Cea mai complicată perioadă a îndelungatei cariere de 43 de ani şi şase luni a lui Pavel Stoica a reprezentat-o chiar debutul activităţii la Întreprinderea Mecanică Muscel, în 1971, după trei ani la Steagul Roşu Braşov. A fost primul normator al Prototipului, dându-i-se această muncă în primire după ce a câştigat concursul pentru un post la serviciul amintit. Din acest motiv, normarea muncii în domeniul respectiv a rămas pentru mărcuşeanul Pavel Stoica cel mai dificil moment din viaţa profesională. În primul rând, a trebuit să facă ceva ce el nu mai făcuse niciodată şi, în al doilea rând, a trebuit să facă ceva ce nu mai făcuse nimeni la Prototip. „Nu se făcea nici în uzină normare la proiectare. La execuţie se făcea normare peste tot, dar la noi nu, nici la execuţie, nici la proiectare. Şi eu am început să fac totul. Aşa se vedea că omul munceşte. Era obligat să muncească, pentru că trebuia să arate că a făcut ceva!”, relata omul care a lucrat cu “creierele” uzinei, întrucât prin mâna lui treceau lucrările lor.
Din peste 50 de candidaţi, Mircea Bundoiu, Pavel Stoica şi Zaharia Ciobanu, câştigătorii celor trei posturi la Prototip
Pavel Stoica, Puiu, aşa cum îl ştiu colegii de la ARO, este câmpulungean de fel, născut şi crescut în zona Mărcuş, de care a rămas legat până în zilele noastre. Astăzi locuieşte în „buza” Mărcuşului, fiind mai aproape de Muzeul Fundeni, decât de „cartierul” câmpulungean, ai cărui locuitori lucrau, în mare majoritate, la uzină. Data sa de naştere, 26 septembrie 1943, coincide cu cea a directorului tehnic Nicolae Bădescu. A urmat Liceul „Dinicu Golescu”, după care şi-a continuat studiile la Braşov, cu Şcoala Tehnică de Automobile şi Tractoare, absolvită în 1969. Primii trei ani, după terminarea şcolii, i-a lucrat la Braşov, la Steagul Roşu, după care s-a transferat la Câmpulung. Casa tatălui se afla la două gospodării distanţă de locuinţa directorului tehnic Mihai Pescaru. „Într-o luni dimineaţă, când m-am dus la serviciu (n.r. pe când lucra la Braşov), m-am pomenit că nu mai era fişa la panou. Se puneau nişte fişe şi, în acea dimineaţă, am văzut că nu mai era. M-am dus la Pontaj, ca să întreb ce s-a întâmplat cu fişa mea. Iar acolo mi s-a spus: „De astăzi, nu mai sunteţi la noi, sunteţi la Câmpulung, la I.M.M. Muscel. Sunteţi transferat.”, şi-a amintit interlocutorul nostru momentul angajării la întreprinderea musceleană.
Tatăl a intervenit la vecinul său, directorul Pescaru, pentru a-şi aduce fiul acasă, cu toate că acesta şi-a dorit să rămână la Braşov, de care se îndrăgostise. Se întâmpla în 1971, când Pavel Stoica s-a angajat, pentru început, la Motor, la Control. N-a fost încântat de noul loc de muncă, nu că nu i-ar fi plăcut la Motor, dar şi-a dorit ceva mai mult de atât. Nu după mult timp, s-a înscris la concursul pentru ocuparea a trei posturi la Prototip. Din cei peste 50 de candidaţi care au susţinut examenul pentru a prinde un loc la Constructorul Şef, primul care l-a trecut a fost Mircea Bundoiu, urmat de Pavel Stoica şi Zaharia Ciobanu. Mircea Bundoiu a fost trecut la bancul de rodaj, tot tehnolog. Pavel Stoica, în schimb, a devenit tehnolog normator pentru întreg Prototipul. „Să fii nou-venit şi, dintr-odată, să le normezi şi la muncitori, şi la proiectanţi, şi la mecanici! Nu poţi să faci după ochi. Era înfiinţat la Braşov Institutul de Proiectări şi Cercetări, unde m-am dus şi am luat normative şi, timp de două luni, nu m-a întrebat nimeni ce fac.”, povestea despre începuturile sale în acest domeniu.
În momentul angajării sale, Aurel Nicolescu conducea Filiala de Proiectare, iar Petre Livovschi era şeful Atelierului. „Petre Livovschi a fost cel mai deştept om pe care l-am cunoscut în Filială. El m-a angajat pe mine.”, spunea Pavel Stoica. Ulterior, acesta din urmă a preluat conducerea Filialei, iar Aurel Nicolescu a devenit inginer şef la uzină. Când a ajuns la Prototip, serviciul număra 36 de angajaţi. „Pavele, pregăteşte-te, documentează-te tu.”, mi-a spus inginerul Livovschi. Am mers la Braşov, unde cunoşteam, de parcă eram acasă.”, a adăugat acesta. Până la sosirea sa, nu făcuse nimeni nimic în această privinţă, fiind luat în considerare numărul de ore lucrate. Altfel spus, nu se făcea salarizarea după rentabilitate, ci după timpul petrecut de angajat la serviciu. „Aveai program de la şapte la trei, erai prezent cinci ore, erai plătit pentru cinci ore, fără să ştie cineva ce lucrai. Domnul inginer Livovschi, împreună cu inginerul şef Nicolescu, a introdus lucrul acesta. „Nu se mai poate aşa – spunea Petre Livovschi – fiindcă ne-am înmulţit.” Fiecare inginer avea două desenatoare. Ce să faci cu ele, când tu n-ai desenat nimic, n-ai proiectat nimic?!”, a adăugat acesta.
„Erau ingineri de câte 30 de ani, iar eu să mă apuc să le fac normarea… mi-era şi ruşine!”
Cât timp s-a ocupat de introducerea sistemului de normare la Prototip, Pavel Stoica era când la Piteşti, fiindcă şi acolo era Institut de Proiectare, când la Braşov, de unde şi-a procurat toate normativele: execuţie, probe, proiectare. „Câteva zile, am stat acolo, nu doar ca să iau normativele, ci şi ca să mă documentez, să mi se spună ce să fac, cum să fac. Am început cu execuţia, apoi cu proiectare la Autodotări, un atelier de proiectare, şi, după aceea, cu toată Filiala. Erau peste 300 de oameni! Ca să normezi singur 300 şi ceva de oameni, care făceau munci diferite… Eu mă pricepeam cel mai mult la execuţie. Îmi plăcea foarte mult desenul, asta m-a ajutat pe mine. Era parcă altă generaţie. După 25 încolo, veneau cu toate desenele. La execuţie, la probe, făceam în fiecare zi. Dar la proiectare trebuia să le fac spre sfârşitul lunii, ca să văd ce temă a avut fiecare. Şi din tema avută, să văd ce a făcut. Erau ingineri de câte 30 de ani, iar eu să mă apuc să le fac normarea… parcă mi-era şi ruşine! Eram şi tânăr faţă de ei. Nu puteai să le spui: vezi că n-ai lucrat! Erau şi oameni care erau învăţaţi să vină la serviciu şi atât! Mi-era mie ruşine să le spun că n-au de unde să ia bani. A fost o perioadă grea de tot pentru mine.”, relata Pavel Stoica ce dificultăţi a întâmpinat la începuturile sale.
În noile condiţii, cei care se bucurau de avantajele unui program lejer au fost nevoiţi să pună mâna pe muncă. „Într-o jumătate de an, s-au adaptat toţi. După ce s-a trecut la normare, a început să se vadă că se lucrează, cu adevărat, adică era şi producţie, nu numai ne lăudam că facem ceva. După şase luni, s-a dat lumea pe brazdă.”, ne mai spunea acesta. Inginerul Aurel Dordea a venit la aproximativ zece ani de când Pavel Stoica desfăşura această activitate. „Pe mine, omul acesta m-a impresionat extraordinar de mult. Nu era lună în care să nu scoată 500-600 de ore, o normă de trei ori mai mare decât trebuia să lucreze un muncitor. Acest inginer avea o capacitate de a munci fenomenală! Atât de modest era şi niciodată nu zicea că vrea să i se plătească aceste ore. Avea o forţă de a munci, o capacitate de a gândi şi aşa de repede executa ce i se dădea de lucru sau ce avea în cap, încât te uimea! El, întotdeauna, lucra cât pentru trei. Erau oameni care scoteau 250-300 de ore. Au fost unii cărora n-am avut ce să le fac. Aveau normă, de exemplu, 216 ore şi ei scoteau numai 180. Încet-încet, m-au admis, că nu aveau ce să facă. N-aveau ce să-mi arate, că au făcut ceva. Mi-era ruşine de ei, fiindcă erau oameni vechi, dar erau învăţaţi să vină la serviciu. Atât.”, a continuat relatarea acestuia.
După şase luni, însă, salariaţii au început să lucreze după noile reguli. „Eu nu m-am certat cu nimeni. Nu le ziceam absolut nimic.” Şi, totuşi, dacă se iscau discuţii, Pavel Stoica le punea capăt scurt: „Acesta este normativul, haideţi să facem împreună normarea. Spuneţi-i domnului Livovschi că aţi făcut ceva şi nu ştiu eu sau nu ştie el. Mergem amândoi la Livovschi cu lucrările pe care le-aţi făcut luna aceasta.” La început, aduceau lucrări, pe care le făcuseră în urmă cu trei luni. Dar, la un moment dat, n-au avut ce să mai aducă. Petre Livovschi era un om de un bun simţ, care, atunci când trecea pe lângă femeia de serviciu, îi spunea: „Sărut mâna, doamnă!”, preciza interlocutorul nostru, căruia atâta încredere i s-a dat de către Mihai Pescaru, Aurel Nicolescu, Petre Livovschi, încât a căpătat curaj şi puterea de a le arăta oamenilor că trebuie să muncească.
După 15 ani de normare, a trecut ca maistru la Prototip
Cât a fost tehnolog la execuţie, făcea parte dintr-o echipă destul de restrânsă. „La execuţie eram 50 de oameni, cu tehnologi, cu maiştri, cu tot. Eram puţini. Eram 20 la strungari-frezori, 20 la lăcătuşerie-tinichigerie şi încă 10-15 la montaj. Aceştia erau toţi oamenii. Erau zile în care ne apuca 12.00 noaptea la serviciu. Pe timpul lui Ceauşescu, stăteam până când terminam maşinile. Dacă Ceauşescu cerea ca maşina să fie gata pe 1 Mai, stăteam încontinuu. Erau luni în care acasă stăteam mai puţin ca la serviciu.”. În perioada în care a fost tehnolog, Pavel Stoica a îndeplinit rolul unui şef de colectiv la tehnologi, format din patru bărbaţi şi trei femei. Dintre cei cu care a lucrat, acesta ne-a vorbit, printre alţii, despre Daniela Pricope, „un copil deştept, de un bun simţ extraordinar, numai cu capul în jos era”, după cum ne-a descris-o Pavel Stoica, Simona Sacal, Ion Ciortan, care era şi el în acelaşi birou, şi Cami Moşteanu, soţia medicului Sorin Moşteanu, inginer metalurg de profesie, nevoită să facă muncă de tehnolog. „Trei fete aveam, toate de un bun simţ… toate erau cu facultate, iar eu eram tehnician. Eram ca fraţii acolo, în birou.”, mărturisea acesta.
De activitatea de normare s-a ocupat 15 ani. „Atât de mult se dezvoltase şi atât de multe lucrări aveam, încât nu mai puteam. De pe data de 20, până pe 30 a lunii, nu prea mai puteam să fac faţă. Lucram câte 12-14, chiar 16 ore, ca să pot să închid luna. Aurel Dordea, luat de la noi, exact ca Nicu Bădescu, şi pus director tehnic la uzină, m-a înţeles şi a fost de acord să trec ca maistru.” Într-adevăr, în momentul în care a apărut un post de maistru la Prototip, Pavel Stoica s-a hotărât să se înscrie la concurs. Nicu Solomon, care îl înlocuise pe Nicu Bădescu în funcţia de şef al Prototipului, i-a reproşat, când a auzit ce intenţii are: „Eşti nebun? Ce faci, mă laşi?” Pavel Stoica l-a asigurat că, o perioadă, până i se va găsi un înlocuitor, va coordona ambele domenii. Avea o asemenea putere de muncă, încât a crezut că poate să le facă pe amândouă, dar a fost mult prea mult. „L-am găsit pe Ion Leca şi am început cu el. Împreună am stabilit cum vom proceda. „Mă ocup eu de execuţie, că sunt printre ei, şi tu te ocupi de proiectare.”, ne-am pus de acord.” După aproximativ un an, a rămas ca Ion Leca să preia atribuţiile de normare ale lui Pavel Stoica, cu sprijinul a doi angajaţi, care îndeplineau sarcinile acestuia de la proiectare. „Când s-a desfiinţat CESAR, erau şapte normatori, foşti vechi tehnologi, care ştiau meserie, proiectare. Şapte în loc de unul. Fiindcă eu făcusem munca asta singur. Şi proiectare, şi execuţie, şi încercări.”, a încheiat acesta. Aşadar, după 15 ani la normare, Pavel Stoica a trecut ca maistru, având în subordine 36 de oameni, până când s-a desfiinţat CESAR, în 2007.
