15.5 C
Campulung Muscel
17/06/2024

Moartea unui muncitor, prăbuşit de pe un utilaj, cea mai tristă experienţă din cariera de maistru

Gheorghe Drăghici, şeful Atelierului Întreţinere al Secţiei Presaj
Spre deosebire de colegii de la Presaj, pregătiţi, în mare parte, la Şcoala Profesională a Uzinei ARO, maistrul Gheorghe Drăghici, cunoscut sub apelativul „nea Gogu”, a absolvit Şcoala Profesională de Metalurgie nr.2 Câmpulung şi a fost repartizat la Întreprinderea Electroputere Craiova. Mare diferenţă între cele două instituţii de formare profesională! Elevii şcoliţi la ARO erau atât de bine instruiţi, în special, la orele de practică ţinute în fabrică, încât, la absolvire, erau în stare să presteze munci riscante. Interlocutorul nostru, devenit, spre finalul activităţii sale, şef al Atelierului Întreţinere la Presaj, ne spunea că tinerii erau capabili să repare utilaje de mare tonaj. „Cei care voiau să devină mecanici de întreţinere făceau practica la noi, iar, când absolveau, ne erau repartizaţi. Dar noi, care am fost pregătiţi la Şcoala Profesională de Metalurgie nr.2, ce să ştim? Aveam oleacă de atelier şi ne-au trimis tocmai la Craiova, ca să facem noi transformatoare de tensiune şi locomotive electrice! Dar ne-au băgat, fiindcă aşa era atunci, cu repartiţii.”, mărturisea Gheorghe Drăghici. A lucrat într-un domeniu dificil, dacă nu, cel mai dificil din uzină, Presajul, căruia i se mai spunea şi „batalionul disciplinar”, deoarece aici „se căiau” salariaţii cu abateri. Pe lângă aceştia, parcă şi ceilalţi angajaţi ispăşeau pedepse grele, din cauza condiţiilor vitrege de muncă. Iarna, mai ales, bietele femei, care lucrau la prese, îndurau frigul de nedescris din hală, plus zgomotul infernal.

Salariul la Electroputere Craiova era atât de mic, încât mama îi trimitea pachet de acasă, fiindcă nu se putea întreţine

Născut pe 17 aprilie 1936, în comuna Bughea de Sus, Gheorghe Drăghici a avut o încercare de a se îndepărta de locurile natale, după absolvirea Şcolii Profesionale de Metalurgie nr.2. „Erau două şcoli profesionale în acele timpuri. Şcoala Profesională nr.1, la uzină, şi Şcoala Profesională nr.2, în oraş. Eu am absolvit-o pe a doua, dar, până la urmă, tot la uzină m-am dus, fiindcă acolo erau locuri de muncă.”, ne spunea, pentru început, Gheorghe Drăghici, care, aşa cum atestă Carnetul Absolventului, eliberat de Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă de pe lângă Consiliul de Miniştri, s-a calificat în meseria de lăcătuş de întreţinere. Pe 30 septembrie 1952, a absolvit Şcoala Profesională de Metalurgie nr.2, care califica muncitori pentru întreprinderi din toată ţara, nu cum era cea de la uzină, înfiinţată ca să asigure preponderent forţa de muncă pentru ARO.
La finalizarea cursurilor profesionale de trei ani, a fost repartizat, pe un post de lăcătuş, la Întreprinderea Electroputere Craiova, având contact cu realitatea dintr-o fabrică mare încă de la vârsta de 16 ani. N-a stat mult aici, întrucât, în mai 1953, a fost transferat la Câmpulung, angajându-se, ca ajustor, la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung. Motivul plecării din Craiova a fost următorul: „Nu prea mergeau treburile atunci la Electroputere, de fapt, nu prea mergeau pe nicăieri. Dacă-mi trimitea maică-mea pachet de acasă! Nu puteam să mă întreţin, fiindcă luam bani puţini. Erau şi locuri unde se câştiga, dar noi eram începători. N-am stat decât şase luni şi am venit, cu transfer, la uzină. Nu prea era de lucru atunci, fiindcă fabrica nu era dezvoltată. Producea nişte foarfece pentru curăţit viţa de vie, vermorele, care se purtau în spate, pentru stropit contra dăunătorilor, şi, mai târziu, flaiere şi ringuri pentru industria textilă.” Nu era decât o hală, Uzinajul, în cadrul căreia Gheorghe Drăghici şi colegii său executau piese pentru foarfeci şi ce-i mai punea maistrul să facă, după puterea fiecăruia.    
Aşadar, s-a angajat la I.M.S. Câmpulung în primăvara anului 1953, însă n-a rămas decât până în luna februarie a anului următor, din aceeaşi cauză: nu prea mergeau treburile nici aici. „M-am dus cu un văr de-al meu la Stâlpeni, era telefonist şi-l ajutam la telefoane. N-am stat mult.”, a continuat acesta. În aprilie ’54, a ocupat un post de corhănitor pentru lemn de foc, la I.F.E.T. Dârmăneşti, şi cu acest lucru s-a îndeletnicit până în primăvara anului 1959. Între 1956-1958 şi-a satisfăcut stagiul militar. În toamna lui ’59, a revenit la Câmpulung, la I.M.S., fiind reîncadrat tot ca ajustor. Victor Naghi se afla la conducerea întreprinderii de doi ani şi deja se produseseră schimbări în bine, în sensul că începuse să se cunoască o dezvoltare a activităţii axate la acel moment pe producţia de automobile.

“Lucram cu prese de la 6 tone, la 500 de tone. O presă era cât o casă!”

După şase ani în care a muncit ca ajustor, în luna mai a anului 1965, a trecut pe un post de lăcătuş mecanic de întreţinere. În intervalul 1965-1973, locurile de muncă au alternat şi aici ne referim la faptul că, după patru ani ca lăcătuş mecanic, a fost controlor tehnic (iulie 1969 – ianuarie 1970), a revenit ca lăcătuş mecanic (ianuarie 1970 – ianuarie 1973), după care a lucrat din nou la C.T.C. Cu o „întrerupere” de o jumătate de an, în care a figurat ca mecanic de întreţinere, pe funcţia de controlor de calitate la Întreţinere îl regăsim pe Gheorghe Drăghici, din ianuarie 1973, până în octombrie 1979.     În vara lui ’80, meseria i s-a schimbat din nou, în lăcătuş mecanic, însă, din primăvara anului 1983, a fost pus ca maistru, în cadrul Secţiei 1250. Interlocutorul nostru a urmat Şcoala de Maiştri I.M.M., pe care a absolvit-o în iunie 1973, moment în care a fost declarat maistru în specialitatea „mecanic în industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor”. „Numai acolo am fost, la Secţia 1250 Presaj. Am avut 200 de muncitori în subordine. Dimineaţa, trebuia să-i repartizăm, fiindcă noi răspundeam de bunul mers al utilajelor. Dacă se strica ceva, imediat trebuia să intervenim, să reparăm maşina, ca să poată să lucreze pe ea şi să dea producţie. Nu funcţionau scuzele în acele vremuri, deoarece se făceau maşini multe.”, relata Gheorghe Drăghici, care, în toţi anii lucraţi la ARO, s-a ocupat de întreţinerea şi reparaţia utilajelor. „Întreţinerea privea cam toată secţia. Erau şi oamenii de serviciu, motostivuitoriştii care cărau materialele, cu toţii erau daţi la Întreţinere. Până la urmă, am fost şef de atelier şi, de aceea, aveam atâţia muncitori în subordine.”, a explicat acesta numărul de personal al serviciului respectiv.                                 
Toate secţiile întreprinderii aveau propriile ateliere de întreţinere, iar deasupra tuturor era Serviciul Mecanic Şef. „Dacă erau utilaje, care nu se puteau repara la secţie, le duceam lor şi ei se ocupau de reparaţiile capitale. Efectiv, mutau maşinile la acel serviciu. Noi nu le mutam, le reparam pe loc. Dar ei (n.r. angajaţii de la Mecanicul Şef) le ridicau de la noi şi le duceau la secţie. Lucram cu prese de la 6 tone, la 500 de tone. O presă era cât o casă! Demontam ce se uza sau se rupea, fiindcă se mai rupeau. Mai greşeau muncitorii, când băgau piesa, ca să-i facă diferite forme. Unii, dintre cei mai necalificaţi, băgau şi câte două piese, una peste alta, şi, atunci, trosnea ceva. N-aveau ce să le facă, poate, îi penalizau un pic. Dar ca să-l sancţioneze corespunzător ar fi însemnat să-i vândă casa, ca să plătească reparaţia.”, povestea Gheorghe Drăghici în ce consta activitatea sa.
Era o muncă riscantă şi pentru angajaţii de la Întreţinere, dar şi pentru cei care lucrau în secţie, deoarece, dacă nu erau atenţi… „Unul băga piesa şi altul apăsa pe butoane. Dacă nu erau atenţi amândoi, utilajul putea să-l prindă pe cel care manevra piesa. S-a întâmplat de multe ori. Era periculos şi pentru noi, ca muncitori, care făceam reparaţiile. Fiindcă te urcai pe maşină, la înălţime, şi cu macaraua să scoţi subansamblele acelea mari, care trebuia reparate. Demontai câte o săptămână la una, ca să poţi să ajungi acolo unde era defectul!”, a continuat Gheorghe Drăghici.
Cât timp o presă nu lucra, fiind „trasă pe dreapta”, pentru reparaţii, sarcinile ei erau preluate de celelalte utilaje. Un lucru neplăcut pentru muncitorii de la Întreţinere şi, în special, pentru şeful lor, era presiunea pusă de conducerea secţiei, ca lucrarea de remediere a unei stricăciuni să fie gata în cel mai scurt timp. „Te forţau în permanenţă. „Când e gata? Când e gata?” Mai ales când era câte un şef de secţie, care nu prea înţelegea cum merge treaba. „La ora cutare să fie gata!”, cereau. Parcă era un fier, să-l iei de acolo şi să-l duci dincolo. Dar ce era să-i faci?”, a completat fostul maistru.

„Cred eu că, dacă accepta să fie primar, era Câmpulungul dezvoltat”

Majoritatea preselor care i-au trecut prin mână erau aduse din afară, însă în dotarea Presajului erau şi utilaje de fabricaţie românească. Se făceau nişte prese pe la Bucureşti, dar erau de mic tonaj, nu se comparau cu cele nemţeşti sau chinezeşti. Din cauza resurselor limitate, la uzină se „trăgea” de aparatură cât de mult se putea. „Aveau şi ele o durată de viaţă şi, normal, la expirarea ei, trebuia casate, fiindcă nu mai corespundeau. Dar nu erau bani ca să le înlocuiască.” Gheorghe Drăghici şi-a amintit că, la un moment dat, s-au adus la ARO nişte utilaje de la Braşov. „Practic, o secţie de acolo s-a mutat la noi. Erau utilaje vechi. Ni le-au adus şi le-am reparat pe toate (freze, strunguri, raboteze, prese mai mici ca dimensiune, etc.).”                                                                  
În acest context, şi-a amintit câtă grijă avea Victor Naghi ca utilajele să arate impecabil. „Dânsul era foarte activ, pretenţios, a fost cu suflet pentru oraşul acesta şi pentru uzină. Producţia era organizată pe trei schimburi, care lucrau pe aceste utilaje. Fiecare muncitor avea obligaţia, după fiecare schimb, să-şi cureţe maşina şi s-o predea cum trebuie schimbului următor, curată şi fără defecţiuni. N-avea ce să-i facă el, dar trebuia să scrie că este defect cutare subansamblu, ca să ştie cel care vine după el că poate să se accidenteze. Dar atâta pretenţie avea, încât, duminica, îşi forma o echipă de câţiva oameni mai pregătiţi, împreună cu care mergea prin secţii, ca să controleze utilajele. Umbla, din maşină în maşină, şi o verifica pe fiecare în parte dacă este curată, dacă cel de la schimbul III a lăsat-o cum trebuie, unsă. De multe ori, domnul director scotea batista şi dădea cu ea pe ghidaje, ca să vadă dacă rămâne ceva pe ea. Ţinea la aceste utilaje, dar şi la disciplina oamenilor.”, povestea Gheorghe Drăghici.
La cât era de perfecţionist, tot găsea ceva care nu-i convenea. Maşini care să nu fi fost şterse de mizerie de către muncitori, înainte de a pleca acasă, nu se prea întâmpla să fie, ştiind ce-i aşteaptă. Însă Naghi era nemulţumit de maniera în care s-a achitat lucrătorul de sarcină. Atunci, îşi nota cine a fost la schimbul III, iar hârtia ajungea la maistru, care era obligat să-i dea o penalizare la salariu celui găsit în neregulă. „A ţinut să fie o curăţenie impecabilă în fabrică. În exterior, uzina era exact ca un parc cu tot felul de trandafiri, pe toate aleile! El a fost solicitat să fie primarul oraşului, dar n-a vrut să se despartă de fabrica asta. I s-a propus acest lucru de mult, ştiam şi noi, cei din fabrică. Cred că, dacă accepta să fie primar, era Câmpulungul dezvoltat. Şi aşa a făcut multe pentru oraş. Dar dacă ar fi fost primar…”, preciza acesta.

Naghi i-a anulat transferul, ca maistru la “Dinicu”, semnat de Frântu în lipsa lui

Tot legat de Naghi, Gheorghe Drăghici îşi aminteşte: „Când trecea pe acolo, mă vedea şi, dacă i se părea ceva în neregulă, mă chema. Indiferent că erai sau nu responsabil de acea treabă, trebuia să te duci. Când intra în hale, i se auzea gura din capătul halei. Nu că era rău, dar striga.” Naghi ţinea foarte mult la oameni, în special la cei vechi, experimentaţi, cărora nu le accepta să plece din întreprindere. „Şi eu aş fi vrut să plec, fiindcă îmi găsisem un post la Liceul „Dinicu Golescu”, ca maistru la elevi. Mi-am zis că e mai uşor, mai liber. Am făcut o cerere de transfer, fiindcă nu-ţi prea convenea să pleci fără transfer, din cauză că pierdeai multe drepturi. Nu mi-a aprobat! Dânsul a fost plecat din uzină, o săptămână, într-o delegaţie.” Gheorghe Drăghici a găsit o portiţă de a ajunge la directorul tehnic Victor Frântu, ca să-i semneze transferul. „Deşi el dădea ordin când pleca: nimeni să nu semneze transferuri în locul lui! Frântu mi-a semnat, până la urmă. Naghi avea şi el pe câte unul care îl ţinea la curent cu astfel de lucruri. Când a ajuns transferul la Organizarea Muncii, era un inginer, Gheorghe Albu, care l-a oprit. Când s-a întors Naghi, ăştia, ca să-i facă rău lui Frântu, s-au dus la director cu transferul, dovada faptului că Frântu i-a încălcat ordinul. Naghi imediat l-a anulat, l-a chemat pe Frântu la el şi i-a făcut teorie. Apoi directorul tehnic m-a chemat la el şi mi-a spus ce s-a întâmplat.” Astfel, Gheorghe Drăghici n-a mai putut pleca.                     
Timp de cinci ani, înainte de a se pensiona, în 1994, a fost şeful Atelierului Întreţinere la Presaj. Din păcate, cât a fost responsabil de oamenii din subordine, ca maistru, n-a fost ferit de accidente, unul cu urmări tragice. Un muncitor, care repara macaralele pe sus, a căzut pe cimentul halei şi a murit. „A venit Protecţia Muncii, a constatat că tragedia s-a produs cam din vina omului. Altfel, cred că luam sancţiuni grele. Chiar şi aşa, tot am fost sancţionaţi, şi eu, şi şeful de secţie, dar n-am fost chiar direct vinovaţi. Era la zi cu instructajul de protecţia muncii, dar n-a respectat nişte instrucţiuni. S-a urcat pe o scară şi n-a purtat centura de siguranţă. N-a mai putut fi salvat. A fost dus la spital, dar n-au avut ce să-i mai facă.”, povestea acesta. Celelalte incidente au fost minore. 
Dintre colegii care i-au fost apropiaţi, cu care a colaborat bine, i-a enumerat pe maiştrii Aurel Chilişoiu, Ion Fulga, Constantin Anuţa, iar, dintre muncitori, pe Emil Stămoiu, Ion Ceapraz, Vasile Stăvaru. Cel mai important şef de secţie, în opinia sa, a fost Pavel Scheidbauer. „Avea o gândire ca a neamţului. Nu era ca ceilalţi. Când se strica o presă, nu striga: „Când e gata?” Mă chema şi-mi spunea: „Vezi când poţi să-i dai drumul la presa asta, că, uite, avem de muncă.” Dar vorbea frumos. Alţii, în schimb, se isterizau şi cereau ca utilajul reparat să fie predat cât mai repede cu putinţă.”, a încheiat acesta.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!