De douăzeci de ani, de când i s-a prăpădit soţia, Gheorghe Poştoacă se gospodăreşte singur. Dimineaţa, pune la punct toate treburile casei de la Apa Sărată, după care se îmbracă frumos, la costum, cu pălărie, ca în vremurile tinereţii sale, când oamenii erau incomparabil mai decenţi şi mai eleganţi decât urmaşii lor, locuitorii de astăzi ai Câmpulungului. Gătit, vine în oraş şi colindă bulevardul, se opreşte pe bancă şi urmăreşte cu privirea trecătorii, muşteriii prăvăliilor de astăzi, tineretul. Dacă are cu cine intra în vorbă, şi mai bine, o dată, pentru că trece ziua mai uşor, a doua oară, pentru Gheorghe Poştoacă este un om vorbăreţ, care ştie o grămadă de lucruri, şi din trecut, şi din prezent. Din păcate, nu prea mai are cu cine sta la taclale, fiindcă au plecat din această lume aproape toţi cei din generaţia sa. Majoritatea colegilor şi şefilor pe care i-a avut la uzină, în urmă cu patru-cinci decenii, nu mai sunt în viaţă. Mai trăiesc unii dintre cei care locuiau la ţară şi care s-au menţinut, şi fizic, şi psihic, graţie muncilor pe lângă casă, la grădinărit şi la creşterea animalelor. În schimb, cei de la oraş, nemaiavând activitate, după pensionare, s-au dus mai repede. „Mă uit pe bulevard… când am ieşit la pensie, eram mulţi care ne întâlneam când veneam în oraş. Acum, nu mai sunt. Rareori mai vezi câte unul. Timpul trece, n-ai ce face.”, spunea cu nostalgie Gheorghe Poştoacă. Se mai întreţine cu Gică Mara, fost frezor la I.M.M., care stă în blocul din faţa Notariatului de la BIG. „Lucra pe o maşină foarte bună, o coordonată, pentru că era un băiat foarte pregătit.”, ne spunea el despre tovarăşul de generaţie. În timpul discuţiei cu acesta, am remarcat că îi face plăcere să amintească despre nepoata sa, fiica băiatului său, Mihaela Vorovenci, care este profesoară la Rucăr. Soţul acesteia, Ion Vorovenci, este secretarul Primăriei Rucăr.
La „Musceleanca” erau atât de mulţi clienţi, încât ospătarii nu făceau faţă servirii. În schimb, nu erau decât trei farmacii în oraş
S-a schimbat Câmpulungul faţă de anii tinereţii sale şi, totuşi, schimbarea a „încremenit” la un moment dat. „Unde este Clubul ARO era Federală – Judeţul Muscel, cum era atunci, duceau marfă de aici la comune. În zona Bisericii Domneşti era tipografie. A venit cel din piaţă şi a luat-o la el. Peste pod funcţiona un circular… autogara nu exista… lângă fabrica de spirt era gara mică. Pe lângă strada Râului era un iaz. Trecea pe sub casele oamenilor. Fugeam de la şcoală şi veneam ca să ne scăldăm în iaz, la barieră. Era Moara lui Predoiu. Din Schei, până la gară erau numai croitorii şi cizmării… Îmi aduc aminte că şi după război, încoace, restaurantele erau pline, iar farmaciile erau goale. Acum este invers, farmaciile sunt pline, iar restaurantele sunt goale. Eram mai mulţi, împreună cu şeful secţiei, şi ne-am hotărât să mergem la o bere, la „Musceleanca”. Şi nu venea nimeni ca să ne cinstească. Era o înghesuială în cârciumă! Nu erau decât trei farmacii în oraş, Mircescu, Dumitriu şi cea din capătul bulevardului.”, îşi aminteşte Gheorghe Poştoacă.
Uzina nu l-a lăsat să se irosească la peticit de salopete şi i-a dat postul de „gospodar de secţie”
Când s-a întors la Întreprinderea Mecanică Muscel, de la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, unde a ocupat un post de croitor, Gheorghe Poştoacă nu şi-a reluat locul la strung, ci a fost repartizat ca pregătitor sau „gospodar de secţie”, în limbajul uzinei. Totuşi, înainte de a primi această muncă de răspundere, un an, a lucrat la Forjă, într-un zgomot infernal, fapt care i-a cauzat probleme de sănătate. „Trebuia să scoţi piesele şi să le dai matriţerilor ca să le bată. Ei aveau dreptate când ne cereau să purtăm cască. Dar eu eram tânăr, căpos… casca proteja auzul.”, povestea Gheorghe Poştoacă, amuzându-se că aude numai ce vrea el, nu ce vor alţii.
Apoi, a ajuns la Mecanicul Şef, ca dispecer de secţie. În această calitate, de „gospodar de secţie”, cum se mai numea postul său, care era un fel de administrator, avea gestiunea tuturor materialelor aduse la secţie. „Toate mărfurile aduse din afară veneau la mine, fiindcă aveam specimen de semnătură prin bancă. Era un inspector la bancă pe nume Sandu, care mă controla. Când veneau utilaje şi materiale din afară, eu le luam în primire şi, după aceea, le predam oamenilor de specialitate. De exemplu, veneau strunguri, freze, fel de fel de maşini. Eu le luam în primire, fizic, după care, la rândul său, inginerul responsabil cu partea de investiţii le lua şi el în primire şi le controla. Venea şi cel din afară, fabricantul utilajului făcut în străinătate, care rămânea la uzină până când îl punea în funcţiune.”, descria Gheorghe Poştoacă în ce consta munca sa.
Mecanicul Şef derula şi investiţii, nu se ocupa numai de maşinile care erau importate – caz în care veneau demontate şi trebuiau asamblate la uzină, sub supravegherea reprezentantului străin care însoţea componentele la Câmpulung – sau de maşinile care trebuiau reparate sau adaptate pentru ARO, la diverse fabrici din ţară. „În acele timpuri, se întindea uzina şi erau aduse ciment şi tot felul de materiale de construcţii, care trebuiau luate în primire de cineva. Se betonau drumurile uzinale, se ridicau clădiri ş.a.m.d. Toate comenzile veneau la mine şi eu le semnam.”, ne mai spunea Gheorghe Poştoacă, în sarcina căruia intra şi preluarea materialelor care serveau la construcţia halelor. De la el, produsele respective erau ridicate de magaziile întreprinderii.
Interlocutorul nostru era un angajat pregătit, cunoştea documentaţia tehnică şi materialele, de aceea, a şi fost luat de la şcoală, unde se irosea peticind salopete, încredinţându-i-se recepţia mărfurilor şi nu numai, pentru că în responsabilitatea lui intra şi procurarea lor. Banca era instituţia care conducea această activitate. „Pe toată uzina eram patru inşi, împărţiţi pe şase sectoare, cu rol de „gospodari”. Aproape fiecare sector era cu omul lui, pentru că nu puteai să-l iei pe cel de la maşină să-l trimiţi după materiale de întreţinere. Trebuia să fii atent ce semnezi, pentru că hârtiile ajungeau la bancă şi banca te băga la Miliţie. Dar eu n-am avut astfel de necazuri.”, ne mai spunea octogenarul.
A lucrat sub presiunea controalelor de la bancă
Majoritatea timpului de lucru se consuma, nu la birou, ci în cadrul sectorului. „Gospodarul” avea o echipă de cinci-şase inşi, care se conformau cerinţelor acestuia. „Aveam multe materiale, pe care nu le puteam aduce cu spinarea. Erau oameni pe motostivuitoare care mă ajutau să aduc ce aveam nevoie de la rampa de materiale aflată la distanţă. Aveam oameni la dispoziţie, dar trebuia să facă cineva treaba asta.”, a precizat Gheorghe Poştoacă, „săpunit” din mai multe părţi: banca, contabilul secţiei, şeful secţiei. În afară de inspectorul băncii, interlocutorul nostru se supunea şi altor controale din partea contabilului secţiei, care putea să-l şi penalizeze. Iar aceştia nu erau toţi cei care îl luau la întrebări. Odată, s-a trezit cu un control de la Bucureşti. Gheorghe Poştoacă îşi încheiase treburile şi s-a găsit să-şi tragă sufletul tocmai în momentul controlului, în timp ce restul secţiei muncea. Prima dată, cel venit în inspecţie s-a dus la maistrul şef, după care a vrut să afle din gura „gospodarului” de ce n-are activitate: „Cum este posibil? Toată lumea munceşte, dar dumneata nu munceşti.” „Dacă le-am adus tot ce le-a trebuit, pe mine nu mă doare capul, eu mi-am făcut treaba.”, a venit răspunsul celui chestionat, care, probabil, de aceea s-a şi menţinut atât de bine până la vârsta sa, fiindcă n-a pus la suflet toate frecuşurile de la serviciu.
Grija lui cea mai mare erau bonurile care însoţeau comenzile, la care trebuia să fie foarte atent. „Mai venea nea Sandu de la bancă şi el ne controla. De exemplu, la Mecanicul Şef, dacă se repara o maşină, se făcea devizul pe valoarea reparaţiei, şi comanda era lansată. Pe baza comenzii, eu făceam bonul în funcţie de ce dădeau normatorii, inginerii, iar bonul trebuia să ajungă la Contabilitate. Eram obligat să consum banii aceia, fiindcă banca mă întreba: „Cu ce ai reparat tu maşina asta, când n-ai cheltuit banii?!” Când venea vorba de materiale, eu le cunoşteam foarte bine şi mă descurcam. Eram puţin mai încăpăţânat ca să-mi ţin serviciul. Chiar dacă veneau la mine maiştri, ce puteam să dau, dădeam, ce nu puteam, nu dădeam.”, a continuat relatarea lui Gheorghe Poştoacă, la care ajungeau, aşa cum am precizat, comenzile lansate, însoţite de bonuri. Iar el trebuia să se ocupe să strângă toate materialele care concurau la realizarea comenzii primite. „Eram obligat să le aduc, fiindcă venea banca peste mine şi reclama: „Cum ţi-ai făcut treaba, când n-ai cheltuit banii?!” Deci, trebuia să cheltuiesc ca să aduc toate materialele.”
La fel, când se realizau anumite adaptări ale utilajelor de care era nevoie la ARO pe la alte fabrici din ţară, cum erau coloşii industriali de la Braşov, devizul respectivei operaţiuni ajungea tot la Gheorghe Poştoacă, ale cărui sarcini principale constau în aprovizionarea cu materiale şi semnătura pusă pe documentele de achiziţie.
„Bă, idiotule, mie să-mi aduci oameni care fură piese, nu un om care a făcut un cuţit ca să-şi taie pâinea!”
Fiind un om serios, a fost ferit de incidente la serviciu. L-a ajutat şi faptul că, spre deosebire de mulţi alţii, nu i-au plăcut „tăriile”, limitându-se, atunci când ieşea cu tovarăşii în oraş, la o bere. „Omul care este beat nu mai are mintea limpede. De multe ori, îmi ziceam: de ce n-oi fi fost şi eu beţiv ca să fiu vesel?! Dar aş fi fost vesel o oră-două, apoi aş fi suferit. Uite că au venit anii aceştia şi mintea o am sănătoasă.” Era bine atunci, a susţinut el, pentru că munca omului era apreciată. „Îl aveam director pe Naghi. Un om deosebit, care avea o memorie foarte bună şi ştia cum îl cheamă pe fiecare muncitor. Era foarte apreciat şi toţi îl regretă. Naghi te chema la el numai când vedea că ceva nu e în regulă. Îmi aduc aminte odată că angajase nişte paznici de pe la comune.”, a început Gheorghe Poştoacă relatarea unui incident pe care îl păstrează în memorie şi astăzi, la cei 86 de ani, pe care îi va împlini curând. Omul şi-a meşterit un cuţit frumos, delicat, suplu, decorat cu o floare, fiind meseriaş priceput. „Cel de la poartă l-a văzut. Mi-a luat imediat cuţitul. „De ce mi-l iei, mă?”, l-am întrebat. „Mă duc cu el la director!” Mi l-a luat şi s-a dus, într-adevăr, cu el la directorul Naghi. De la biroul directorului… telefon la pontatoare şi mă cheamă pe mine acolo. Eu, în gândul meu: „Ce are, mă, ăsta cu mine?”, căci ştiam că sunt pus la punct cu tot ce trebuie. „Mă, frumos cuţit…”, îmi zice Naghi. Când s-a ridicat în picioare şi a zbierat o dată… „Bă, idiotule, mie să-mi aduci oameni care fură piese, nu un om care a făcut un cuţit ca să-şi taie pâinea!”, a redat Gheorghe Poştoacă un episod care demonstrează cât de apropiat era Naghi de oameni.
„Te trezeai cu el dimineaţa prin secţie. Dar şi în afara serviciului ne pomeneam cu el, când ieşeam să bem o bere. Odată, ca să ne răcorim, am mers în oraş, împreună cu un maistru, când apare şi el: „Ce faceţi, mă, acolo?” „Bem o bere.” „Dă-le încă patru!”, a comandat el. „Nu bem atâtea, domnule director, eu am băut o bere, îmi este suficient, nu vreau mai mult.” Era foarte apropiat de noi, plin de glume, dar şi punctual şi rău cu oamenii puturoşi. Fiindcă erau şi din ăştia destui.”, a conchis Gheorghe Poştoacă, a cărui muncă de „gospodar de secţie” s-a încheiat în 1988, când a ieşit la pensie, rămânând cu munca de gospodar în familie.
