Dintre toate lecţiile de viaţă duhovnicească, aceasta, a întâlnirii cu Hristos Dumnezeu, atent la detalii şi neîndurător cu îngâmfarea, mi se pare a fi pilduitoare. Textul Evangheliei Duminicii acesteia, a XXX-a după Rusalii, ne pune dinainte un tânăr, „om de vază” (Luca 18.18) care caută să linguşească, în dulcele stil clasic al şcolii farisee, pe Hristos. Apelativul „Bunule Învăţător”, pe care Însuşi Domnul socoate că se adresează numai lui Dumnezeu, Unul-Dumnezeu, nu pare să ajute tânărului. Mântuitorul, pentru a-l lumina asupra întrebării sale, generice, de atunci, pentru mulţi dintre interogatorii lui Dumnezeu, „ce să fac ca să mă mântuiesc”, recapitulează cu el poruncile vetero-testamentare. Doar că le citează după regula catehetică, le spune după interesul Lui, în raport cu tânărul. „Să nu săvârşeşti adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie strâmbă! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Luca 18.20). Cinci din zece porunci, veţi zice. Să nu ştie Hristos Decalogul, cele zece porunci? Pentru un profesor de religie insipid şi rigorist, Iisus Hristos, elevul, ar fi fost de nota cinci.
De fapt, El nu uită nimic. Ba, îndrăznesc să spun, adaugă cu un spirit didactic, fără egal, poruncilor autoritatea trăirii lor. Iată, prima poruncă o enunţase deja şi tânărul nu se prinsese. Când a atras atenţia asupra numelui „Bunule Învăţător” şi a Persoanei cui se cuvine această numire, Mântuitorul nu se exclude din Sfânta Treime, ci, din contră, dovedeşte tânărului sensul adânc al poruncii: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine…”. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu nu se face cu inimă linguşitoare, acordând primei persoane care te uimeşte Numele Celui ce Este. Atunci când tânărul aude înşirarea celor 5 porunci spuse de Mântuitorul, răsuflă uşurat: prima, pe care o încălcase, ca să se pună bine cu un Necunoscut, Acesta nu o enunţă. O, pedagogia lui Hristos! Înţelegând zelul tânărului de vază, care se laudă că din tinereţe ţine Legea, de parcă o făcuse sute de ani, El nădăjduieşte că acesta şi-a înmuiat inima. Şi-i adaugă o poruncă nouă, a împlinirii poruncilor. Iar când o face, cerându-i să vândă tot ce are şi să împartă săracilor şi apoi să urmeze, întristarea cuprinde pe teoreticianul Legii.
Hristos are dinaintea Sa un tânăr iudeu de bun simţ. Dacă ar fi fost desfrânat, nu ar fi fost de vază şi nu i-ar fi fost îngăduit să ia cuvântul în adunări. Dacă ar fi ucis, nu era liber dinaintea Sa. Dacă ar fi furat sau ar fi dat mărturie strâmbă, delicte grave ale legislaţiei de atunci, pioase elemente de etică socială azi, sau dacă nu şi-ar fi cinstit părinţii, nu s-ar fi aflat în cinstea comunităţii, dinaintea căreia se află, de fapt, când ispiteşte pe Hristos cu teoria mântuirii. Din elementele acestea, Domnul îl citise ca pe un virtuos, dar nu unul dispus la mai mult. O, cum mai seamănă cu unii care se cred îndreptăţiţi să se creadă mântuiţi doar pentru că l-au întâlnit pe Hristos, neînţelegând că mântuirea nu e un eveniment, ci un progres, un efort continuu, în care Domnul Hristos mereu îţi mai găseşte ceva de lucrat cu sine, de cizelat la statura ta duhovnicească, pentru ca ea să se plinească în „modelul Hristos”, chipul şi asemănarea Treimii.
Întristarea tânărului este întristare Domnului. Plecarea lui, a plinitorului de porunci, care nu înţelege că numai Harul lui Dumnezeu îl ajutase să se ţină aproape de Lege, obligă la Cruce pe Hristos. Doar lecţia Crucii va lămuri de ce un bogat greu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu! Pentru că Împărăţia propusă de Dumnezeu nu este una a acumulărilor, a raportărilor cantitative, ci o împărăţie a autodepăşirilor prin conlucrare cu Duhul Sfânt. Toate Evangheliile din ultimele săptămâni despre vindecarea ispitei acumulării cu orice preţ ne-au vorbit. Şi preotul, şi levitul, atinşi de indiferentism în favoarea legalismului şi samarineanul milostiv, icoană a omului atins de harul milei lui Dumnezeu (Luca 10.25-37) şi bogatul înnebunit de lărgirea hambarelor (Luca 12.16-21), sunt personaje ale Împărăţiei acesteia. Ele propun lecţii de primire ori refuzare a chemării „…şi vino după Mine” (Luca 18.22), „urmează-Mi”. Toată legea creştină ţine de această chemare. Lasă tot ce ai, falsele tale acumulări, falsele tale împliniri de Lege şi fă-te una cu Hristos pe Cale. Una cu Hristos, adică Biserică, mădular Bisericii Sale. Adică, după chipul samarineanului milostiv, lucrează în Numele lui Hristos la restaurarea dramelor lumii, la plinirea minunilor iubirii lui Dumnezeu.
Împlinirea chemării lui Hristos devine astfel subiect de acţiune şi nu doar de teoretizare. Dar acţiunea trebuie purtată după rigoarea poruncilor şi în colaborare cu Harul lui Dumnezeu, Cel care face vii poruncile. A urma pe Hristos Dumnezeu ţine, aşadar, de vocaţia oricărui creştin. Fără această urmare, nu suntem creştini, suntem apostaţi. Unul dintre Părinţii Filocaliei scrie chiar că Hristos se descoperă în noi pe măsura împlinirii poruncilor (Sf. Marcu Ascetul). Deci, nu a repetării lor stereotipe, nu a folosirii lor doar pentru a-i judeca pe alţii, nu doar pentru a te vădi cunoscător al legii. Dumnezeu nu ne vrea doar cunoscători ai Legii. Ci pentru a ne umple de viaţa Duhului. Pentru aceasta a venit. Pentru ca noi să avem viaţă şi încă viaţă din belşug, refuzând înţepenirea în teorii. Pentru aceea, Sfântul Nicolae Cabasila, într-o carte cu nume mai mult decât sugestiv, „Viaţa în Hristos”, tâlcuind Fericirile, ne spune că în fiecare Fericire rostită de Mântuitorul în Predica de pe Munte sunt prezente toate cele 10 porunci, concomitent. Căci nu poţi fi fericit cu duhul dacă ai alţi dumnezei decât pe Cel Unul Dumnezeu, dacă săvârşeşti adulter, ori furi, ori invidiezi, ori nu cinsteşti pe părinţi… Nu poţi fi fericit întru blândeţe dacă ai alţi dumnezei decât pe Cel Unul Dumnezeu, dacă săvârşeşti adulter, ori furi, ori invidiezi, ori nu cinsteşti pe părinţi… Şi astfel, nu poţi fi fericit încălcând mereu voia lui Dumnezeu şi Legea Sa.
Să spunem dar lui Hristos poruncile, împlinindu-le… Urmându-i!