CTC Recepţie era poarta de intrare a produselor şi materialelor fără de care nu se putea realiza producţia la uzină, un alt serviciu-cheie, o anexă a bazei. Era normal ca Serviciul Control Recepţie Materiale să fie exact acolo unde erau depozitele şi unde sosea marfa, pentru a fi luată în primire. Dacă recepţionerul nu manifesta suficientă atenţie, intrau şi piese necorespun-zătoare, care nu puteau fi folosite în producţie. Pe de altă parte, pe circuitul industrial apăreau, într-un anumit procent, piese care nu erau bune, pentru care se făcea, prin controlorii de secţie, notă de rebut, iar, prin CTC Recepţie, se realiza schimbul. Adică erau returnate furnizorului şi înlocuite cu altele bune ori se respingeau la plată. Alt rol esenţial al Serviciului CTC Recepţie: după primirea pieselor şi transmiterea lor către secţie, angajaţii trebuia să supravegheze ca să nu scape şi piese respinse sau, în locul celor bune, să fie expediate cele rele, şi, de asemenea, să fie predate în condiţii bune. De pildă, parbrizele nu puteau fi puse unul peste celălalt, deoarece se producea o frecare între ele şi ajungeau în secţie zgâriate. Pentru transportul lor se foloseau lăzi cu despărţitoare. Aşadar, un serviciu complex, cu o activitate importantă în fluxul de producţie de la ARO.
În loc de trei vagoane de parbrize, ARO a comandat zece!
Recepţia se realiza astfel. Produsele erau aduse în vagoane, în containere, cu TIR-uri ori cu maşini de dimensiuni mai mici, trimise în delegaţie. Pasul următor consta în desfăşurarea unui control statistic, într-un termen scurt, de maximum cinci zile. „Dacă veneau cu vagonul şi nu erau bune, se întocmea un proces-verbal la roata vagonului. Exista delegatul neutru la Primărie, care-ţi făcea confirmarea. Timp de cinci zile, îi ţineai marfa la dispoziţie, ca să vină furnizorul şi să facă propria constatare.”, acesta era, pe scurt, circuitul la serviciul respectiv, descris de Gheorghe Mitroiu.
De la el am aflat o întâmplare, tot legată de geamurile de la Buzău, pe care era bătaie, fiind atâţia constructori de autovehicule în ţară, care le cereau. La Serviciul Depozite erau nişte lifturi care urcau piesa pe repere, deci, o bază foarte modern realizată. Întrucât veneau într-un ritm mare, nu toate piesele puteau fi înmagazinate, depozitate, etc. Principiul prost al uzinei, aplicat şi în cazul la care ne vom referi, ne-a fost rezumat astfel. Având un contract cu o anumită ţară, cei de la ARO au comandat, în loc de trei vagoane de parbrize, cât aveau nevoie, zece vagoane, pentru ca, ulterior, să renunţe la surplus. „Au venit foarte multe, cu vagoanele, şi ne-au pus în faţa faptului împlinit. Au zis că sunt şmecheri, adică: „Mergem cu delegatul, îl forţăm pe delegat, îi băgăm terebentină, îi dăm foc şi el, ca să nu plătească transportul, venea cu cât aveam nevoie, după care, gata, de restul nu mai avem nevoie!”, ne povestea acesta.
Cu cele zece vagoane de parbrize, capacitatea de depozitare s-a depăşit şi nu s-au mai putut aşeza în condiţii. Asta pentru că nu se mai respecta condiţia existenţei unui microclimat, a unei temperaturi care trebuia să fie în depozit. Atunci, geamurile s-au stocat pe rampa CFR-ului, lângă depozitul principal. Parbrizul se realizează printr-un procedeu special. După şablon se decupează două formate de geam, între care vine o folie de plastic mată, adusă din străinătate. Ele se bagă într-o etuvă, la presiune şi temperatură, pe un alt şablon. Sub „imperiul” temperaturii, ele iau forma şablonului şi fac o masă compactă cu el, încât folia nu mai este opacă, ci devine transparentă. Nefiind depozitate în condiţii potrivite, există un risc, pe fondul diferenţei dintre vară şi iarnă, şi anume, acela ca parbrizul să ia aer. Uşor, uşor, la capetele ramei – zona „D” contur, de doi centimetri, care intră în cheder – ia aer, care pătrunde, până când parbrizul nu mai poate fi utilizat. Iar asta s-a întâmplat la geamurile care au fost ţinute afară.
Costache Dorobanţu a acceptat soluţia ca geamurile care nu erau compromise să fie duse la Buzău, la reautoclavizare
Forţat de şefi, Gheorghe Mitroiu a anunţat imediat Inspectoratul General de Stat, a venit şi ministrul Calităţii, au fost convocaţi şi s-au conformat şi cei de la Buzău, de la Fabrica de Geamuri. Faptul că aparţinea de Inspectoratul General de Stat, unde susţinuse examen, îi dădea o anumită independenţă şi, atunci când era presat de directori, le replica faptul că nu este plătit de ei şi că le-a făcut referat, fără ca ei să ia măsuri. „M-a chemat Naghi la el şi, după ce a „tunat”, mi-a strigat: „Bă, până la urmă, tu de aici iei banii!”. Eu i-am zis că s-a comandat mai mult, iar capacitatea de depozitare s-a depăşit. „Uneltele le aveţi dumneavoastră.”, i-am mai spus. „Găseşte-mi soluţia, că de asta te plătesc.”, mi-a cerut el.”, ne-a povestit Gheorghe Mitroiu cum a decurs discuţia cu directorul Naghi.
Cum, cu ani în urmă, mersese la Buzău, el ştia că parbrizele mai pot fi băgate o dată la etuvă şi, chiar dacă lipirea nu se făcea perfect, un anumit procent (geamurile care nu erau iremediabil compromise) putea fi recuperat. Într-un final, l-a chemat şi şeful CTC-ului, Costache Dorobanţu. „Un om extraordinar, calm, era ca un părinte pentru noi. De multe ori, a luat „papară” de la Naghi pentru noi, Compartimentul Control, fiindcă el îşi dădea seama ce se întâmplă.”, a continuat Gheorghe Mitroiu. Costache Dorobanţu a acceptat metoda lui, mai ales că altă soluţie nu exista. Prin urmare, parbrizele s-au sortat, iar pentru cele care trebuia să meargă la reautoclavizare s-a întocmit un proces-verbal între şefii de la ARO, cei ai Fabricii de Geamuri de la Buzău, Inspectoratul General de Stat şi ministrul Calităţii.
Trebuia să plece la Buzău o cantitate de câteva mii de parbrize, operaţiune în care erau implicate mai multe servicii: Transport, Aprovizionare, Depozite, Serviciul CTC, a căror activitate concura la expedierea mărfii şi urmărirea acesteia până la destinaţie. „În momentul în care au plecat din depozite, n-a mai avut nimeni grijă de aceste parbrize, pe care noi le-am învelit, pe fiecare în parte, în hârtie cerată. Dar aveau nişte despărţitoare, cu nişte juguri, ca să nu se mişte în timpul transportului. Şi au plecat aşa, aruncate cu furcoiul, au ajuns la Buzău, de unde se primeşte un telex: proces-verbal la roata vagonului, că s-au spart nu ştiu câte. În termen de cinci zile, trebuia să plece o comisie de la ARO, ca să constate la faţa locului. Acest Compartiment Comercial, împreună cu Serviciul Aprovizionare, a tot făcut eforturi ca să mă ia din nou la Aprovizionare, dar eu am refuzat.”, a continuat relatarea lui Gheorghe Mitroiu. Şi din acest motiv, şi din cauză că le mai respingea piese, cei doi şefi îi purtau pică interlocutorului nostru. Totuşi, au reuşit să-l convingă pe şeful CTC-ului să-l trimită singur la Buzău, când în telex scria clar: comisie. „Domnul inginer Dorobanţu, eu merg acolo la tăierea capului.”, i-a spus şefului cel vizat, în condiţiile în care neglijenţa aparţinea gestionarului şi Serviciului Transport. Cum şeful Controlului era încrezător în capacitatea lui Gheorghe Mitroiu de a găsi o cale de ieşire din impas, decizia de a-l trimite singur a rămas neschimbată.
Peste o mie de parbrize sparte erau returnate uzinei
Acesta a plecat cu inima îndoită la Buzău, unde a găsit o comisie a fabricii formată din 30 de inşi, în timp ce ARO era reprezentată la discuţii de un singur om! „Am crezut că este miting aviatic. Erau ca lăcustele şi, în plus, urlau. Când am văzut că e „groasă” de tot, mi-am dat seama că n-o să-mi pună ştampilă pe delegaţie. În cadrul I.G. Buzău exista un compartiment al Inspectoratului General de Stat. M-am dus la reprezentantul său şi m-am prezentat ca fiind din partea Controlului, la fel ca el. I-am spus să-mi pună ştampilă pe delegaţie şi să vină cu mine, ca să asiste la toată treaba.”, a adăugat el.
Cât a ieşit afară la o ţigară – Gheorghe Mitroiu nici măcar nu fuma, ci pufăia, de plictiseală, fiind obligat să facă drumuri lungi – le-a recomandat să-şi aleagă cinci inşi care să discute cu împuternicitul uzinei. Împreună cu cei desemnaţi, s-a constatat câte parbrize s-au spart. La un calcul rapid al lui Gheorghe Mitroiu, paguba reprezenta contravaloarea câtorva Dacii. „De 30 de ani, ARO ia de la voi parbrize. Eu nu v-am respins niciodată nimic, deşi au fost geamuri sparte.”, le-am spus. Prima condiţie a fost să-mi „înghită” o anumită cantitate, iar a doua, când facem procesul-verbal, să nu scriem cuvântul „spart”.”, a continuat acesta. Replica celor de la Fabrica de Geamuri Buzău a sunat astfel: „Noi dăm telex la uzină, că au trimis un delegat incompetent, şi tu plăteşti totul. Nu-ţi punem ştampila.” Ultima „ameninţare” pica, fiindcă musceleanul o rezolvase cu IGS. „Decât să plătesc trei Dacii toată viaţa şi să fac şi puşcărie, îmi convine să-mi scrieţi ce vreţi. Mi se dă o sancţiune şi mi se ia o gradaţie pe trei luni. Iar dacă nu se face proces-verbal, rămân în cârca voastră! De la noi sunt plecate!”, astfel a pus Gheorghe Mitroiu problema la a doua rundă de dialog.
Şi s-a rezolvat în sensul dorit de delegatul uzinei. S-a scăzut o cantitate de câteva sute de parbrize, în locul cărora urma să fie oferite altele noi. Diferenţa se împărţea pe categorii şi cele integre mergeau la reautoclavizare. Cât despre cantitatea de parbrize sparte, ea trebuia trecută în procesul-verbal cu crăpături/fisuri, prin urmare, nu mai putea intra la reautoclavizare şi se întorcea, ca returnată, la ARO. „Spart” însemna imputaţie, deci, cineva le plătea. Pe desenele tehnice de recepţie, geamul era prevăzut cu mai multe zone: „A”, care nu trebuia să prezinte nicio zgârietură, căci, sub razele solare, dădea reflexie şi exista pericol pentru şofer; „B”, zona pasagerului”; „C”, de 20 cm contur, mai puţin importantă, unde erau acceptate imperfecţiuni de câţiva milimetri; „D”, 2 cm contur, era zona care intra în cheder şi n-avea niciun efect dacă era zgâriată. Atunci, am găsit formula diplomatică: fisuri şi crăpături în zona „D”.”, a completat el.
După ce geamurile sparte au ajuns la gunoi, a ieşit scandal, că uzina a fost sabotată!
Geamurile sparte au ajuns la ARO şi au fost duse în magazie, la Recepţie. „Cineva trebuia să plătească. S-a făcut o zarvă în fabrică! Când am venit cu procesul-verbal, am introdus ultima frază, care spunea că: „Destinaţia acestor geamuri cu fisuri, cu crăpături, cu imperfecţiuni, deoarece au fost plătite de ARO şi aparţin lui ARO, va fi stabilită de conducerea I.A. ARO, în termen de zece zile de la data revenirii lor la întreprindere.”, a fost soluţia găsită de Gheorghe Mitroiu, care a întocmit mai multe copii ale procesului-verbal, pe care le-a trimis directorului Victor Naghi, directorului comercial, directorului tehnic, şefului Serviciului Depozite, şefului Serviciului Transport, şeful Compartimentului CTC, şefului Serviciului Aprovizionare şi contabilului şef. „La o zi după ce le-am dat, prin Registratură, am fost chemat, ca să şterg fraza de la final. S-a creat o discuţie în uzină despre ce se va întâmpla cu ele! Problema era cui i se face imputaţia, cine plăteşte: Transportul, Aprovizionarea, Depozitul? Iar eu le-am spus: „Îmi pare rău, dar l-am pierdut!” Cum l-ai pierdut?”, au ripostat aceştia. „L-am „pierdut” atât de bine, încât, dacă o să mi se facă vreo imputaţie, scot la iveală hârtia aceasta!” Eu, ca recepţioner, trebuia să le dau o destinaţie. Prin decizia mea, de controlor atestat IGS, trebuia să fac referat cu cine plăteşte. Au venit pe rând să mă „curteze”. Primul, directorul comercial.” Însă şi acestuia, şi şefului Aprovizionării, el le-a reamintit că au insistat să fie trimis singur la Buzău.
Şeful Serviciului Depozite ştia că o să plătească gestionarul, care îi făcuse zile fripte povestitorului nostru. „Eu mă „omoram” şi puneam pe repere, iar el dădea reperele altfel. I-am cerut gestionarului ca parbrizele sparte să fie depozitate separat. A treia zi, a venit şeful Serviciului Depozite, care m-a invitat la o cafea şi o ţigară… şi-a dat afară subalternii! Dintr-odată, m-am simţit important. El, care ţipa şi se purta mai dur cu noi! „Ca de la om, la om, găseşte o soluţie… mai ai nevoie şi tu de câte o piesă… eu ţin cont de treaba asta. Nu se poate să-l pui să plătească.” După o discuţie mai lungă şi o trataţie ca la carte, gestionarul n-a fost făcut să plătească.
Procesul-verbal de recepţie s-a încheiat în felul următor. „Noi aveam un registru, în care avizam în funcţie de piese, dacă erau bune sau nu, era un registru pentru facturare sau pentru respingerea facturării. Iar eu am spus „da” cu asterix şi dedesubt am creat o nouă rubrică, în care m-am motivat. „Aceste parbrize aparţin I.A. ARO şi trebuie plătit transportul. Dar ele se vor da la terţi beneficiari, nu vor fi introduse în producţie.” Cine le va băga în producţie răspunde penal, material, administrativ. Deci, am găsit o cale care nu exista, a treia cale.”
Astfel, paguba n-a fost imputată nimănui. Directorul comercial şi şeful Aprovizionării s-au întrebat uluiţi cum să fie date unor terţi beneficiari ca material bun. Numai că, din perioada lucrată de Gheorghe Mitroiu, atâţia ani, în acest domeniu, a înţeles cum merg lucrurile. Veneau persoane care aveau nevoie de piese de schimb, materiale care nu se prea dădeau, fiind importante pentru producţia de serie. Ei bine, când li se dădea un material important, pe lângă el, li se băga pe gât şi câte un parbriz spart, pe care, fireşte, îl aruncau. Într-o săptămână, s-au dat peste o mie de parbrize sparte către terţi beneficiari. „Unii nu le-au mai ridicat şi a apărut problema: ce facem cu ele? Într-o după-amiază, gestionarul le-a aruncat la gunoi şi a ieşit un scandal de proporţii, lansându-se zvonul că cineva a sabotat uzina.” Imediat, şeful Serviciului Administrativ a făcut o comisie, căreia Gheorghe Mitroiu i-a explicat că n-a fost niciun sabotaj, că parbrizele aruncate n-au fost furate ori distruse intenţionat. Dar să vezi la lada de gunoi atâta cantitate de geamuri!… Asta pentru că s-au întâmplat „minuni”, când s-a găsit la lada de gunoi chiar un ARO!