Dezaxată de atâtea false sărbători (astăzi, orice poate să fie consemnat ca fiind evenimentul mileniului), societatea românească a pierdut, cu riscuri morale maxime, de altfel, conţinutul, plin de duh, al cuvântului sărbătoare. Mai ales sărbătoare creştină. Deşi ea s-a simţit în atmosfera zilelor ce au trecut mai mult ca de obicei. Sărăcia sau ieşirea apelor din matcă, deznădăjduirile cotidiene, ca şi teribilul proces al înnegririi sufletului unora dintre contemporanii noştri au obligat la luare de poziţie. Şi ea a venit dintâi – cum socotim a fi şi firesc – dinspre Biserică. Oamenii s-au simţit reaşezaţi în uman prin participarea la Sărbătoare, nodul divin ce readuce în spaţiul şi timpul profan existenţa veşnică a lui Dumnezeu.
Sigur că scepticii ne-au lansat deja întrebarea: Ce va face Biserica după Sărbătoare? Dar noi ştim că spaţiul ecclesial refuză să creadă că există ceva după sărbătoare, moştenind continua trecere din slavă în slavă până în slava deplină a veşniciei. O zi neînserată.
Itinerariul duhovnicesc post-pascal al creştinului ortodox poartă amprenta lecturilor evanghelice, care prelungesc sărbătoarea nu doar în săptămânile ce se desfăşoară în aşteptarea Înălţării şi a Pogorârii Duhului Sfânt, ci mult dincolo de acestea, în fapt, până la Paştele zilei celei veşnice. A Judecăţii şi a Iertării milostive. Duminca a II-a după Paşti ne aduce în prim-plan pe Sfântul Toma, Apostolul credinţei, nedreptăţitul predicilor noastre (In. 20.19-31). A treia Duminică după Paşti poartă numele de Duminica Mironosiţelor (Mc. 15.43-47 şi 16.1-6). A patra Duminică este cea a Slăbănogului (In. 5.1-15), a cincia este a samaritencei (In. 4.5-42), iar a şasea care premerge Înălţării – cea a Orbului (In. 9.1-38). Duminica a şaptea, cu valoarea ei de Duminică de interval eshatologic situată între Înălţare şi Pogorârea Sfântului Duh, poartă amprenta sărbătorii Sfinţilor Părinţi (In. 17.1-13). Fiecare dintre ele reînnoiesc adevărul etern al Învierii lui Hristos. Dar ne supun conştiinţele la examinări-reexaminări duhovniceşti atât de necesare limpezirii crezului nostru. Este necesar să fim mereu martori ai intrării pe uşile încuiate ale foişorului Cinei celei de Taină, pentru ca să simţim eliberare de frica iudeilor şi îmbucurarea sufletului laolaltă cu Toma, cel care ne învaţă că sărbătoarea este întâlnire cu Hristos şi mărturisire („Domnul Meu şi Dumnezeul Meu”). Mironosiţe fiind, alergăm spre mormântul „mortului” nostru. Şi acolo, unde aşteptam piatra pecetluită descoperim azuriul care depecetluieşte taina morţii. Acolo unde aşteptam beznă, găsim înger de lumină. Iar mirurile nu vă sunt de folos, căci Mirele Hristos se face izvor de mir pentru toţi aceia care-L caută. Şi am învăţat cu femeile cele grabnic împlinitoare de datorie duhovnicească, lucrul de preţ al sărbătorii: căutarea lui Hristos cu palmele căuş peste ce avem mai de preţ: bună-mireasma iubirii noastre necondiţionate.
Cu slăbănogul aflat-am că Hristos S-a făcut om pentru ca noi, oameni ai „bolii celei dintâi” (păcatul), să nu mai plângem că nu avem im pentru a ne arunca în scăldătoare. Ba, mai mult, am aflat că locul de împlinire al sărbătorii este scăldătoarea cea cu şapte pridvoare – Taine, care este Biserica – locul renaşterii celei adevărate.
Teribil abecedar duhovnicesc de descifrare a slovei sărbătorii, perioada aceasta în aşteptarea Duhului Sfânt, Care nu ne-a lăsat în fapt lipsiţi de El nicio clipă, ne obligă la mărturie. La purtarea în noi a ecoului reverberat de piatra mormântului cea răsturnată la pământ. Numai aşa putem să reîncepem alfabetizarea celor contemporani şi cospaţiali nouă. Restaurând sărbătoarea.
Pr. Constantin Necula
Nevoia rămânerii în sărbătoare
