Până a ieşit la pensie de la ARO, în urmă cu trei decenii, Robert Spanelli a învăţat şapte meserii, cele mai apropiate de sufletul său fiind munca la Prelucrări mecanice, Întreţinere mecanică şi Sculărie, Întreţinere mecanică Secţia 24, Vopsitorie. Nu numai că a trecut prin toate acestea, dar le-a şi condus. „Vopsitoria era sub un nuc. Şi pe locul nucului am făcut hala.”, îşi aminteşte Robert Spanelli, pe care Cel de Sus l-a ajutat să ajungă la 88 de ani. Multă vreme, a ocupat funcţia de şef al Secţiei Galvanizare. Când a ajuns la întreprinderea de la Câmpulung, în 1945, director era Maizel Adalbert. Înainte de IMS, a lucrat zece ani în Bucureşti, la „Lemetru” (fosta fabrică „Timpuri Noi”, cunoscută sub denumirea „Lemaître”, prima turnătorie de fontă din România) şi la „Griviţa Roşie”, ca strungar. La „Lemetru”, a fost maistru, însă, odată ajuns la Câmpulung, şefii săi n-au vrut să ţină cont de specializarea lui şi l-au trimis să urmeze cursurile Şcolii Tehnice de Maiştri. Le-a ascultat sfatul, gândindu-se că nu-i strică două şcoli, prima la Bucureşti şi a doua la Câmpulung. Putea să ajungă inginer, dar aşa s-au aranjat lucrurile în viaţă pentru protagonistul acestui episod al istoriei ARO Câmpulung. Robert Spanelli a activat şi la Sindicatul Uzinei ARO, ocupând, pentru doi ani, funcţia de preşedinte, în perioada în care s-a dat în folosinţă Casa de Cultură a Sindicatelor, în urmă cu exact 40 de ani. „Am 30 de ani de pensie, i-am păcălit, i-am „mâncat” statului pensie ca lumea!”, a zâmbit Robert Spanelli, înainte de a depăna povestea unei vieţi împlinite.
A ajuns la Câmpulung, de dragul unei fete
Bucureştean de fel, Robert Spanelli a venit la Câmpulung, atras de o fată de care s-a îndrăgostit şi pe care a ales s-o urmeze în locurile ei natale. „La Uzină am ajuns, vizitând o domnişoară pe care am cunoscut-o în Bucureşti şi am venit după ea aici.”, şi-a amintit acesta. Propunerea de a se angaja la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung i s-a făcut pe când se afla în zona noastră, într-un concediu, în luna august a anului 1945. „La Voineşti era un stadion pe locul unde este în prezent târgul săptămânal. Se juca fotbal acolo. Duminica, ieşeam cu toţii în ulicioară, ca să asistăm la meci. Acolo, era şi şeful Cadrelor de la Uzină, Mihai Pădure, întrucât juca şi echipa Uzinei. Erau toţi de la Uzină… era plin. Soţia m-a recomandat şefului Cadrelor, spunându-i că sunt prietenul ei, şi, după ce i-am zis ce meserie am – fiindcă ei aveau mare nevoie de meseriaşi – am convenit să mă duc luni (n.r. discuţia avusese loc duminică), să văd Uzina.”, a punctat Robert Spanelli momentul în care a luat contact cu întreprinderea locală, moment consumat în urmă cu 66 de ani.
Strungar mecanic de meserie, bucureşteanul a fost ca „o mină de aur” pentru fabrica axată în 1945, când a ajuns el la Câmpulung, pe produsele specifice Secţiei de Elice şi celei de Armament dislocate de la Întreprinderea Aeuronautică Braşov. „Mihai Pădure… a murit, sunt mulţi morţi de la întreprindere… Smadea, Pescaru, Stoica… cu toţii au tăbărât pe mine ca să vin la ei, fiindcă aveau nevoie de meseriaşi.”, a continuat Robert Spanelli, după care a reluat şirul povestirii, cu prima zi în care a călcat în fabrică. „A doua zi, m-am dus la Uzină, unde am văzut strungurile. Erau toate aduse de la „Steagul Roşu” Braşov. Atunci, la secţia asta, făceam elice de avion pentru ei, de aceea, ne-au trimis strunguri, şi freze, şi utilaj german, bun, nou, de-ţi era mai mare dragul să lucrezi pe el. Şi m-am amorezat şi de utilaje, şi de fabrică. Aşa am venit încoace.”, ne-a povestit Robert Spanelli cum l-au atras la Câmpulung nu numai sentimentele pentru doamna care îi este alături de 67 de ani, ci şi oamenii, şi întreprinderea căreia i-a dăruit peste trei decenii din viaţă.
„Am dat probă de lucru, în urma căreia mi-au dat categoria cea mai mare.”, a adăugat Robert Spanelli, care venise de la Bucureşti, după o activitate de zece ani. „Am dat Bucureşti-ul pe Câmpulung. Am venit cu soţia… şi ne-am apucat de treabă. Am lucrat şi am câştigat foarte bine.” Interlocutorul acestui episod a prins toate fazele prin care a trecut întreprinderea, până să ajungă la fabricaţia de maşini, de la elice, până la vermorele, lacăte, lanţ Gall, ringuri şi flaiere pentru filatură.
“Maşina a fost concepţia intelectualităţii noastre”
Evoluţia fabricii şi-a urmat cursul şi, potrivit naratorului nostru, de la produsele enumerate, s-a trecut la ceea ce avea să devină ARO Câmpulung: un producător, primul şi singurul, de maşini concepute şi fabricate în România. „Am făcut piese de schimb pentru motor, am făcut motor şi, după aceea, am trecut la caroserie. Ne-am „bătut” cu Colibaşi-ul pe caroserii, fiindcă voiau să ni le ia la ei, acolo, neavând un produs stabilit. Până la urmă, le-au dat bani şi au cumpărat Renault-ul (n.r. licenţa). Nouă nu ne-au dat niciun ban. Maşina a fost, toată, concepţia intelectualităţii noastre, a unei promoţii de ingineri foarte capabili.”, a mai spus Robert Spanelli, izbucnind în plâns în timp ce vorbea despre cei care au făurit fabrica şi maşina, dispăruţi de mult dintre noi. Cu siguranţă, istoria le va consemna numele, la fel cum se va întâmpla şi cu cel al lui Robert Spanelli, component al unei generaţii care a dat Câmpulungului cea mai frumoasă şi înfloritoare perioadă a existenţei sale.
„Era Nicolescu, era Smadea, era Pescaru, era Manole… Au fost trimişi la Timişoara, la studii, la facultate. Trebuia să fiu şi eu cu ei. Însă, pentru că eram în construcţie cu casa – am făcut casă la Voineşti – am renunţat. După ce am terminat casa, mi s-a îmbolnăvit nevasta de coloană. Am internat-o la Bucureşti, la „Foişorul de Foc”, unde a stat şase luni, trei luni pe brânci, trei luni pe spate. Mă duceam la Bucureşti, o săptămână, da, o săptămână, nu, ca să pot să iau şi salariu. Era nevoie să mă duc la spital. Şi, atunci, mergea „atenţia”, fără discuţie. Nu erai „atent”, nu îngrijea bolnavul. Doctorul care mi-a operat-o mi-a zis că o să spele „ălbii de rufe” şi n-o să mai aibă nimic şi aşa a fost.”, mai spunea Robert Spanelli.
Ca să-şi completeze pregătirea, s-a înscris la Şcoala Tehnică de Maiştri, ale cărei cursuri le-a urmat timp de patru ani. „Trei ani au fost practică şi un an teorie. Ziua, veneam la treabă, iar, după-masa, la 17.00, plecam cu camionul de la Uzină, la Şcoala de Fete (Industrialul de Jos). Atunci, era o pepinieră de pregătire a cadrelor. În perioada în care am terminat Şcoala de Maiştri, ministerul ne-a dat un Atelier Prototip de Galvanizare. Pe cine să pună acolo, ca responsabil, cu seriozitate? Pe Spanelli, că era cel mai „bătrân”, ca să ţină fetele acestea în mână! Am trecut acolo.”, continuă relatarea celui devenit şef al Galvanizării la ARO. În momentul preluării atelierului, acesta nu funcţiona, prin urmare, Robert Spanelli a trebuit să se ocupe de punerea la punct a respectivei anexe a Uzinei. Era o hală în care se mai găseau nişte cărucioare, nişte băi şi cam atât. „Hala aceea nu mai avea piese… erau furate din ele… Halele Uzinei au fost construite de noi, prin muncă voluntară. Am făcut Hala Motor, am făcut Hala Prelucrări mecanice, de unde m-au scos pe mine, şi, pe urmă, am făcut Galvanizarea. Acolo, maşina era acoperită metalic, ca să nu ruginească.”, a afirmat fostul şef al Galvanizării.
Maşinii pregătite pentru un rege african i s-a cromat mânerul în faţa lui Ceauşescu
Primele maşini făcute la Câmpulung, IMS-urile, beneficiau de „tratamentul” unei Galvanizări improvizate, cu care angajaţii au fost nevoiţi să se descurce mult timp. Aproape 30 de ani, Robert Spanelli a lucrat la Secţia Galvanizare, pe care, de altfel, a şi condus-o. „Acolo, aveam trei maiştri. Am trimis trei muncitori (îşi mai aminteşte numele lui Vasile Dragomir şi al lui Ion Lixandru), care erau capabili, la Braşov, ca să urmeze Şcoala de Maiştri, de patru ani. Asta ca să fie pe fiecare schimb câte un maistru, pe care eu îi coordonam. Ei se ocupau de prelucrarea pieselor, de urgenţe, aveam dispecer, laborator, tot ce ne trebuia.”, ne-a vorbit despre personalul şi dotările Secţiei Galvanizare, unde lucrau în jur de 30 de muncitori, toţi în subordinea lui Robert Spanelli.
Bucureşteanul devenit muscelean avea grijă de aprovizionarea cu materiale, o problemă în acele timpuri pentru Uzină. „Erau numai materiale din import, de aceea, ne aprovizionam foarte greu: cadmiu, plăci de plumb, cupru, că se făcea şi pentru tratamente termice. Piesa respectivă avea mai multe porţiuni. În porţiunea asta trebuia să fie elastică, în cealaltă, casantă. Eu, fiind din Bucureşti şi având relaţiile mele, reuşeam să fac rost de materiale. Cei de la Aprovizionare nu reuşeau. Odată, trebuia să dăm o maşină unui împărat prin Africa. Aştepta Ceauşescu maşina asta în pădure, Râioasa îi spunea, la Chitila. Acolo am luat maşina, am cromat mânerul de care se ţineau ei, când stăteau în picioare, ca să salute lumea.”, a continuat Robert Spanelli.
“Nu mă duc să văd Uzina, că plâng ca un copil!”
La fabricile de la care avea nevoie să obţină materialele folosite la Secţia Galvanizare, acesta a legat relaţii de prietenie. Este vorba despre Fabrica Chimică Sintofarm şi Uzina de Radiatoare, Echipament Metalic, Obiecte şi Armături Sanitare – U.R.E.M.O.A.S. La Galvanizare, materialele erau tratate, în Staţia de Tratare. „Laboratorul lua probe din băi şi, după aceea, cu buletinul de calitate, le dădeam drumul la alt laborator, la secţie, iar de acolo, la Laboratorul Uzinei.”, ne mai spunea acesta. Din cauza vârstei înaintate, povestitorul nostru nu mai poate ieşi din casă, ca să vadă ce s-a ales de Uzină. Atunci, ne-a întrebat dacă mai există o hală sau alta, în care şi-a lăsat anii tinereţii sale. „Nu mă duc, că plâng ca un copil, nu pot să mă abţin! Ce-am muncit noi pentru fabrica asta şi cum ne-au luat-o! Parcă am fost chiori, orbi, nu ştiu cum să zic! Ce oameni am avut la conducere! De-o ţineau cu lacăte închisă şi nu dădeau voie să se atingă de ea! Dar au fost interese! Păcat, că era prima fabrică românească de automobile! Şi brevetul la fel, nu numai automobilul. Colibaşi-ul avea brevet cumpărat de la francezi. La noi este făcut cu creierul oamenilor noştri. Şi ce-am ajuns cu ea! Ce frumoasă, ce luxoasă, ce expoziţii de prezentare!”, a exclamat acesta, cu amărăciunea pricinuită de distrugerea fabricii.
“Dacă nu era Naghi, nu se făcea nimic”
Robert Spanelli povestea cum se descurca maşina fabricată la Câmpulung la examenele celor care o comandau şi aici ne referim la străinii care importau produsele noastre. „A trecut prin probe, ca să vadă dacă rugineşte pe dedesubt. Vehiculele erau transportate pe vapoare. Apa mărilor, a oceanelor pe care le-au traversat era sărată şi, fiind „vânturată” pe sub ele, rugina pătrundea… „Autobuzul” a trebuit să plătească mult, aducând maşinile înapoi şi făcându-le din nou… Colibaşi-ul, în loc de cadmiu, le-a făcut cu zinc. Noi le-am făcut cu cadmiu. Vine Naghi, cum era el băţos şi spurcat la gură: „Bine, bă, cum le-aţi făcut, că au ruginit piesele în Africa!” „Tovarăşe director, să vedeţi…” „Ce să văd, bă? V-aţi bătut joc de materiale!”, după care a redevenit serios, căci Naghi glumise până atunci: „Vă felicit! Suntem singurii ale căror maşini n-au ruginit”. În schimb, maşinile celorlalţi au fost trimise înapoi.”, a mai povestit acesta.
Robert Spanelli a „crescut” maiştri, ingineri, cărora le-a dat recomandări în carieră, odată desprinşi de Uzina ARO. Unul dintre aceştia a fost inginerul Poţincu, plecat la Piteşti şi decedat între timp. „Ce capacitate! Mai sunt inginerii Garcea şi Bolohan. Mă cheamă directorul să mi-i dea în primire, să-i instruim. Ei erau stagiari. „Bă, să-i puneţi să strângă piuliţe, că nu ştiu! Să-i învăţaţi meserie!”, a strigat Naghi. Dacă nu era Naghi, nu se făcea nimic. I-au plăcut foarte mult organizarea, gospodărirea, a ştiut cum să mobilizeze oamenii, să-i respecte, să le aprecieze munca, atât la ingineri, cât şi la meseriaşi. Venea prin hală, la meseriaşii cei mai buni, şi stătea de vorbă cu ei, că şi el tot strungar a fost.”, a încheiat Robert Spanelli. 