Doi din cei cinci bărbaţi care au trecut la sârbi în aceeaşi noapte cu muscelenii Costică Lungu şi Anghel Nedelcu au murit, lovindu-se cu tubul de oxigen de mal. “Când am auzit de cimitirul din Kladovo, unde erau îngropaţi cei care fugeau din România, mi-am zis: Doamne, bine că n-am ştiut, căci, dacă ştiam, nu mai fugeam din ţară.”
Costică Lungu n-a putut să trăiască în teroarea din Iugoslavia, unde era ameninţat permanent cu expulzarea în România. Sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. În ’84, când Ceauşescu a venit la Belgrad, 200 de români au fost debarcaţi la Jimbolia. În aceeaşi noapte cu muscelenii, au trecut sau au încercat să treacă Dunărea – fiindcă doi s-au prăpădit izbindu-se cu tubul de oxigen de mal – şapte români. Cei cinci supravieţuitori au ajuns colegi de suferinţă într-o închisoare din Iugoslavia. Unul dintre ei, Petrică, era la a doua tentativă de a fugi. Prima oară, a fost prins şi trimis în România. Drept pedeapsă, a fost pus să meargă în genunchi, pe piatră de calcar, prin curtea unităţii, cu mâinile la spate, până când bucăţile colţuroase i-au ajuns la os. Apoi a fost aruncat într-o celulă, pe ciment, tot cu mâinile legate la spate, şi, când aţipea, era trezit cu o găleată cu apă aruncată pe el. Timp de 20 de ani, n-a avut încredere să se întoarcă în România. În prezent, trăieşte la Los Angeles. Costică Lungu, însă, după ’90, a avut încredere să revină acasă, chiar să facă afaceri în domeniul transporturilor, dar s-a lăsat repede păgubaş.
Au abandonat maşina, cu roata dezumflată, ca la o pană
Pe 17 noiembrie 1985, într-o zi de duminică, Costică Lungu şi Anghel Nedelcu au ajuns la Drobeta Turnu Severin. La ieşire din localitate era un post de control. „Aici se despărţea drumul: la dreapta era Calafat şi la stânga mergeai înainte spre Craiova. şoseaua Calafatului mergea pe marginea Dunării, pe graniţă. La aproximativ zece kilometri de postul de control era comuna Bistriţa.”, povestea câmpulungeanul, care avea o cunoştinţă acolo. Acestei cunoştinţe i-a dus merele cu care umpluse portbagajul Daciei. Omul le-a dat amănunte despre patrulările şalupei în timpul nopţii, care nu era sesizată de cei tentaţi să treacă Dunărea. Din când în când, echipajul aprindea un far, cu ajutorul căruia îi căuta şi, de multe ori, îi surprindea pe cei care cutezau să viseze la o viaţă liberă, dincolo de graniţele României. Localnicul i-a pus în temă cu tot ce ştia de la pescari că se întâmplă pe Dunăre, noaptea, când aveau loc încercările românilor sătui de comunism să fugă din ţară.
În acea duminică, muscelenii au pornit pe şoseaua Calafatului, de-a lungul căreia erau pichete de grăniceri, de unde era supravegheată frontiera. De la şosea, până la marginea Dunării, erau 15-20 de metri. După ce au parcurs o anumită distanţă, au întors şi, la întoarcere, au defectat intenţionat maşina. Imediat a apărut un soldat. „Nu mai porneşte.”, i-a spus calm Costică Lungu, în timp ce studia împrejurimile cu mare atenţie. A împins militarul cât a împins şi, după o serie de manevre de scoatere a autoturismului din zona „sensibilă”, şoferul a fost nevoit să o pornească. I-au mulţumit soldatului şi i-au urat „armată uşoară!” Muscelenii trebuiau să repereze un pod peste un pârâu care izvora de sub un deal şi se vărsa în Dunăre.
Până să ajungă la Bistriţa, cum au ieşit din Turnu Severin, spre Craiova, s-au oprit la un han, unde au comandat câte „o sută de votcă”. Când Costică a încercat să bea, i-a venit să vomite. Atât de mare era tensiunea în care se afla. Sesizând uimirea ospătăriţei când clientul a icnit din cauza stării de rău care îl copleşise, el a ieşit din încurcătură astfel: „Aoleu! Sunt şofer! Ce fac?! Pune-o într-o sticlă, căci o iau la mine.”
Au intrat în Bistriţa, care, practic, era între şoseaua Craiovei şi şoseaua Calafatului. Dar trebuia să traversezi un deal ca să ajungi la şoseaua Calafatului. „Am întors maşina, am ieşit din Bistriţa mai puţin de un kilometru, am tras maşina pe dreapta şi am dezumflat o roată din spate.”, a continuat relatarea lui Costică Lungu. Cum autoturismul avea număr de Argeş, nu trebuia să dea naştere la bănuieli. Tras pe dreapta, cu roata dezumflată, lăsa impresia că a avut o pană. şi-au luat barca împachetată, într-un sac, vâslele, pe care le scurtaseră, au încuiat maşina şi au plecat.
Ideea de a fugi trecând Dunărea cu barca i-a venit lui Costică Lungu după ce a primit telefonul de la Constanţa, prin care era anunţat să vină să-şi ia banii plătiţi, fiindcă nu-şi asumă nimeni riscul de a-l îmbarca pe vapor, în condiţiile înăspririi condiţiilor în port, după alte plecări clandestine, reuşite ori eşuate. L-a chemat acasă la el pe Anghel Nedelcu şi i-a împărtăşit soluţia găsită. Barca pneumatică rusească avea două compartimente cu nişte supape mari. Într-o magazie de lemne a familiei, cei doi au început să exerseze umflatul bărcii, fiecare la câte un compartiment, cronometrându-se ca să vadă cât timp le ia operaţiunea. Iar rezultatul a fost: un minut şi 20 de secunde.
„Am dat la vâsle cu atâta râvnă, încât am intrat cu botul bărcii în malul sârbesc şi încă vâsleam”
Revenind la ziua traversării Dunării, Costică şi Anghel au abandonat Dacia şi au trecut dealul dintre cele două şosele, de sub care izvora firul de apă despre care relatam la început. Au mers pe „buza” dealului, ca să ajungă la pârâiaşul care trecea pe sub şoseaua Calafatului. „În negura aceea, am căzut peste ceva care mişca… erau vaci. Noi ne-am împiedicat, vacile s-au ridicat speriate… le-am mângâiat… Am ajuns la pârâiaş şi pe el am pornit în jos. Am mers prin apă, până la şoseaua Calafatului, la podul cu pricina. Noi ştiam unde este observatorul. Cum mergeam spre Dunăre, era în partea dreaptă, pe fâşia pe care n-aveai voie, la aproximativ 200 de metri. În partea stângă a podului, la aproape un kilometru distanţă, era unitatea de grăniceri, înaintea căreia era încă un observator. Noi văzusem ce se întâmplă. Ei făceau schimbul pe jos: unul pleca, altul venea. şoseaua era mai înaltă decât fâşia pe care mergeai la Dunăre cu un metru şi jumătate. Noi eram în apă, sub pod. Când trecea o maşină, eu mă ridicam şi vedeam în lumina farurilor şi marginea Dunării, şi dacă este cineva. ştiam că ei merg, unul dintr-o parte, altul din cealaltă parte, pe fâşie. Când ajungeau la pod, urcau pe şosea, treceau podul, apoi coborau pe fâşie.”, relata acesta o experienţă memorabilă.
Anghel Nedelcu nu mai rezista. „Hai că a mai venit o maşină, să mă uit şi la asta!” Când m-am uitat, atunci urcau pe pod. N-am putut decât să mă las în jos. Eram până la genunchi în apă şi mă uitam cum treceau pe deasupra mea, pe pod. Unul a coborât în partea cealaltă şi a stat 40 de minute. S-a învârtit pe fâşie, iar eu n-am putut să mă mişc, 40 de minute, în apă. La un moment dat, a trecut o maşină din sens invers şi l-am văzut cum se ducea încolo, cu puşca la spinare.” În acel moment, au plecat spre Dunăre.
În zgomotul produs de trecerea unui remorcher pe Dunăre, cei doi au umflat barca, s-au urcat în ea şi au început să vâslească. Pe la jumătatea fluviului, în momentul în care Costică Lungu s-a uitat în stânga, a văzut dintr-odată o lumină pe ei. S-a gândit la farul şalupei de patrulă. „Anghele, şalupa! Iar noi nu înaintăm!” Simţeai că nu înaintezi. Am încetat să mai vâslim şi mi-am aruncat căciula în apă. Atunci, am văzut că ne-am îndepărtat de căciulă. „Mergem!” Am dat la vâsle cu atâta râvnă, încât am intrat cu botul bărcii în malul sârbesc şi încă mai dădeam la vâsle. Am luat barca şi ne-am urcat pe mal. Ne-am aşezat pe mal… pe drum trecea o Mobră. Eu n-am ştiut că Dunărea, la un kilometru şi ceva mai jos, făcea curbă la dreapta. Iar drumul era în faţă. Lumina celui cu Mobra a venit direct pe noi. şi noi am crezut că este şalupa!” „La revedere, România!”, şi-au zis tinerii, care aveau să simtă, abia după câteva săptămâni, gustul libertăţii. În acea noapte, au traversat Dunărea şapte inşi, dintre care doi au murit. Oamenii au ales cea mai periculoasă metodă: s-au urcat pe un tub de oxigen şi l-au deschis la o presiune puternică, pentru a-i ţine deasupra apei. Însă n-au mai putut să-l închidă şi s-au lovit de mal, explozia omorându-i pe loc.
Se înfundau turbinele Porţilor de Fier cu cadavrele fugarilor
Uzi şi îngheţaţi, au pornit la drum cu barca târâş. Au ascuns-o în nişte căpiţe de coceni de porumb. Zărind luminile unor case, muscelenii s-au oprit la o poartă. Au ieşit afară doi tineri care vorbeau sârbeşte şi după ei a ieşit bunicul lor. „Vorbeşti româneşte?”, l-au întrebat ai noştri, iar vârstnicul a confirmat. „Am fugit, am trecut Dunărea şi murim de frig!” Ne-a băgat în casă, bătrâna ne-a descălţat, a deschis cuptorul – aveau sobă Vesta – şi ne-a pus picioarele pe scaune la gura lui. Ce bine era!”
Costică şi Anghel se aflau în comuna Ratkovo şi trebuiau să ajungă la Kladovo, corespondentul sârbesc al muncipiului Drobeta Turnu Severin. O cunoştinţă de-a lor, care urma facultatea în România, le-a spus că, dacă vor ajunge vreodată în Serbia, să tragă la mama sa, la Kladovo. Până acolo erau 12 kilometri. În schimbul bărcii, pe care i-au lăsat-o bătrânului care îi găzduise, acesta a scos din garaj un Mercedes şi a chemat un nepot, care i-a dus pe români la Kladovo. La destinaţie, au mers la adresa memorată, unde mama studentului a izbucnit în plâns, văzându-i teferi. A doua zi, muscelenii au înţeles care era motivul lacrimilor femeii: cimitirul de români de la Kladovo. Cadavrele găsite de localnici pe marginea Dunării erau îngropate într-un cimitir „încropit” pentru fugari. Echipajul de pe şalupă nu se complica să-i scoată din apă după ce-i străpungea cu cangea până îi omora. „Odată, au încercat să traverseze doi fraţi, din care unul nu ştia să înoate. Fratele l-a legat cu o sârmă de gât şi a ajuns cu el în celălalt capăt spânzurat. Alţii au trecut pe câte o blană şi au ajuns în partea cealaltă degeraţi. Alţii au trecut pe lacul de acumulare de la Porţile de Fier, s-a rupt gheaţa şi s-au înfundat turbinele cu cadavrele lor.”, povestea Costică Lungu tragedii petrecute în perioade anterioare fugii sale.
Morţii erau scoşi prin turbine în partea cealaltă şi erau îngropaţi într-un loc special, care căpătase proporţiile unui cimitir. După o serie neagră de nenorociri, românii au aplicat metode îmbunătăţite. Trimiteau pe lacul îngheţat un cal şi, dacă gheaţa rezista sub greutatea celor câteva sute de kilograme ale cabalinei, fugeau şi ei. Chiar şi aşa, şansele de traversare a lacului în siguranţă erau mici. „Am dat telefon acasă şi le-am spus unde este maşina. Gazda ne-a oferit o cameră, în care patul era aşezat lângă fereastră. Dimineaţa, ne-am trezit într-o lumină atât de puternică încât nu puteai să ţii ochii deschişi. O fi un far, m-am gândit. Când m-am uitat afară, era zăpada de o jumătate de metru. O săptămână am rămas blocaţi în Kladovo. Dacă nu treceam în noaptea aceea… Cei de acasă au avut probleme inclusiv cu ARO când au venit să ia maşina.”, a continuat relatarea sa.
Arestat în Iugoslavia, a fost pus să cureţe câte şapte saci cu ceapă pe zi, apoi a fost mutat la sera unui spital de nebuni
La Belgrad, Costică şi Anghel au ajuns printr-o altă aventură. Înainte de plecare, femeia care i-a găzduit le-a dat în cărţi şi le-a spus, fără ocoliş, că se vor despărţi. şi aşa a fost. După două luni în Belgrad, numai Costică Lungu a luat calea Italiei, în timp ce Anghel Nedelcu a rămas acolo. Amintindu-şi de ghicitoarea de acasă, vecina Tiuţa, interlocutorul nostru realiza că a înjurat-o degeaba. “Când am venit în ţară, în august 1990, m-am întâlnit cu Tiuţa. “Am ştiut că nu te mai întorci. Drumul cu barca era fără întoarcere.” Dar nu mi-a zis, fiindcă era mama lângă mine.”
În timpul călătoriei spre Belgrad, pe Costică Lungu l-a furat somnul şi, când a deschis ochii, autobuzul era oprit. „M-am uitat pe geam… numai maşini de Miliţie în jur. Rămăsesem singuri în autobuz.” şoferul şi-a dat seama că sunt refugiaţi şi chiar le-a spus-o în faţă. Costică Lungu n-a negat, dimpotrivă, i-a cerut cu ardoare ajutorul, vorbindu-i despre tatăl său, şofer şi el. „Ce se întâmplă?”, a întrebat. „Ne-a zis Miliţia să aşteptăm o oră-două. Nu putem să stăm în autobuz, trebuie să intrăm în restaurant.”, i-a răspuns şoferul. „Ia-ne la masa ta!” Împreună cu ajutorul de şofer, eram patru la masă. Iar lângă noi, la altă masă, stăteau miliţienii. Au fost omenoşi, căci, dacă ne dădeau în primire, acolo ne arestau şi nu ştiu ce şanse am fi avut! Într-un sfârşit, am putut să plecăm şi am ajuns la Belgrad.”
La Belgrad, Anghel s-a predat unui miliţian, iar Costică a fost nevoit să-l urmeze, fiindcă la interogatoriu s-ar fi aflat că n-a trecut Dunărea singur. Miliţianul i-a dus la o secţie şi de aici au fost transportaţi cu duba la Miliţie, unde au fost băgaţi la subsol. Au înnoptat, într-un frig pătrunzător, lungiţi pe un „ţambal”, un pat înclinat, plin de denivelări, pe care încăpeau 20 de persoane. Împreună cu ei au fost trei tineri de 18-20 de ani, veniţi din Reşiţa. „Am intrat în vorbă cu ei. „Noi am fost la oficiul ONU, unde ne-am înregistrat…” Dacă ştiam, ne înregistram şi noi. Dimineaţa, ne-au luat pe toţi cinci şi ne-au dus la „interviu” cu un căpitan sârb, care vorbea perfect româneşte. Primii i-au băgat pe ei, pe rând. Doi fraţi şi un prieten de-al lor. Când i-au întrebat de ce au fugit din România, ei s-au plâns că n-au discoteci, că la ora zece trebuie să fie în casă, etc. „Primiţi 15 zile de arest şi în acest timp se decide ce se întâmplă cu voi!” A venit rândul meu… m-a întrebat de familie… aveam nişte poze la mine. Când m-a întrebat de ce am fugit, i-am spus adevărul: că am fost dat afară de la serviciu. ştia de ARO. „Lucram cu un partener italian şi mi-au reproşat că am relaţii dubioase cu străinii. Nu mai am cu ce să-mi întreţin familia.” Anghel a vorbit la fel. Seara, am fost duşi la o închisoare adevărată, la Padinska Skela. Am primit ţinuta de „gală” şi, a doua zi, am ieşit la curăţat de ceapă. Aveam normă şapte saci de ceapă pe zi. Ne dădeau nişte cuţite făcute din pânze de bomfaier, înfăşurate cu cârpe. Plângeam non-stop până curăţam şapte saci de ceapă pe zi.”
Deţinuţii au fost scoşi şi la săpat de şanţuri, muncă la care Costică Lungu n-a mai ajuns. Într-o dimineaţă, după cinci zile de curăţat ceapă, a venit un civil şi a vorbit ceva cu şeful de cameră, un sârb rău şi hidos, poreclit „Cap de Mort”. Acesta i-a aruncat musceleanului căutătura-i fioroasă şi i-a ordonat să meargă cu bărbatul. Împreună cu acesta, a ieşit pe poarta puşcăriei, a traversat un câmp şi a ajuns la un spital de nebuni. Bărbatul, un fel de administrator, l-a făcut pe român responsabil de seră. „Dormeam mult… veneau nebunii şi mă mângâiau, îmi aduceau iaurt, brânză… Seara, mă întorceam singur la campul de refugiaţi, în cadrul închisorii, de care era despărţit de un gard. Aşa au trecut cele 15 zile de închisoare, care s-au împlinit în decembrie 1985. Într-o zi, dimineaţa, s-a făcut apelul, toată lumea a plecat la muncă, mai puţin noi doi, ceilalţi trei şi un sârb, care am fost opriţi. Un fel de furier i-a preluat pe cei trei băieţi. I-am zis lui Anghel: „Ori ei, ori noi ne întoarcem în România.” Mai aveam o speranţă, că am rămas cu sârbul. Nu puteau să-l trimită în România. La o jumătate de oră, ne-au luat şi pe noi trei şi ne-au dat hainele înapoi. Sârbul a plecat, iar pe noi ne-au dus la poartă şi acolo ne-au lăsat.” Mai târziu, au aflat că tinerii, cu cătuşe la mâini, au fost urcaţi în dubă şi debarcaţi la Jimbolia.
Din camp, unde au fost luaţi în evidenţe şi de un lucrător ONU, fiind completat un formular cu destinaţia fiecăruia, au fost mutaţi la un hotel din Belgrad. Se întâmpla pe 10 decembrie 1985. Două zile mai târziu, Ceauşescu venea în vizită în Iugoslavia. „Pe noi ne-au închis! Ce spaimă am tras atunci!”
Ca o coincidenţă, Lepa Brena, blonda din timbrul lipit în bar, la Nicu Orzoi, la “Muscelul”, care îi atrăsese atenţia în noaptea dinaintea plecării, era cea mai cunoscută cântăreaţă a sârbilor. Experienţa “Iugoslavia” s-a încheiat prin plecarea câmpulungeanului în Italia, la amicul Bruno Cocchi, împreună cu care efectua recepţia maşinilor. Lui Bruno i s-a interzis venirea în România, fiind bănuit că a facilitat fuga celor doi. „El nici măcar n-a ştiut. Eu l-am sunat din Belgrad.”, mărturisea acesta. În Italia a stat până pe 26 septembrie 1986, când a plecat în Canada.