China rămâne o experienţă unică pentru Ion Cotescu, aşa cum a fost pentru majoritatea celor care i-au respirat aerul, i-au gustat preparatele culinare, i-au bătut drumurile lungi şi i-au cunoscut locuitorii primitori şi respectuoşi. Când spunem “experienţă unică”, nu ne referim numai la partea plăcută a şederii muscelenilor, care îşi umpleau timpul liber vizitând obiectivele istorice şi culturale, pe care le vedeau doar sâmbătă seara, la “Teleenciclopedia”. Mulţi dintre tehnicienii detaşaţi în China mărturiseau că nu vor să-şi aducă aminte de sărăcia unor regiuni, a căror vedere i-a şocat, sau de anumite feluri din meniu, care îi îngreţoşează şi astăzi numai gândindu-se la ele. Ion Cotescu, fiindcă el este personajul central al povestirii noastre, a lucrat în condiţii departe de a asigura un minim confort: într-o gheretă lipsită de apă şi de lumină. Drumul de la hotel la locul de muncă îl parcurgea cu o tricicletă. A văzut la viaţa lui Franţa, Danemarca, Grecia, dar în China a găsit locuri care semănau atât de mult cu ale noastre, încât avea impresia că este acasă. “China”, cu contrastele ei, cu tradiţiile ei, bune sau rele, cu tabieturile localnicilor, rămâne un capitol consistent al istoriei ARO, cu final dureros, scris cu concursul unor conduceri care au acţionat nu lipsite de interes. Dar această idee o vom dezvolta într-un episod viitor. Astăzi, vom continua relatarea lui Ion Cotescu despre cele şapte luni lucrate pe pământ asiatic, din iunie, până în decembrie 1986. Vom ieşi din starea de revoltă în care ne-a introdus interlocutorul nostru, în episodul anterior, vorbindu-ne despre actele de sabotaj având ca ţintă maşina ARO destinată Chinei, pentru a ne descreţi frunţile cu o naraţiune savuroasă: cum a făcut faţă călătoriei cu avionul echipa de 12 musceleni. Dacă lecturarea rândurilor care urmează v-au adus pe faţă un zâmbet, atunci scopul acestei relatări a fost atins.
Patru ore au zburat peste Tibet, pierzând orice legătură
Fără discuţie, şederea în China, o ţară atât de diferită de România din aproape toate punctele de vedere – cultură şi civilizaţie, nivel de trai (şi în sens pozitiv, dar şi negativ, întrucât erau sate întregi în care lumea supravieţuia în condiţii primitive), obiceiuri, gastronomie ş.a.m.d. – rămâne o experienţă memorabilă pentru tehnicienii musceleni detaşaţi la service. Dacă fiecare angajat de la ARO, care a avut ocazia să lucreze în China, şi-ar aşterne pe hârtie cele trăite pe tărâm asiatic, s-ar umple lejer o bibliotecă numai cu memoriile acestora. În cazul lui Ion Cotescu, Romică, aşa cum îl ştiu colegii de la fabrică, experienţa chinezească a debutat cu o aventură care s-a dovedit a fi călătoria cu avionul. Zborul pe ruta Bucureşti – Beijing, cu escală la Karachi, în Pakistan, s-a transformat într-o scenă parcă desprinsă dintr-o comedie.
Voiajul a debutat la ora zece şi jumătate, din câte îşi aminteşte Ion Cotescu, şi a durat, cu oprirea în Pakistan, pentru alimentarea avionului şi schimbarea echipajului, 17-18 ore. Din cauza decalajului de fus orar, noaptea a ţinut două-trei ore. „La ora 1.00, s-a făcut zi. Am văzut Turcia de sus… soarele, cum răsare, era de un portocaliu nemaipomenit, o minunăţie! Nouă, „guşaţilor” de la Câmpulung, când am văzut asemenea frumuseţi, nu ne-a venit a crede. „Uitaţi-vă ce este aici!” „Nu vă duceţi toţi pe partea aceea, că se prăbuşeşte avionul!”, povestea cu umor interlocutorul nostru momentul în care s-au înghesuit cu toţii pe o parte ca să vadă răsăritul. În afară de cei 12 musceleni, s-au nimerit în aceeaşi cursă irlandezi, scoţieni şi alţii, care aveau aceeaşi destinaţie. „Era singura companie care „spărgea” Tibetul. Timp de patru ore, pierzi orice legătură şi mergi peste „măsele”.”, ne împărtăşea acesta o emoţie de neegalat în momentul în care a văzut de la înălţime Tibetul.
La Karachi, în Pakistan, se făcea escală într-o cursă cu o durată epuizantă. De la Bucureşti, până la Karachi, călătoria dura aproximativ 6 ore, iar din Karachi, până la Beijing, 9-10 ore, plus timpul de aşteptare pentru umplerea rezervoarelor cu combustibil. Era atâta lumină dedesubt, când a traversat Arabia Saudită, încât călătorii aveau impresia că este un cer cu soare deasupra şi unul dedesubt. „Atâta lumină era pe toată Arabia Saudită şi pe tot Golful Persic!”, îşi aminteşte Ion Cotescu ce splendoare i-a fost dat să vadă în vremuri în care România suferea în beznă, din cauza economiei la curent electric. Iar Orientul Mijlociu strălucea în plină zi! În Pakistan, avionul nu a putut să coboare din prima. „Ne-am învârtit până s-a consumat tot combustibilul. Acolo avusese loc un atentat, în timpul căruia au aruncat în aer nişte avioane şi erau resturi peste tot. Şi ne-am învârtit… erau mai multe avioane care făceau la fel. Într-un final, am aterizat.”, a continuat acesta.
În ciuda incidentului de la aterizare, muscelenii n-au intrat în panică. De ce? Poftiţi în continuare lectură ca să vă destindeţi, dar şi să înţelegeţi de ce şi-au păstrat ai noştri cumpătul într-o situaţie care i-ar fi făcut pe foarte mulţi să cedeze psihic. „Noi am luat de acasă ţuică, şase bidoane a câte două vedre (120 de litri), şi cât am mers… ne era frică! Să mergi patru ore peste Tibet şi să nu vezi o bucăţică de pădure! Să nu vezi nimic decât munte lângă munte, „măsea” lângă „măsea”! Am văzut bine, pentru că nu prea mai erau nori. La distanţă mare, în dreapta, cum mergeam noi, am văzut vârfurile Everestului şi unui „pui” de-al său.”, a continuat relatarea lui Ion Cotescu.
„Cum v-au lăsat să intraţi în Karachi? Mirosea avionul a ţuică!”
Cel care a efectuat cursa a fost unul dintre piloţii lui Nicolae Ceauşescu. De la el au aflat pasagerii ce zone străbăteau, ce munţi aveau în faţă, la dreapta, la stânga, dedesubt. Acesta a preluat avionul de la Karachi, echipajul său înlocuindu-l pe cel care a parcurs drumul din România până în Pakistan. „Din Karachi am plecat peste Tibet. Alţii fac ocol, dar acesta este drumul cel mai scurt către Beijing. Era singura companie care efectua acest traseu. Pierdeai orice legătură şi dacă se întâmpla ceva acolo…”, spunea acesta. Când pilotul ajuns la comanda aeronavei pe ruta Pakistan – China l-a înlocuit pe colegul venit de la Bucureşti, acesta i-a întrebat pe pasageri: „Cum v-au lăsat ăştia să intraţi în Karachi?!” Mirosea avionul a ţuică de ziceai: Ce-i asta?! În avion erau nişte irlandezi, care se tratau cu whisky, băutură fină. După ce ne-au văzut pe noi, care ne duceam cu damigeana şi puneam ţuică în paharele acelea mari, grele, pe care de-abia le ridicai, un irlandez a venit la noi cu un pahar de whisky, ca să-i dăm la schimb unul de ţuică.” Erau curioşi străinii ce beau românii de era atâta veselie pe ei. S-au cam ţinut de nas irlandezii când au simţit mirosul rachiului. Ai noştri aveau la ei o ţuică bună, aproape de palincă, îşi aminteşte Ion Cotescu. Irlandezii, care epuizaseră cele două sticle de whisky, au trecut la „marfa” românilor, care era din belşug, în damigene şi butoaie, acceptate în avion datorită relaţiilor pe care le avea liderul echipei de musceleni. Altfel nu s-ar fi putut îmbarca cu o asemenea cantitate de băutură.
În Karachi, unde era interdicţie la alcool, pilotul s-a crucit când a simţit ce iz de România duhneşte în avion. „Am luat fiecare câte o bomboană de mentă şi ni s-a spus: “Nu vorbiţi! Nu respiraţi, că imediat v-au luat!” În Karachi, în zona neutră, aveai voie, într-o oră şi jumătate-două, cât staţiona avionul, pentru a fi pregătit pentru următorul zbor, să te duci la cumpărături. N-aveam bani la noi, cu ce era să cumpărăm?! Veneau unii raşi în cap, cu nişte bărbi şi nişte şalvari, şi se uitau la noi. Ne urmăreau şi la WC. Acolo, un lux! Numai marmură neagră! Ăştia ne aşteptau, cu pistolul-mitralieră lângă ei, mai ales că fusese acel atentat.”, au fost alte secvenţe memorabile din timpul escalei, adăugate “petrecerii” de la bordul aeronavei.
Într-un sfârşit, au decolat şi, după alte zece ore, au ajuns la Beijing. „Traseul a fost foarte frumos, dar cu zdruncinături, din cauza golurilor de aer de deasupra Tibetului. Dar noi aveam un curaj atunci!” şi asta datorită întăritorului administrat în doze generoase ca să alunge spaima unei călătorii printr-o zonă de care alte companii aeriene se fereau. Aceeaşi terapie, dar mai moderată, era urmată şi de restul pasagerilor, ca drept dovadă sticla de whisky, care nu lipsea din bagajul tovarăşilor de călătorie din Occident. Doi din grupul de musceleni vorbeau bine Limba engleză. Bineînţeles că ai noştri i-au dovedit pe irlandezi, cu tot whisky-ul lor, care au dormit duşi până la Beijing.
Cu pretextul probelor, Ion Cotescu reuşea să facă deplasări şi fără însoţitorul care îl urmărea
Am relatat în articolul precedent despre misiunea lui Ion Cotescu în China, care, de la o lună, cât dura operaţiunea de descărcare a autoturismelor de pe vas, s-a prelungit până în decembrie 1986, din cauza unei detaşări la Lianyungang, pentru activitatea de service. Plecat în iunie, s-a întors acasă de Crăciun. În China, maşinile care se defectau dintr-un motiv frecvent, descris în cele ce urmează de tehnicianul muscelean, erau abandonate pe drum, pe câmp, unde se întâmpla să cedeze. Echipa de mecanici chinezi cu care lucrau românii găsea aceste autoturisme abandonate şi le aducea într-un parc, unde erau întreprinse reparaţiile. De ce cedau maşinile noastre? Şoferii chinezi circulau cu ARO fără să ştie că sunt probleme la furtunurile de la circuitul mare şi circuitul mic al pompei de apă. În special, cel de la circuitul mic se spărgea. “Era un material prost. Când se încălzea, la temperaturi înalte, pierdea apa şi ei mergeau până când se ardea garnitura de chiulasă. Stăteau cu apă până rugineau pistonul şi chiulasa. “Nu e bună, nu merge”, ne-au zis când ne-am dus acolo.”, povestea Ion Cotescu, angajat la Control, trimis să rezolve, printre altele, această defecţiune.
Deplasările în timpul liber, după cum am mai precizat şi cu alte ocazii, nu se puteau face fără însoţitor. Însoţitor era securistul, în cazul de faţă, un tip care absolvise şcoala la Bucureşti şi care vorbea româneşte. Sarcina lui era să aibă grijă de ai noştri. Interdicţia era, fireşte, încălcată de angajatul de la ARO, care găsea pretexte ca să călătorească fără supraveghetor. De pildă, când mergea la o şcoală căreia el îi spunea “Şcoala Shaolin” – cu totul altceva decât Templul Shaolin, dar, ca sistem de instruire, ramura respectivă se fundamenta pe aceeaşi tradiţie a Chinei şi aceleaşi principii – invoca scuza probelor derulate împreună cu mecanicii săi. Drumul de la locul de muncă la “Şcoala Shaolin” era asemănător celui pe care îl parcurge musceleanul nostru care trece Măţăul şi coboară în Boteni. “Atât mergeam ca să ajung la şcoala asta. Mă urmăreau, dar nu-mi făceau nimic. Vedeau că sunt cu ARO. Luam pe câte unul dintre copiii de la service (n.r. în 1986, Ion Cotescu avea 34 de ani, iar mecanicii, puţin peste 20) şi le spuneam că facem probe. De cele mai multe ori, îl luam pe Tachian.”, omul său de încredere şi singurul care îşi dădea silinţa să înveţe de la tehnicianul român diversele manevre de schimbare a componentelor defecte.
Printre “colaboratorii” musceleanului era şi şeful echipei de la “Şcoala Shaolin”, care, odată, în timpul liber, l-a dus pe Ion Cotescu la casa părinţilor lui, amplasată pe o platformă, pe apă. “Părinţii lui transportau grâu cu nişte bărci din ciment, uşoare, pe care se punea aceeaşi cantitate care încăpea într-un vagon. “Barjele” erau trase cu un fel de vaporaş şi astfel erau transportate grânele dintr-o parte într-alta.”, relata acesta despre îndeletnicirea părinţilor unuia dintre apropiaţii săi. După cum am precizat, musceleanul n-avea voie să se plimbe de capul lui şi era atenţionat asupra acestui fapt, dar cine îl cunoaşte pe Ion Cotescu nu este surprins să afle că nesocotea regula. “Eu mă duceam fără ştirea lui (n.r. a securistului). El conducea maşina, nu mă lăsa pe mine. Era cu mine peste tot.” Dar au fost şi momente în care a scăpat atenţiei acestuia.
În China, după cum am mai precizat cu alte ocazii, maşina nu se dădea la particulari. Autoturismele erau destinate şcolilor de şoferi şi unităţilor militare. Toţi şoferii învăţau să conducă pe ARO, nu pe maşina lor, “Beijing”, un autovehicul în trei viteze, cu scaune de lemn.