofer. După acest moment, ne-au repartizat acolo unde era nevoie. În acea vreme, era “necaz” cu Iugoslavia şi ne-au luat ca şoferi pe maşini la Lugoj. Acolo s-au amenajat nişte cazemate în pământ şi pentru construcţia lor am cărat cu maşinile diferite materiale.”, a continuat relatarea lui Ion Oproiu.
În dotarea armatei se aflau vehicule de război, primite de la ruşi, aflate în stare de uzură. Dar, după ce au fost reparate, au fost puse în funcţiune şi au fost de folos, deoarece alte maşini armata noastră nu avea, până să înceapă producţia la “Steagul Roşu” Braşov. Unii dintre colegii lui Ion Oproiu s-au liberat după doi ani, el, însă, a fost nevoit să rămână trei ani, ca urmare a unui ordin venit în acele vremuri. “Ne-au luat în armată două leaturi, 1951 (din care a făcut parte şi Ion Oproiu) şi 1952. Pe de-o parte, mi-a părut bine, întrucât am ieşit meseriaş, şofer, mecanic, căci am învăţat şi mecanică la şcoala de şoferi.”, spunea acesta.

De la I.R.T.A., unde a lucrat opt ani, a trecut la I.M.M., la Transporturi

În 1953 s-a întors acasă, la muncile agricole, şi tot în acel an, câteva luni mai târziu, s-a căsătorit cu o fată din satul Nămăeşti. Căsnicia lui Ion Oproiu a durat peste şaizeci de ani, în luna martie a acestui an, pierzându-şi partenera care i-a stat alături o viaţă de om. Cinci copii, patru fete şi un băiat, şapte nepoţi şi patru strănepoţi sunt motive de mândrie pentru Ion Oproiu, la cele opt decenii şi jumătate de viaţă. Revenit din armată, primul gând a fost să-şi caute un serviciu. Şi l-a găsit la o întreprindere care deţinea o coloană de maşini la Voineşti şi la Rucăr, cu care erau transportaţi buştenii de la pădure. Ion Oproiu s-a angajat la punctul de lucru din Voineşti, care îşi avea sediul la Ateneu. Nu după mult timp, s-a transferat la I.R.TA., unde a lucrat opt ani. A fost un timp pe autobuz, dar cel mai mult a şofat camionul. “Şi aici foloseam tot nişte maşini de război trimise de ruşi. Ne-au dat nişte ZIS-uri, pe care le-au mai reparat ai noştri. Mergeam cu ele, până s-au făcut la noi, la “Steagul”. La Câmpulung s-a închegat o coloană de maşini mai repede ca în alte părţi şi eram trimişi peste tot, în Argeş, la Râmnicu Vâlcea, la Găeşti, fiindcă atunci era regiune. Până s-au înfiinţat şi la ei coloane de maşini, şantiere, cum li se spunea, ne trimiteau pe noi, fiindcă ai noştri aveau mai multe, ca să lucrăm la ei în perioade de câteva luni.”, ne-a descris Ion Oproiu în ce a constat munca lui înainte să ajungă la Întreprinderea Mecanică Muscel.
Nu i-a fost uşor, deoarece vehiculele erau puţine, iar şoferii erau şi buni, şi răi. Cumnatul său, Ion Bădescu, a fost câţiva ani director la I.R.T.A., însă cei doi n-au lucrat împreună, deoarece momentul sosirii acestuia din urmă a coincis cu cel al plecării lui Ion Oproiu. În 1961 şi-a schimbat locul de muncă, venind la uzină. Pentru început, fiind şofer, a fost repartizat la Transporturi. “Mi-au dat maşină cu care căram diferite materiale, apoi am transportat maşini la gară, pentru a fi duse cu trenul în Portul Constanţa, unde erau urcate pe vapor şi trimise în China.”, a adăugat acesta.
Cât a fost la Transporturi, domeniu condus de Gică Berculescu, s-a ocupat şi de naveta muncitorilor. Aducea lumea la uzină din toate colţurile Muscelului de altădată: de la Malu cu Flori, Văleni, Lăicăi ş.a.m.d. “Maşinile erau puţine. Îi duceam cu camionul în care se montau scaune şi aşa veneau oamenii la serviciu, până a luat amploare activitatea de transport şi s-a ajuns ca personalul să fie adus la uzină cu autobuze de la I.R.T.A. Dar până şi-a făcut I.R.T.A. coloană de autobuze ca să deservească acest domeniu, uzina trebuia să se ocupe de transportul muncitorilor. Şi, într-o perioadă, i-am adus şi cu tractorul.”, ne povestea Ion Oproiu, care, fiind de la început la Transporturi, a prins acele vremuri grele în care lumea se deplasa cu utilajul agricol. Dar, după cum preciza, era mai uşor de condus tractorul decât camionul. A prins şi perioada autobuzelor, dar pentru puţin timp, fiind trecut în alt sector de activitate. 
Pe când lucra la Garaj, Ion Oproiu a avut ocazia să meargă cu diverşi ingineri şi chiar cu directorul Victor Naghi la Piteşti sau la Bucureşti, atunci când şoferul acestuia, Ionică Brânduşescu, nu putea să facă deplasarea.

Şi şofer, şi mecanic, şi controlor

De la Transporturi a trecut la Secţia Motor, unde s-a ocupat de rodajul motoarelor, care se montau pe automobilele produse la Câmpulung. “A trebuit să fac o şcoală de calificare, cum era pe atunci, ca să ne dea o categorie. Apoi m-am transferat la Secţia 24, la Montaj. De la bancul de rodaj, am trecut pe banda pe care se asamblau maşinile. Am stat o perioadă la Montaj, după care pe cei care aveam carnet de şofer ne-au luat la o secţie, unde mergeam cu maşinile la rodaj. Nu se făcuse încă pista de încercări la uzină.”, a relatat Ion Oproiu, care a trăit experienţa probelor pentru a vedea cum se comportă maşina în teren. “Mergeam împreună cu un controlor. Un singur controlor la zece maşini. La un moment dat, ca să nu mai meargă acel controlor, ne-au făcut pe noi controlori. Ne-au luat la şcoală, unde ne-au predat ingineri din fabrică. Era la Control un inginer Calciu, care ţinea cursurile.”
La Şcoala de Controlori, pe care a urmat-o la uzină, l-a avut printre superiori pe inginerul Gheorghe Dobre, fost şef al Controlului într-o perioadă, devenit mai târziu director la Combinatul de Ciment. Gheorghe Dobre era finul familiei Oproiu. “După ce am urmat această şcoală, noi conduceam maşina, noi făceam şi pe mecanicii şi tot noi o şi controlam. Ne-au dat un fel de carnet şi ne-au avansat şi la categorie.” S-a procedat în maniera descrisă de Ion Oproiu până când s-a realizat pista de încercări în cadrul întreprinderii. După acest moment, naratorul nostru n-a mai plecat pe teren cu autoturismele care trebuiau verificate, ci s-a retras la Secţia 26, unde a rămas până la pensionare, în 1989, putând să iasă din activitate la vârsta de 60 de ani.

Maria Ivaşcu, fostul director al Grupului Şcolar, şi fratele ei, inginerul Pavel Bogdan, verii săi primari

Mama lui Ion Oproiu, de loc din Voineşti, se trage din neamul lui Bogdan. Fratele ei, Viciu Bogdan, a fost primar în comună. Inginerul Pavel Bogdan, fiul acestuia, a lucrat şi el la uzină, conducând Transporturile într-o anumită perioadă a carierei sale. Iar fiica primarului, inginerul Maria Ivaşcu, a ocupat funcţia de director al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini între 1995-1998. Femeie harnică, mama naratorului nostru a îngrijit o gospodărie cu vite. La fel de mult a muncit soţia lui Ion Oproiu, mai ales după colectivizare, ajungând să fie cunoscută în rândul sătenilor pentru priceperea ei la ridicatul clăilor de fân. “Colectivul avea mii de vite, de oi… şi două inse făceau clăile de întorceai căruţa după ele. Soţia mea a muncit mult, şi acasă, şi la C.A.P. Ne-au luat pământul şi ne-au lăsat câte 30 de arii, mie, surorii mele şi mamei mele. Ne obligau, căci altfel ne dădeau afară de la serviciu, de la I.R.T.A., de la uzină, să muncim pământul pe care l-am dat la colectiv. Nu ieşea lumea la colectiv. Cu toate că muncea soţia, ziceau să muncesc şi eu, care aveam serviciu. Trebuia să aduc la uzină o adeverinţă că lucrez şi la C.A.P. şi mă duceam, când făceam ore mai puţine la uzină sau duminica, atunci când nu aveam program de lucru, dar, de obicei, aveam. Dar făceam în aşa fel încât să o ajut pe soţie, ca să avem zile lucrate la C.A.P.”, a continuat Ion Oproiu, amintindu-şi cum umbla prim-secretarul Constantin Zamfir prin comune, cu îndemnul pentru săteni de a ieşi la muncă.
În dreptul porţii, lumea avea bănci, ca să stea, seara sau în zi de sărbătoare, la taclale cu vecinii. Când trecea prim-secretarul Zamfir prin faţa lor şi-i vedea pe săteni şezând, în loc să fie la colectiv, deşi era sărbătoare, dădea ordin să fie tăiate toate băncile din comună.
Munca suplimentară în agricultură era una dintre greutăţile din anii de serviciu. Alta era legată de lipsa posibilităţii de transport din satul său până la fabrică. Ca o ironie, ni s-a plâns de acest lucru tocmai el, care a şofat diversele tipuri de autovehicule cu care veneau angajaţii la muncă. “Într-un timp, aduceam muncitorii la uzină cu tractorul. După aceea au apărut maşinile de transport, dar când o apucam, când n-o apucam. Noi, la ţară, aveam de hrănit animale, trebuia să stai după ele. Când terminam treburile, porneam pe jos, din Şelari, pe Valea Foii, prin Voineşti, până la uzină. Am fost foarte corect, nu întârziam niciodată, nu lipseam şi-mi vedeam de treabă. N-am avut necazuri la serviciu şi nu s-a întâmplat vreodată să fiu penalizat în vreun fel.”, ne spunea Ion Oproiu.           
Întrebat ce amintiri păstrează despre Victor Naghi, Ion Oproiu afirma că frecvent îl chema pe el şi colegii săi la şedinţe cu tema transportului muncitorilor la întreprindere. “Ne oprea pe drum ca să vadă dacă avem pasageri în maşină, dacă sunt maşinile curate. Era un om de calitate. Multă lume plânge după Naghi. Dacă îţi vedeai de treabă, era cel mai bun om cu tine. Dacă întârziai, te chema la el la birou, te beştelea, dar nu-ţi făcea rău. Cine ştie ce să fi făcut cel căruia îi scădea categoria sau leafa!”, a precizat acesta.      
Acelaşi respect îl manifestă atunci când rosteşte numele inginerilor Pescaru, Smadea şi Bădescu. Sau al consătenilor Mihai Gâlcă şi Ion Boncoi. “Ce om a fost inginerul Nicu Bădescu din Bughea! Îţi era ruşine să-ţi spună să faci ceva şi să nu faci! Au fost mulţi ingineri cumsecade. Îţi vine să plângi când vezi ce a rămas din uzină aşa cum am plâns de soţie şi de Naghi! Dacă nu era uzina, mai era Câmpulungul cu blocuri şi atâtea altele?!”, a încheiat Ion Oproiu, cu tristeţe şi compasiune pentru generaţia tânără nevoită să se descurce într-o perioadă în care a fost eliminată noţiunea de siguranţă a zilei de mâine.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!