Timp de aproape o jumătate de an, câţiva musceleni trimişi de Uzina ARO în Angola s-au nimerit cu serviciul în plin război civil, izbucnit la scurt timp de la instalarea lor la service-urile la care fuseseră repartizaţi. Cei şapte tehnicieni detaşaţi în Angola au fost împărţiţi astfel: Gică Ozoiu, Dan Lixăndroiu, Gheorghe Dumitru şi Victor Stan, la Ministerul de Interne, căruia i-au fost destinate cele 650 de ARO 244, în baza contractului încheiat în luna februarie a anului 1992, Petre Ţiplea, Fane Şendroiu şi Petre Bercaru, la un importator portughez care a achiziţionat 400 de ARO 10. Acest eveniment consemnat de istorie, ce a generat un război în regulă, din care o secvenţă au trăit-o şi au simţit-o şi muscelenii, a venit pentru naratorul nostru, Gică Ozoiu, după o altă experienţă, de asemenea, memorabilă, trăită cu unsprezece ani înainte în Zimbabwe. Joshua Nkomo, adversarul lui Robert Mugabe, devenit prim-ministru al republicii suverane Zimbabwe, născute în primăvara lui 1980 din fosta colonie britanică a Rodeziei, încheiase un contract privind achiziţionarea, printre altele, de maşini ARO. Cum România l-a susţinut, în confruntarea dintre cei doi rivali politici, pe Joshua Nkomo, Mugabe, care conduce Zimbabwe şi în zilele noastre, a rupt orice relaţie comercială cu România. Astfel că probele pentru care Gică Ozoiu a fost trimis, în septembrie 1981, în Zimbabwe, n-au avut nicio finalitate. În 1992, tot în Africa, dar în altă ţară, Angola, rivalitatea dintre doi lideri politici, Jose Eduardo dos Santos, preşedinte din 1979, şi Jonas Savimbi, care a îmbrăcat forma unui episod dintr-un îndelungat război civil, i-a determinat pe ai noştri să se întoarcă acasă după câteva luni. Despre toate aceste momente politice, care au influenţat şi activitatea muscelenilor în străinătate, Gică Ozoiu ne-a vorbit ca un veritabil profesor de Istorie.
După ce muscelenii au ajuns în Angola, a reizbucnit războiul civil
Echipa de români a lucrat în Angola timp de şase luni, perioadă în care, pe lângă faptul că erau foarte bine plătiţi, aveau asigurate cazarea şi masa. Condiţiile de lucru erau, însă, unele ca de război. Angola, fostă colonie a Portugaliei, bogată în resurse naturale, cele mai importante fiind petrolul şi diamantele, a fost, aproape trei decenii, în război civil. După cinci secole de dominaţie, în 1951, colonia a fost reorganizată ca o provincie a Portugaliei, numită şi Africa Occidentală portugheză. Pe fondul refuzului Portugaliei de a iniţia un proces de decolonizare, au apărut trei mişcări pentru independenţă: Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei, Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei, Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei, condusă de Jonas Savimbi. După o insurecţie anticolonială de 14 ani şi eliminarea regimului fascist din Portugalia de către o lovitură militară, partidele naţionaliste ale Angolei au început, în ianuarie 1975, negocierile cu Portugalia, pentru obţinerea independenţei. Destul de repede, războiul civil a izbucnit între cele trei grupări amintite, fiecare susţinută din afară. În noiembrie 1975, prima s-a declarat guvernul de facto al ţării, cu Agostinho Neto, ca prim preşedinte al Angolei. În 1976, Frontul a fost învins în timpul acestui război, rămânând ca MPLA şi UNITA să se lupte pentru putere. În 1991, facţiunile au căzut de acord să transforme Angola într-un stat multipartit. Însă după ce preşedintele Jose Eduardo dos Santos, de la MPLA, a câştigat alegerile supravegheate de ONU, UNITA a refuzat să accepte rezultatul lor, susţinând că au fost fraudate. În toamna lui 1992, lupta dintre cele două grupări a reînceput.
Ei bine, în acest moment s-au nimerit şi muscelenii noştri în Angola. „Noi am ajuns acolo pe 22 septembrie şi, pe 26 octombrie, a început războiul civil. Angola a fost prima colonie portugheză. La ei, nu exista limba angoleză, limba oficială este portugheza. Prin toate ţările Africii, prin care am fost, aveau limba lor şi limba oficială engleză. Dar la angolezi, numai portugheza. Şi erau foarte mulţi angolezi albi.”, ne spunea Gică Ozoiu. Românii au stat în Angola până în aprilie 1993, lăsându-i pe localnici tot în război. Ostilităţile au încetat după aproape un deceniu, după asasinarea lui Jonas Savimbi, liderul grupării UNITA, pe 22 februarie 2002.
Ministrul de Interne i-a mutat de la hotel la o Şcoală de Ofiţeri de Poliţie
Până la izbucnirea conflictului, timp de o lună şi ceva, muscelenii au fost cazaţi de cei pentru care lucrau – Ministerul de Interne – la un hotel. După declanşarea războiului civil, angajaţii societăţii ARO au vrut să se întoarcă în ţară şi chiar au cerut acest lucru la Ambasada României în Angola. „Însă cei de la Poliţie nu ne-au lăsat sub nicio formă să plecăm. Ministrul de Interne, portughez, avea numele Petroff, fiindcă făcuse şcoala în Rusia, la Minsk. Toţi ofiţerii puterii, care erau la vremea aceea în Angola, fuseseră şcoliţi în Rusia. Iar Petroff ne-a convocat pe toţi, căci noi am vrut să plecăm, strânsesem bagajele… şi Ambasada primise ordin de evacuare, rămânea unul sau doi. Personalul auxiliar trebuia să părăsească ţara. A venit Petroff la Ambasadă, ne-a luat pe toţi într-o maşină blindată şi ne-a dus la un restaurant, pe o insulă, unde ne-a spus clar: „Nu puteţi pleca sub nicio formă de aici. Nu puteţi lăsa maşinile”, care erau aşa cum erau. Autoturismele erau echipate cu motor diesel de Câmpulung.”, ne-a povestit Gică Ozoiu.
Pentru siguranţa lor, tehnicienii Uzinei au fost mutaţi în incinta unei Şcoli de Ofiţeri de Poliţie, unde erau înconjuraţi de 18 baraje de protecţie! „Dacă o fi să murim noi, o să muriţi şi voi, dar nu ajunge sub nicio formă la voi! Nu se poate!”, ne-a spus el.”, astfel i-a calmat Petroff pe români.
În momentul întoarcerii muscelenilor în ţară, la sfârşitul lui martie 1993, Van Vliet, olandezul care cumpărase maşinile, a intenţionat să-i oprească în Angola pe mai departe, dar aceştia n-au vrut să mai rămână. „Era greu, erau condiţii îngrozitoare. Aveam mâncare şi băutură la discreţie, dar temperaturile erau insuportabile. Noaptea schimbam câte două-trei perne, din cauza transpiraţiei.”, a continuat acesta. În incinta Şcolii de Ofiţeri de Poliţie, un „vagon” fusese compartimentat în două încăperi. Într-una dormeau Gică Ozoiu şi Gheorghe Dumitru, iar în cealaltă, Dan Lixăndroiu şi Victor Stan. Porţia era de cinci litri de apă pe zi, pentru consum, iar pentru duş, încă doi-trei litri. În lipsa unui grup sanitar care să le permită o îmbăiere civilizată, ai noştri improvizaseră o „instalaţie” de duş astfel: „Aveam într-un pom un bidon, căruia îi pusesem un furtun, iar la capătul lui o cutie de conservă găurită şi aşa ne spălam.”
Din acest motiv, niciunul dintre tehnicienii cantonaţi la service-ul Poliţiei angoleze n-a vrut să mai rămână, deşi erau foarte bine retribuiţi. „Nici eu n-am mai vrut să stau, n-au mai vrut nici băieţii ceilalţi. Dintre cei de la ARO 10 au rămas Bercaru şi Ţiplea, Şendroiu s-a întors şi el cu noi.”, a adăugat Gică Ozoiu.
În ultimii ani de existenţă ai Uzinei, a fost trimis de câteva ori în Nigeria
A revenit în ţară, la sfârşitul lui martie 1993, dar n-a stat decât până în luna septembrie a acelui an, pentru că a fost trimis în Egipt, ţară căreia Uzina îi livrase 50 de ARO 10. Înaintea lui Gică Ozoiu, în Egipt fusese George Tolbaş, care, însă, n-a vrut să rămână, obişnuit fiind cu condiţiile bune din Italia, unde lucrase înainte. În această ţară, după cum mărturisea Gică Ozoiu, a dus-o foarte bine, de aceea, a şi rămas aici până în vara anului 1996. După aproape trei ani, s-a întors acasă şi n-a mai plecat în afară în următorii aproape patru ani. Pe 1 ianuarie 2000 a luat drumul Nigeriei, unde stătea câte două-trei luni, venea acasă, iar pleca două-trei luni, se întorcea în ţară, poveste care s-a repetat de trei-patru ori. Societatea câmpulungeană exportase în Nigeria nişte ARO ambulanţă. Cu Nigeria s-a încheiat lunga serie de deplasări în străinătate ale lui Gică Ozoiu, dar şi activitatea la Uzina ARO, din care, aşa cum punctam la început, zece ani şi jumătate i-a lăsat în unsprezece ţări de pe patru continente ale lumii.
