Suntem în Duminica numită a Sfintei Cruci. Aşezată la jumătatea urcuşului duhovnicesc al Postului Mare, Evanghelia aceasta vine ca un sprijin la vreme de urcare. Te face să te luminezi de ce anume cauţi să înfrunţi greutatea unui post, de ce rugăciunea şi abstinenţa de la cele ale trupului sunt atât de importante. În fond, finalul acestui capitol al Evangheliei de la Marcu conţine prima vestire a Patimilor Mântuitorului. O Evanghelie, Veste Bună, în traducere, care cuprinde o Pătimire cruntă, ca aceea a Mântuitorului, mai este oare o Veste Bună? Hristos Domnul ne lămureşte de ce.
El se adresează mulţimilor pe care tocmai le săturase de pâine şi „câţiva peştişori” (Marcu 8.7), care prin lucrarea Harului se dovediseră mai mult decât suficienţi, ucenicii strângând şapte coşuri de fărâmituri (Marcu 8.8). Văzuseră vindecarea unui orb (Marcu 8.22 ) şi vor fi auzit şi mărturia lui Petru, „Tu eşti Hristosul!” (Marcu 8.29). Pentru aceea Hrănitorul şi Vindecătorul şi Hristosul este cel care le vorbeşte, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze…” (Marcu 8.34). Şi pentru aceea mulţimile îl ascultă. Desigur, uimite. Până astăzi vestirea Crucii este privită ca o nebunie! Este ceea ce avea să sugereze cuvintele Sfântului Pavel adresate tocmai lor, evreilor: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”. (Evrei 12.2). Acestor cuvinte dându-le şi mai adâncă conştiinţă atunci când scrie corintenilor: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1.18). Acestei puteri a lui Dumnezeu ne vrea părtaşi Hristos. El ştie suferinţa care se declanşează din purtarea Crucii şi din acceptarea suirii pe braţele ei, dar ştie şi rodirea, deschiderea cerurilor şi împlinirea în Împărăţia cerurilor a cărui cheie rămâne Crucea.
Tot Sfântul Apostol Pavel ne dăruieşte cheia Evangheliei acesteia. El scrie colosenilor: „Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1.20). Hristos ne cheamă aşadar ca luând crucea şi urmându-i, adică urcând Golgota, să ne împăcăm în sângele crucii Sale, în Taina Trupului şi Sângelui dăruite prin Cruce. E momentul în care, vestindu-şi Pătimirea, Hristos ne descoperă Liturghia, construcţia duhovnicească de cea mai mare intimitate. Intimitate între firea umană şi dumnezeiască, între trup şi suflet, între cer şi pământ, între creat şi necreat, intimitate reconstituită între Dumnezeu şi om – cum minunat evidenţia Sfântul Maxim Mărturisitorul.
De aceea, Evanghelia consemnează o întrebare, oarecum retorică: „Ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul lui?” (Marcu 8.37). Întrebarea este pusă de El, Cel Întrupat pentru plata iertării sufletului nostru. El, Cel care vine, ca un Miel spre Jertfire, pentru ca Jertfa Sa să mântuiască, deci să răscumpere, sufletul omului. De aceea Mântuitorul spune, prin cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14.27). Cu alte cuvinte, tocmai pentru că nu putem face nimic de unii singuri, tocmai pentru că nu ne este suficientă voinţa proprie, de aceea Hristos se face aliatul nostru sfânt, pentru ca efortul nostru ucenicesc să sporească posibilitatea mântuirii. Căci Hristos nu S-a întrupat pentru a fiinţa o nouă filozofie ci pentru a conferi firii umane deschiderea mânturii, ca proces pornit de Dumnezeu spre Dumnezeu, de dragul sufletelor noastre. Şi cât de tandru ne şopteşte aceasta, zicând: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10.38).
Toată dragostea Lui este cuprinsă în aceste declaraţii care par ultimative pentru firea umană, dar Hristos tocmai pentru aceasta S-a întrupat: să fie ultimativ! Pentru a ne spune că, respectând libertatea noastră, ne cheamă să respectăm şi libertatea Lui de Dumnezeu manifestată mereu în favoarea mântuirii noastre. Căci textul Evangheliei ce o auzim în Biserică, la vremea Liturghiei Duminicii acesteia binecuvântate, se încheie cu aceste cuvinte: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9.1).
Iar venirea Împărăţiei vine întru puterea Crucii, cea care ne este fiecăruia dintre noi cale şi mijloc şi taină întru mântuire. Căci ea este uşa şi pragul de durere prin care zărim zorii de lumină ai Învierii. Căci Crucea este Înviere!
Pr. Constantin Necula, Sibiu