Ascensiunea inginerului Pavel Bogdan la ARO a pornit de la Sculărie, unde, elev al Şcolii Profesionale fiind, s-a pregătit pentru meseria de strungar, şi a culminat la Transporturi Interne, secţie pe care a condus-o, cu o pauză de un an, aproape din momentul înfiinţării, până în 2004, când a plecat de la Uzină. În timpul carierei sale îndelungate, a avut funcţii de răspundere în compartimente importante ale întreprinderii, pe care le vom prezenta pe parcursul câtorva episoade. Omului vesel, căruia i se citeşte pofta de viaţă în ochi şi care deapănă poveşti din trecut cu un umor irezistibil, amintirile despre ARO şi colegi i-au umezit ochii şi i-au adus un tremur în voce. Nu există loc în Uzină, în care să nu fi călcat paşii lui Pavel Bogdan şi, cu toate acestea, mergând prin spatele fostei platforme industriale, pe Măgura, şi încercând să reconstituie vizual halele demolate, parcă nu mai ştia unde se găseau secţiile de altădată. Atât de greu i-a fost să accepte că ARO a fost „golit” complet de viaţă şi şters de pe faţa pământului.
Tatăl nu l-a convins să facă liceul în locul Profesionalei
Pavel Bogdan s-a născut pe 29 iunie 1945, la „poarta” Uzinei, dacă ne gândim că gospodăria părintească este la o azvârlitură de băţ de întreprinderea căreia i-a dedicat aproape patru decenii din viaţă. Întrebat dacă este câmpulungean sau lereştean, Pavel Bogdan ne-a răspuns, zâmbind, că strada este una cu bucluc, pentru că primele trei case sunt pe teritoriul municipiului, iar următoarele, până se înfundă artera, aparţin comunei vecine. Prin urmare, este lereştean. „Nici nu este botezată strada. Toată lumea îi zice „strada Bogdan”, fiindcă mă ştiu pe mine ca fiind de acolo, iar tata a fost primar al oraşului. I se spune „La Bogdan”, ca punct de reper.”, povestea, amuzat, acesta.
Tatăl lui Pavel Bogdan a fost primar al Câmpulungului în intervalul 1956-1959, pe când fiul era elev la şcoala elementară. Părintele interlocutorului nostru are un CV impresionant: a fost primarul comunei Voineşti (pe atunci, Voineşti-ul era comună), apoi a fost trimis să ocupe funcţia de director la Băbeni-Vâlcea; de acolo, a fost mutat la Craiova, ca director al Trustului Forestier, unde nu a stat decât nouă luni. „Am început eu clasa I. După aceea, a venit de la Craiova la Curtea de Argeş, unde a stat vreo trei ani. De la Curtea de Argeş, l-au trimis director la IF, la Rucăr, pe urmă, şef de Ocol, apoi a fost luat vicepreşedinte la Sfatul raionului, în clădirea unde este Primăria, după care l-au pus primar, în clădirea în care astăzi este Muzeul.”, sunt câteva repere din activitatea bogată a tatălui său, al cărui parcurs profesional a continuat cu funcţia de director la Industria Locală „Vasile Roaită”, de unde s-a şi pensionat.
Revenind la Pavel Bogdan, după ce familia s-a întors acasă, de la Curtea de Argeş, băiatul a continuat şcoala elementară la Voineşti, din clasa a IV-a. În 1959, la terminarea şcolii elementare, cum tatăl său avea o funcţie importantă la conducerea oraşului, acesta a ţinut ca fiul să urmeze liceul. „Sora mea era la liceu şi tata mi-o dădea mereu ca exemplu. Eu eram mai zburdalnic, ca băieţii. Asta este o condiţie clară: cine nu este zburdalnic înseamnă că este bolnav! Tata a vrut să mă dea la liceu, iar eu am zis „nu”. Am fost o fire mai independentă, nu-mi plăcea să cer bani. Dacă mamei îi ceream 10 lei, îmi dădea 3. Dacă tatălui îi ceream 5 lei, îmi dădea 25. Eu mi-am zis că trebuie să fac ceva, să ies odată pe bani!”, relata, cu o bună dispoziţie molipsitoare, unul dintre cei mai plăcuţi povestitori pe care i-am avut până în acest moment.
Cum, în acele vremuri, funcţiona Grupul Şcolar I.M.M., l-a bătut gândul să urmeze această şcoală. „Am avut o discuţie cu taică-meu, fiindcă el insista să merg la liceu, întrucât învăţam bine, dar eu am zis „nu”. Am un văr, Petrică Tonghioiu, care a mers la Şcoala Profesională, iar eu eram încântat că li se dădea bursă şi, plus de asta, după trei ani, ieşeai muncitor. Aveai o meserie şi, atunci, am zis că voi face ce a făcut Petrică. Mă duc la Profesională. Fiind „externi”, nouă ne dădeau, deoarece nu stăteam la internat, jumătate din banii alocaţi pentru copiii de la Profesională. Condiţia era să n-ai absenţe.”, ne-a povestit Pavel Bogdan, care a urmat cursurile clasei de strungari.
Aproape un an, a lucrat la Sculărie numai schimbul III
Cât a fost elev al Şcolii Profesionale, a făcut practică la secţia Sculărie, avându-l ca muncitor supraveghetor pe Toma Neaga. „El terminase şcoala cu vreo doi-trei ani înaintea mea. Ne-am înţeles foarte bine. Mi-a zis de la început: „Să nu crezi că aici eşti băiatul primarului! Trebuie să înveţi meserie!” Mi-a plăcut de el, pentru că era o fire deschisă şi acum tot aşa a rămas.” Tinerii făceau practică la Uzină câteva ore pe zi, dar se întâmpla deseori ca Pavel Bogdan să rămână două schimburi. „Lucram eu pe o maşină şi el pe altă maşină. La terminarea anului I, când treceai în anul II, pentru nota la practică, se organiza în Sculărie o zi în care toată lumea dădea proba de lucru. Dacă luai zece la proba de lucru, lui (n.r. muncitorului care îl pregătea pe elev) i se plătea o sumă de bani.” Toma Neaga, îndrumătorul şi prietenul lui Pavel Bogdan, a câştigat ceva bani de pe urma notelor bune ale ucenicului său şi, bineînţeles, îi făcea şi acestuia din urmă cinste. „Eram foarte tineri. De câte ori el pleca în excursie, undeva, eu eram nelipsit. Eu eram cel mai mic între ei. Niciodată n-am avut prieteni mai mici sau de seama mea. Întotdeauna, am fost prieten cu cei mai mari. Mă aveam bine şi cu colegii de şcoală, dar cu cei mari discutam mai apropiat.”, ne-a descris Pavel Bogdan relaţia pe care a avut-o cu Toma Neaga, care l-a ajutat să se formeze într-o meserie, pe vremea când era doar un adolescent.
În 1962, a absolvit Şcoala Profesională. În acel an, s-au înfiinţat cursurile liceale fără frecvenţă. Cele serale funcţionau dinainte de acest moment. Pavel Bogdan îi promisese tatălui său că, dacă îl lasă să meargă la Şcoala Profesională, va urma seralul şi-şi va continua studiile. Dar tatăl său nu s-a împăcat cu ideea, crezând că, dacă fiul va simţi independenţa dată de faptul că avea banii lui, câştigaţi prin muncă, nu se va mai întoarce la carte. „Era bătălie ca să poţi să mergi la seral sau la orice şcoală. După ce terminai (n.r. Şcoala Profesională), trebuia să-ţi dea acordul partidul, sindicatul, UTC-ul. Dădeai examen în partea cealaltă, dar nu puteai să pleci, dacă nu-ţi dădeau recomandare. Erau mulţi care aşteptau la „coadă”, pentru că la Profesională erau zece clase care absolveau, era perioada de glorie… era în construcţie Uzina… Dar eu am avut şansa că s-a înfiinţat „fără frecvenţa”. Pe lângă alţii, am intrat şi eu la „fără frecvenţă”, iar clasa a VIII-a am făcut-o la „Dinicu Golescu”. Erau numai dintre cei tineri, care voiau să înveţe. Noi am organizat o metodă de studiu cu profesorii de la seral: îi plăteam noi, ca să facem pregătire. Mergeam o dată, de două ori, de trei ori pe săptămână, la şcoală, iar ei ne predau. După ce am terminat clasa a VIII-a, m-am transferat la seral şi aşa mi-am continuat studiile.”, spunea naratorul nostru despre etapa ulterioară Şcolii Profesionale.
În anul 1966, a terminat liceul, după care, ambiţios, şi-a propus să dea la facultate. În toată perioada pregătirii sale, a lucrat la Uzină. Timp de un an, a muncit la Sculărie, ca strungar. „Eram trei inşi pe maşină. Iar eu, după-masa, trebuia să mă duc la pregătire, la liceu. A trebuit să fac rocada cu cei doi de pe maşină, de la mine, care făceau numai schimburile I şi II, iar eu, numai schimbul III. Zece luni, am lucrat schimbul III, de la 11.00 noaptea, până la 7.00 dimineaţa, lucru care mi-a dăunat puţin. După un an, când m-am transferat la seral, am trecut la Control, tot la Sculărie.” Controlul aparţinea de CTC pe Uzină, fiind repartizat pe secţii. Odată încheiată şi etapa cu liceul, pasul următor a fost admiterea la facultate.
Examenul la Silvicultură, un eşec transformat într-un câştig pentru viitoarea carieră
În 1966, sora lui Pavel Bogdan a absolvit Politehnica la Braşov. Tot spre acest centru s-a orientat şi interlocutorul nostru, deoarece nu-l încânta deloc ideea de a ajunge la Bucureşti. Director la Industria Locală „Vasile Roaită” venise, în acea perioadă, inginerul Alexe, văr cu Pavel Bogdan. Când ruda lui – care lucrase în cadrul unui Ocol Silvic, la Rucăr, se pare – a auzit că tânărul intenţionează să dea la facultate, i-a recomandat să urmeze Silvicultura. „Ce să caut eu la Silvicultură? Eu sunt cu fiarele… Am dat Bacalaureatul la Fizică, nu la Biologie, unde aş fi fost în temă cu plantele.”, s-a întrebat povestitorul nostru. Într-un final, vărul l-a convins, încântându-l cu libertatea pe care ar fi avut-o ca inginer silvic, iar Pavel Bogdan a învăţat Botanica într-o vară. Examenul de admitere este o altă istorisire savuroasă, ce i-a marcat destinul, care, pentru tânărul de atunci, a vrut să fie ARO, nu pădurea. A susţinut examenul scris la facultate, la Braşov, şi, deşi învăţase furibund, s-a trezit doar cu 5 şi ceva, la afişarea notelor. Şi-a zis că trebuie să fie o greşeală, fiind sigur că tratase subiectul corespunzător. „Peste două zile, eram programat la oral. Concurenţă mare… era singura facultate de Silvicultură din ţară. Dădeam oralul la Matematică. Aveam numărul 32 pe lista de candidaţi la oral. Discutând cu cei 3-4 care se pregăteau să intre, le-am spus că mi s-a părut dubios examenul, fiindcă nu mă aşteptam să iau sub 7.00, iar eu luasem parcă 5.50. Când unul de acolo a spus că el nu se aştepta nici măcar să intre, dar că a luat peste 7.00. Eu întreb, la un moment dat, până la ce număr s-o fi intrat? Tot el m-a anunţat că până la 28. Atunci, eu l-am întrebat ce număr este. „32”, a răspuns. „Nu se poate, pentru că 32 sunt eu”, i-am zis. Când mă duc la afişier, unde erau notele, el era primul şi-l chema Bochan If. Pavel, tot cu numărul 32. Eu, cu 5.50, iar el, cu 7 şi nu mai ştiu cât. M-am întors şi i-am spus că eu cred că ni s-au încurcat lucrările la scris. La oral, am luat 9.00, dar ce era să fac cu 5.00 la scris?! A doua zi, m-am dus la decanat, ca să fac contestaţie. Vorbisem la telefon cu taică-meu şi el s-a interesat – era o Secţie de Învăţământ în Câmpulung – ce era de făcut. Foarte amabil, decanul m-a dus la secretariat. Cum sunt eu slobod la gură, i-am spus că ştiu cu a cui lucrare a fost încurcată a mea. „Cu a lui Bochan If. Pavel.” Când a auzit, a mai mers doi paşi, a făcut stânga împrejur şi mi-a zis: „Dumneata n-ai voie să vezi „scrisul”. Îl vedem noi şi-ţi comunicăm.” Eu să înnebunesc!”, ne-a povestit Pavel Bogdan experienţa admiterii la Silvicultură. Şi-a sunat tatăl, care a venit la Braşov, şi, împreună cu sora sa, absolventă a Politehnicii şi cunoscătoare a oraşului, a iniţiat procedura de contestaţie la Secţia de Învăţământ.
În armată a fost repartizat la un atelier mobil, la Câmpina, pentru a repara armament
Cum n-a primit niciun răspuns de la facultate, tânărul a plecat în armată, în Bucureşti, unde nu suporta să ajungă. Prima lună şi jumătate de armată a rămas de „neuitat” pentru Pavel Bogdan. „A venit maică-mea, împreună cu soră-mea, acolo, la Băneasa… şi naiba ştie ce-om fi făcut noi cu plutonul în ziua aceea, ploioasă, că ne-au băgat pe nişte câmpuri, de unde am ieşit plini de noroi. Eu ştiam că vin ai mei la poarta unităţii. Eram cu masca pe figură, când am trecut pe lângă ei. Eu mă tot uitam după ei, cu masca aia pe faţă.” Toată viaţa, mama lui Pavel Bogdan s-a amuzat pe seama întâmplării, neputând să-şi şteargă din memorie imaginea unui tânăr „camuflat” cu masca, din care ieşeau nişte furtunuri, băgate într-o „sacoşă”, care se uita lung după ea şi pe care, fireşte, nu l-a recunoscut. Abia după ce a ieşit de la baie, după mai bine de o oră, căci nu putea să-şi întâmpine familia mozolit din cap până în picioare, tânărul a fost anunţat că poate să meargă la poartă. Primul lucru pe care mama i l-a spus a fost cum a plâns la vederea „săracilor copii” murdari, care au trecut în convoi pe lângă ea. „Mamă, eu eram ăla! N-ai văzut că mă tot uitam?!” „Da, am văzut pe unul în mijlocul plutonului, care se tot uita!”, sunt alte amintiri povestite, cu umor, de Pavel Bogdan.
După cele 45 de zile de „chin”, prin care a trecut orice tânăr proaspăt luat în armată, a dus-o bine. Întrucât era strungar de meserie, a fost repartizat la un atelier mobil, fiind nevoit să meargă la Câmpina, unde era un centru de instrucţie, pentru a repara armamentul. În anul 1968, în februarie, la terminarea stagiului militar, s-a întors acasă şi, câteva luni, a învăţat intens pentru facultate. Dezamăgit de experienţa nefericită cu admiterea la Silvicultură, a renunţat la a mai merge la Braşov şi s-a orientat către Bucureşti. A ales Institutul Politehnic Bucureşti şi a susţinut examenul la TCM – Secţia Maşini Unelte şi Scule. Între 1968-1973, a urmat facultatea, la finalul căreia s-a întors la ARO Câmpulung.
