Cât timp se lucra la maşinile pentru preşedintele ţării,
Tot Mărcuşul lucra la ARO. Dintr-o familie cu cinci membri, patru, în mod sigur, erau angajaţi la uzină, îşi aminteşte Pavel Stoica ce vremuri bune a prins odată acest „cartier” câmpulungean, care contribuia masiv cu forţă de muncă, de la nivelul conducerii, până la cel al muncitorimii. Interlocutorul nostru a avut norocul de a ajunge într-un colectiv care colabora şi se înţelegea exact ca o familie. În ediţia trecută, am punctat faptul că data de naştere a lui Pavel Stoica, 26 septembrie 1943, coincidea cu cea a fostului director tehnic Nicu Bădescu, dispărut într-un accident în Grecia, la doar 41 de ani. „Aduce prăjituri Pavel.”, glumea şeful Prototipului când se apropia ziua de naştere a celor doi, care nu trecea fără să fie sărbătorită cu colegii. De la Pavel Stoica am aflat cum s-a despărţit de ei şeful lor promovat în funcţia de director tehnic. „Când a plecat de la noi, într-o dimineaţă, la ora 7.00, ne-a adunat pe toţi. Auzisem noi ceva, că ar putea să-l ia de la noi, de la Prototip. Toţi eram supăraţi. Ne-a spus atunci: „Îmi sunteţi copiii mei toţi…”, era de o calitate extraordinară. Ţinea şi la muncitor, şi la încercător, şi la inginer, la fel. Nu se întâmpla să nu ne plătească şi dacă făceam zece ore suplimentare, mai ales după ce începuseră normările. Avea justificare ce am lucrat. „De mâine, nu mai sunt la voi, sunt la uzină.”, ne-a spus. După el a venit Nicolae Solomon.”, sunt amintirile lui Pavel Stoica legate de un moment delicat şi trist, în acelaşi timp: pierderea lui Nicolae Bădescu, mai întâi, ca şef, apoi, ca persoană.
Dan Voiculescu era trimis la ARO, pentru a se ocupa de partea financiară, când se onorau comenzile pentru Ceauşescu
Întrebat care a fost cea mai dificilă perioadă din activitatea de peste 43 de ani, Pavel Stoica a răspuns, fără ezitare: introducerea sistemului de normare a muncii la Prototip, care, până la el, nu se mai făcuse. Şi, timp de aproape 15 ani, a fost singurul normator care a desfăşurat o muncă, pe care, în anii de sfârşit ai CESAR-ului, o executau şapte persoane. Din punct de vedere al produsului, cea mai grea perioadă a reprezentat-o onorarea comenzilor de autoturisme pentru Nicolae Ceauşescu, deoarece trebuia respectate cu maximum de stricteţe condiţii de mărime a maşinii, de dotări ş.a.m.d. Înainte de a începe executarea ARO-ului prezidenţial, se perinda pe la uzină o mulţime de inşi de la Securitate, care trasau sarcinile. Securiştii trimişi în acest scop la întreprindere deţineau funcţii tehnice şi veneau, efectiv, vorba lui Pavel Stoica, pentru a le da de lucru. „Ne prezentau ce ar trebui să facem, cam ce ar vrea Ceauşescu să facem. Noi eram prieteni cu ei. Când veneau, ne adunau şi stăteam de vorbă cu ei. „Uite, asta trebuie să facem.” Ne întrebau, de exemplu: „Pentru 1 Mai, puteţi, în câteva luni, să faceţi maşina asta aşa cum vrea el? Ca să ştim dacă îi dăm asigurări că este gata.” El fiind, bineînţeles, Nicolae Ceauşescu.
Ofiţerii trimişi de la Bucureşti discutau cu şeful Filialei de Proiectare, Petre Livovschi, cu şefii de colective de la Proiectare şi stabileau împreună ce condiţii trebuia să respecte la realizarea maşinii, operaţiune care avea un termen limită de şase luni. „Erau şi perioade în care nu se putea face ce voia el: să lungeşti maşina, şasiul, toate piesele adaptate, să-i faci trapă, toate erau cromate, nichelate.”, povestea fostul tehnolog. Un amănunt interesant aflat de la acesta: de două ori l-a văzut la Câmpulung pe Dan Voiculescu, el fiind omul care reprezenta partea financiară, trimis pentru decontarea muncii. El era „Contul Dunărea”, aşa i se spunea, şi toate lucrările care se făceau la ARO pentru conducerea ţării purtau titulatura „Dunărea”. „Dunărea”, asta li se cerea să scrie pe ele tuturor celor implicaţi în acest proces.
Începând cu ’71, când s-a angajat, Pavel Stoica a prins destule comenzi pentru Nicolae Ceauşescu, indiferent că erau maşini de vânătoare, că erau de defilare, că erau cu patru sau cu şase uşi, cu spaţiu despărţitor în partea din spate a autoturismului, unde stăteau persoane pe care acesta nu le vedea. „Erau lucruri foarte complicate, pe care le realizau oameni care ştiau meserie şi, în primul rând, trebuia să cunoşti desen. Că mecanicul, strungarul sau tinichigiul era în stare să le facă, dar înainte era faza în care trebuia să le proiectezi, ca să-i dai de lucru omului. Muncitorul nu lucra decât după schiţă.”, a continuat acesta.
Tapiţerul lui Ceauşescu i-a devenit bun prieten
Ca dotări, ARO-urile pentru Ceauşescu erau cu mult deasupra maşinii obişnuite. Tapiţerul Ştefan Nicolae venea special de la Bucureşti, pentru a îmbrăca interiorul autoturismului pentru preşedintele ţării în piele de cea mai bună calitate, fiindcă nu se folosea vinilin, ca la produsul obişnuit. „Totul era din piele, maro sau neagră.”, îşi aminteşte acesta. Pavel Stoica a avut o relaţie specială cu tapiţerul lui Ceauşescu, ajungând să se viziteze reciproc. Ca o ironie a sorţii, bucureşteanul a murit la scurt timp după soţia lui Pavel Stoica, în luna mai a anului 2001. Soţiile celor doi aveau acelaşi prenume, Mioara, şi deveniseră foarte apropiate. Două săptămâni, cât dura lucrarea care-l aducea în oraşul nostru, tapiţerul stătea la Câmpulung şi era găzduit de Pavel Stoica. În concediile petrecute la noi îşi lua şi soţia şi fetiţa şi, astfel, s-a închegat o legătură de prietenie strânsă, întreruptă de un destin brutal, care i-a luat de lângă cele două familii pe cei dragi: pe soţia lui Pavel Stoica şi pe prietenul pe care acesta şi-l făcuse graţie relaţiilor de serviciu, care s-au stins unul după altul, în nici două săptămâni.
S-a ales cu o penalizare la salariu din cauza unui subaltern care a sărit gardul
Faţă în faţă cu Victor Naghi s-a aflat în momentul finalizării unui produs cerut de conducere, când se adunau toţi cei implicaţi. „Atunci, venea ca să ne felicite.”, a afirmat el. Dacă restul secţiilor şi atelierelor din fabrică le mai „colinda”, în schimb, la Prototip, Victor Naghi nu trecea ca să vadă ce fac angajaţii de aici. „Era „crema” la noi. Cei care lucrau la Prototip erau oameni care ştiau ceva. Că era meseriaş, că era inginer… „Stau acolo, la Turnul de Fildeş, şi nu se vede nimic din ce fac.”, era impresia unora din uzină, care nu puteau să acceadă în acest domeniu. „Lucraţi la Prototip, nu se vede nimic din ce faceţi!”, astfel erau vorbiţi aceştia. „Dar când apărea produsul în faţă, toţi erau uimiţi. Indiferent că doar schimbai o aripă la maşină. Ca să schimbi aripa şi s-o adaptezi acolo cum trebuia, cine ştie câtă pregătire trebuia să faci!”, a precizat Pavel Stoica.
Totuşi, ca majoritatea naratorilor noştri, şi Pavel Stoica păstrează amintirea unui incident cauzat de unul dintre subalternii săi, din pricina căruia s-a ales cu o penalizare de 10% la salariu. S-a întâmplat la debutul activităţii sale ca maistru, pe când Prototipul funcţiona în curtea Uzinei ARO, nu în imobilul CESAR-ului, care s-a construit mai târziu. „Lângă noi erau Financiarul, Tratamentul, deasupra Sculăria, la Poarta 2. Când m-am mutat de la Motor la Prototip, m-am deplasat cu 20 de metri mai încolo.”, spunea acesta. „Având oamenii în subordine, dimineaţa le luam legitimaţiile şi le înapoiam la trei, când terminau serviciul. Nu puteai să pleci fără legitimaţie, fiindcă, a doua zi, nu puteai să intri. Într-o zi, am fost chemat, la ora mesei: „Vezi că te cheamă directorul Naghi.” Am intrat… se uita aşa la mine (Pavel Stoica a imitat figura gravă a lui Naghi). Eram în halat… când l-am văzut, m-am speriat, fiindcă eu nu avusesem niciodată tangenţă cu el. „Tu unde lucrezi?”, m-a întrebat Naghi. „La Prototip.” Mi-a dat legitimaţia unuia dintre strungari. „Omul ăsta este la tine?” „Da.” „E la serviciu?” „Cum să nu fie?!”, am răspuns eu. „Şi unde a fost până acum? Tu ştii că, în fiecare zi, pleacă la femei?”, îmi zice el. „Tovarăşul director, nu se poate aşa ceva! Este unul dintre cei mai buni strungari ai mei!” Iar el îmi spune: „Păi, l-au prins paznicii pe gard! Şi aşa le-a zis, că se duce la femei.” Nu ştiam ce să spun, eu nici măcar nu discutasem cu el. De fapt, eu n-am ştiut că a fugit. Am stat de vorbă cu el şi, o jumătate de oră, a râs de mine Naghi, că n-am ştiut că omul era plecat. M-a penalizat şi pe mine 10% la salariu.”, a continuat povestirea lui Pavel Stoica.
Acesta n-a observat că subalternul, în jurul orei nouă, a plecat de la strung şi undeva, în dreptul cantinei, a sărit gardul. În partea cealaltă, l-au prins portarii. „Ce-o fi spus el acolo, nu ştiu. „Te duci, iei legitimaţia şi ne-o aduci încoace.”, i-au zis paznicii. El s-a întors şi mi-a furat legitimaţia de pe masă, fiindcă le ţineam la vedere, nu ascunse într-un sertar. El mi-a motivat că a sărit gardul ca să-şi ia mâncare. Ce-o fi vrut să facă, nu ştiu. Când m-am întors la muncitor, l-am întrebat unde a fost. „Cum unde am fost?”, a încercat strungarul să facă pe nevinovatul, neştiind de dialogul dintre maistru şi directorul Naghi. „Tu ştii de unde vin eu?” „Nu ştiu, meştere.” „De la Naghi vin, mă!” Muncitorul, care era o figură de om, a recunoscut că a greşit. Eu, niciodată, n-am tăiat vreunuia un leu din salariu. Dar dacă îi spuneam: uite, avem de lucru piesa asta, dacă vrei, rămân cu tine, dacă nu, ne vedem dimineaţă. Şi rămânea până la şase, la opt seara şi nu zicea, o dată, vreunul dintre ei: „Nu, domnule, nu rămân, fă-o dumneata.” Nu exista să comenteze cineva, căci eram o echipă. Şi prin asta erau oameni de bun simţ şi de calitate.”
Era cu colegii de la serviciu şi în timpul liber
Deşi se lucra şi duminica, oamenii găseau timp şi pentru relaxare. O duminică pe lună, salariaţii aveau liber. Ca să poată să plece la Cabana Slătioara, de exemplu, de sâmbătă seara, unde rămâneau până duminică seara, recuperau altădată orele pentru care se învoiau de la serviciu. De la Rucăr, urcau în Căpitanu şi, de acolo, ajungeau pe culmea Bătrâna. Plecau în excursie mai mulţi colegi de serviciu, cu maşina unuia dintre oamenii aflaţi în subordinea maistrului Pavel Stoica. „Meştere, hai să mergem la cules de bujorel!”, propunea el. Lucrând împreună, eram uniţi şi n-aveam timp să stăm de ceartă. Nu ţin minte să mă fi certat vreodată cu directorul, cu Aurel Dordea sau cu Nicolae Solomon.”, mărturisea acesta.
Am punctat în episodul precedent că, o vreme, Pavel Stoica a desfăşurat în paralel munca de maistru cu cea de normator, până s-au formaţii alţii care să-i preia îndatoririle. Ca maistru la CESAR, distribuia desenele, adică lucrările, muncitorilor, după care le urmărea, de pildă, în cazul strungarului, până când era piesa gata. El era la execuţie, Tudor Negru era la prelucrări prin tinichigerie – lăcătuşerie, iar Ilie Pietrăreanu era maistru la montaj. După ce şi-a încheiat activitatea la CESAR, în 2007, Pavel Stoica a continuat să muncească, încă cinci ani. Un vecin de-al său şi-a făcut o staţie de gaz la Pescăreasa şi acesta i-a propus interlocutorului nostru să accepte un post de maistru la el. Atunci, a luat în primire staţia care număra 24 de oameni.
