Propovãduind Evanghelia Iertãrii

 

Unul din cele mai preţioase daruri cu care Ziditorul a înzestrat pe om este cel al vorbirii. Expresie a inteligenţei şi a inimii, cuvântul ne ajută să ne rostim gândurile, simţirile, să ne arătăm dragostea şi recunoştinţa faţă de prieteni, părinţi şi binefăcători. Limba este organul binecuvântat prin care lăudăm pe Dumnezeu şi-I arătăm recunoştinţa. Cu toate că ea deţine un loc atât de important între mădularele noastre, Sfântul Apostol Iacov scrie că limba este un rău fără de asemănare, „plină de venin aducător de moarte” (Iacov 2,8). Şi iată cum, limba cea bine grăitoare, dintr-un organ care ajută ca ecoul inimii să fie auzit, devine o unealtă a diavolului care se bucură atunci când cuvintele pe care le rostim sunt cuvinte de hulă, de zavistie, de dispreţ, de ură, purtătoare de tot ceea ce este păcat şi care întristează pe Duhul Sfânt. Trăim într-un spaţiu binecuvântat şi pământul pe care păşim este sfânt! Dacă am fi conştienţi de darul şi binecuvântarea Domnului, care s-a revărsat şi se revarsă din plin asupra neamului românesc, am căuta să mulţumim zi şi noapte Domnului, am trăi în pace şi bună înţelegere unii cu alţii şi am pune stavilă vorbelor care rănesc pe Dumnezeu şi pe aproapele. Sudalmele şi înjurăturile sunt cele care coboară pe om în rândul dobitoacelor şi chiar mai rău. Ca o expresie a prostiei, sudalmele şi înjurăturile le poţi întâlni peste tot. Se aud în toiul mâniei, al certurilor dintre oameni, pe drum, prin pieţele târgurilor. „Creştinii” noştri înjură la cârciumă, în cazărmi, la serviciu, şi în general peste tot, unde păşeşte omul viciat. Şi ce este mai rău este că deprinderea aceasta păcătoasă o întâlnim în rândul studenţilor, elevilor şi din păcate şi la cei mai mici, fireşte, deprindere învăţată de la cei în vârstă. Şi cum prostia este soră cu mândria, de multe ori, unii înjură fără nici o pricină, doar aşa în glumă, ca să pară mai grozavi. Trebuie spus că păcatul înjurăturilor şi al sudalmelor, ne desparte de Dumnezeu Tatăl, căci cum am putea să ne numim fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce insultăm chiar pe Tatăl Ceresc? Apoi, ne desparte de Dumnezeu Fiul, pentru că insulta pângăreşte virtutea dragostei, dragoste de care fiinţa umană a beneficiat şi beneficiază din partea Domnului Hristos care din iubire desăvârşită S-a jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Duhul Sfânt se întristează pentru tot omul care săvârşeşte păcatul şi întristându-se ne pierdem pacea şi liniştea sufletească. Aşadar, fiecare să cugete şi să se gândească de două ori înainte de a rosti ceva care să aducă rană şi întristare Lui Dumnezeu şi semenilor. Şi pentru a înţelege mai bine cele spuse, vreau să închei acest cuvânt cu o mică povestioară. Se zice că un om, cunoscut prin sudalme groaznice, pescuia cu undiţa pe malul unei ape. Un vecin se apropie de dânsul, şi-l întreabă: -De ce pune peştişori în undiţă! „-Peştele nu-i prost să apuce undiţa goală”, zise omul. „-Dar tu eşti mai amăgit decât dânsul, fiindcă te laşi prins de undiţa diavolului, fără să câştigi ceva. Necuratul te trage de partea lui fără nici o râmă, te face să huleşti cele sfinte, fără să devii prin asta nici mai avut şi nici mai deştept…” Pescarul a rămas impresionat de cuvintele vecinului său şi din ziua aceea s-a lăsat de năravul blestemat. Aşadar, câtă vreme înjurăm şi suduim, să ştim că răstignim a doua oară pe Hristos, Îi producem răni, Îi punem coroana de spini pe capul Sfânt, şi-I provocăm mai multă durere decât cei care L-au răstignit întâia oară pentru că noi suntem botezaţi, suntem împărtăşiţi cu El şi tocmai noi să-L batjocorim? Cei care înjură pe Dumnezeu, pe Maica Sfântă, pe Sfinţi, cei care înjură Biserica, Crucea şi tot ceea ce este Sfânt, să ştie că dacă nu se opresc, vor avea de suferit şi aici, pe pământ, dar şi în veşnicie. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi, dar şi mai atenţi la ceea ce grăim, pentru a nu fi osândiţi!