În acest episod ne vom opri la câteva întâmplări cu directorul Uzinei Dacia, Dumitru Mihai, care i-a urmat în funcţie lui Constantin Munteanu, directorul tehnic al Întreprinderii Mecanice Muscel, transferat la Piteşti pentru construcţia fabricii noi de la Colibaşi. Mihai era o prezenţă frecventă şi pe Stadionul “23 August”, vechea denumire a Stadionului Municipal, când se întâlneau în teren fotbaliştii musceleni cu echipa piteşteană. Ce înfruntare era şi în tribune între directorii Naghi şi Mihai, primul având o plăcere să-şi tachineze omologul, de care, însă, îl lega o veche prietenie. O relaţie tradusă în decenii între doi şefi de fabrici constructoare de automobile, care s-a păstrat şi după ce Mihai a plecat de la Colibaşi la Bucureşti. Secvenţele avându-l ca protagonist pe directorul de la Dacia ne-au fost prezentate de pilotul de încercări şi vicecampionul naţional la tir cu talere, muscelean din Coteşti, Ion Dorcioman. Acesta se mândreşte cu anturajele “serioase şi frumoase” în care a avut ocazia să se afle când practica îndeletnicirea sa preferată, vânătoarea. Am relatat, în ediţia trecută, despre peripeţiile pe munte, ca membru al suitei lui Ion Ţiriac şi Jean Maurer. Mai puţin palpitantă, dar memorabilă – dovadă că se amuză copios şi astăzi când îşi aminteşte acea zi – a fost vânătoarea de fazani, la care a fost invitat de fostul său şef de la Colibaşi, mutat cu serviciul în Capitală.
“Când am tras prima dată, parcă a explodat o pernă cu fulgi. N-a mai rămas nimic din fazan”
La aproximativ două săptămâni după mutarea directorului Mihai la Bucureşti, la Metrologie, Ion Dorcioman a fost trimis ca să-l ajute cu transportul, timp de o săptămână. În Capitală a dat de un stil de lucru total diferit de atmosfera din uzina de la Colibaşi. Dar şi de un alt om, Mihai nemaifiind durul care le făcea viaţa amară subalternilor. “Am dus-o bine cu el, fiindcă era total schimbat. La uzină, la 8.30-9.00, începea frecuşul, la şedinţa de dimineaţă, unde îi bubuia pe toţi, de le săreau capacele.”, îşi aminteşte fostul pilot. După ce-şi vărsa furia pe salariaţi, pleca la o cabană, pe Râul Doamnei, pentru activităţi mai relaxante. La ora 13.00, se întorcea la fabrică şi începea cu întrebările: “Ce-aţi făcut?” “Am avut o perioadă în care nu mai mergeau cutiile de viteze. Noi făceam cutii de viteze pentru Estafette, pentru francezi. Şi nu mai mergeau. Începuse să se uzeze şi utilajele, oamenii începuseră şi ei să mai “scârţâie”. S-a dus personal şi a stat două nopţi şi o zi. În a doua noapte, cineva i-a scris pe baraca în care intrase ca să moţăie un pic: “Câine rău”. Când a ieşit, Mihai a văzut ce scrie şi l-a chemat pe şeful de secţie. “Mă, tu ştii să citeşti?” “Ştiu, tovarăşul director. Nu eram inginer dacă nu ştiam.” “Ia vezi, mă, ce scrie acolo! Adună oamenii! Care a scris, mă?” “Eu, tovarăşul director.”, a recunoscut “scriitorul”. “De ce, mă?” “Că sunteţi rău.” “Hai să-ţi arăt că nu sunt rău. Eu, în loc să stau cu mâna pe gâtul nevestei, acasă, stau cu voi, să-mi pierd timpul şi să vă dau vouă salariile. De aia am venit, ca voi să produceţi şi să vă luaţi salariul, fiindcă sunteţi plătiţi după munca prestată.” “Tovarăşul director, vă rog să mă iertaţi.” Nu i-a făcut nimic celui care a scris. A dat mâna cu el, ca să-i arate că nu e “câine rău”.”, a făcut o paranteză naratorul, care, la Bucureşti, a găsit un om complet schimbat faţă de zbirul care conducea Dacia.
Ion Dorcioman n-a ajuns întâmplător în Capitală, ci a fost alegerea ex-directorului Mihai ca el să-i conducă maşina. “Îmi trimiteţi un băiat bun, pe cel cu Renault 30, care m-a adus la Bucureşti de m-a încântat!”, le-a cerut Mihai celor de la uzină. “M-am dus la el… la Mihai nu intra oricine.”, îşi aminteşte acesta. Fostul director îl numea pe Ion Dorcioman, pilot de încercări, mecanic, avansat la funcţia de maistru, “colegul de la uzină”. “Deci, eu eram “colegul”. Ce s-a schimbat ăsta, mă gândeam, ori a înnebunit! Ce-a fost şi ce a ajuns!” Iar secretarei i-a cerut să-i servească ce dorea, cafea, Pepsi, etc. “Ne-am dat la vorbă. “Înnebunesc, mă, înnebunesc, nu mai pot.”, se văita fostul director Mihai, care era învăţat cu acţiunea, cu presiunea timpului sub care se executa producţia, cu muncitorii, cu problemele lor şi ale uzinei. “M-am obişnuit cu zgomotul, cu maşinile, aici este linişte. Trebuie să vorbeşti frumos, ţi-e ruşine să vorbeşti… aceştia sunt alt fel de oameni faţă de cei cu care mă obişnuisem. Am impresia că sunt într-un concediu care nu se mai termină.” “Cum mai staţi cu vânătoarea?”, l-a întrebat, printre altele, musceleanul.
Ca să-i arate cum stă, fostul director Mihai a dat telefon la Vrăneşti, un Ocol Silvic la ieşirea din Bucureşti, ca să-i solicite o programare unei doamne, căreia el îi făcuse un favor. Mai exact, o ajutase cu un autoturism mai devreme decât îi venea rândul. “Vreau să vin cu un coleg să facem o vânătoare la tine. Ce se poate împuşca?” “Fazani.” “În 20 de minute sunt acolo.” “Doamna a făcut pregătirile. Ne-a dat două puşti. El nu ştia cum trag eu, dacă mă pricep sau nu. Era o fazanerie în regulă. “Mergeţi pe aleea aceasta şi ajungeţi în două poieniţe, în care găsiţi fazani destui.”, ne-a spus doamna de la Ocol. Pe o distanţă mică am împuşcat şase. Când am tras prima dată, parcă a explodat o pernă cu fulgi. N-a mai rămas nimic din pasăre. “Ce i-ai făcut, mă?”, s-a mirat Mihai. Am tras de aproape şi focul l-a făcut praf. “Domnul director, acum îi las să se ducă mai departe.” A tras şi el 14-15 focuri, dar… e loc mult pe lângă vânat. După ce am împuşcat şase, a zis să ne întoarcem.” Bineînţeles că doamna de la Ocol a fost informată că trofeul vânătorii a fost obţinut de Mihai, nu de fostul său subaltern. Amabilitatea responsabilei de rezervaţie a fost răsplătită cu doi fazani. Ceilalţi patru au fost împărţiţi frăţeşte între vânători.
În afară de Nordul judeţului, unde se simţea ca peştele în apă, atât de bine cunoştea pădurile Argeşului, musceleanul a vânat peste tot în ţară. Putna, Suceviţa, Vatra Moldoviţei, Voroneţ, pe Râul Dâmboviţei, la Colţii lui Andrei, Colţii Cremenei sunt doar câteva locuri care i-au venit în minte, pe moment. “Am dus o viaţă foarte frumoasă. Mai ales în Nordul Moldovei, n-aveai de ce să te plângi. Oameni comunicativi, primitori, civilizaţi. La Putna aveau nişte curţi şi case de întorceai maşina pe sală. Nu găseai un prăpădit, un cerşetor, un ţigan. Erau nemţii, polonezii, cehoslovacii în şir indian, puzderie de turişti! Fiecare casă avea pensiune.”, vorbea cu nostalgie pilotul şi vânătorul, astăzi, în vârstă de 78 de ani, care a trăit intens şi tinereţea, şi maturitatea, şi nici la anii săi nu a renunţat la stilul activ de viaţă. Are şi acum câini de vânătoare, dar nu se mai încumetă să străbată pădurile, pentru o plăcere pe care o simte de peste şapte decenii. “Iubesc vânatul, l-am iubit dintotdeauna.”, ni se confesa acesta.
Pilotul l-a impresionat pe şeful Departamentului Transporturilor din Sudan cu abilităţile sale la volan, pe un teren râcâit cu grapa
În timpul activităţii sale la Dacia, Ion Dorcioman a fost trimis în Sudan, el fiind cel care a făcut deschiderea de comerţ cu Dacia 1300. “Deşert, mizerie cruntă, oameni înapoiaţi. Acolo m-au trimis cu maşina nepregătită şi am fost nevoit să fac nişte modificări: să schimb radiatorul, să pun radiator de capacitate mare, paletei ventilatorului i-am dat altă înclinaţie ca să absoarbă mai mult aer prin sistem. În final, când am început să facem probe, m-au băgat pe o porţiune între Nilul Alb şi Nilul Albastru, într-o zonă fertilă, până la Giuba, în Delta Nilului. În Khartoum, fluviul se desparte. M-am dus acolo în nişte lanuri de grâu. O frumuseţe! Aveai impresia că este tuns, nicio altă iarbă, decât grâu cât vedeai cu ochii!” Ion Dorcioman era în maşină – şi acum se miră cum de-a încăput – cu un “munte” de om, la vreo 150 de kilograme. Traseul era pe nişte cărărui circulate de tractoare. Sudanezii n-aveau pluguri, îşi aminteşte musceleanul, ci nişte grape care râcâiau pământul. “Era nisip, îl “rupeau” puţin, îl semănau, îi băgau apă cu ajutorul unei irigaţii primitive, pe canale. În trei zile crăpa pământul din nou şi repetau operaţiunea de umplere a parcelelor cu apă. M-au băgat cu maşina chiar într-o zonă pe care abia o râcâiseră. Eram cu şeful Agenţiei Economice, un tip foarte deştept, care a stat în Anglia zece ani. Eu slăbisem cauciucurile ca să aibă aderenţă mai mare, studiasem terenul, fiindcă intuiam că mă bagă pe unde era mai greu. Am luat-o la stânga, cum mi-au cerut ei, şi am ţinut-o în turaţie, până am ieşit în partea cealaltă. Era un kilometru pătrat. Când am ieşit dincolo, el (n.r. potenţialul cumpărător al maşinii)… “aşa şi aşa”.”
Discuţiile privind o viitoare colaborare având ca obiect cumpărarea de Dacia 1300 s-au purtat între şeful Agenţiei Economice şi şeful Departamentului Transporturilor din Sudan, un inginer care absolvise facultatea în România. “Ne povestea că a stat în România nouă ani, dar nu că ar fi fost prost şi nu reuşea să treacă anul, ci pentru că i-au plăcut femeile. Îşi minţea tatăl că-l lasă repetent românii din cauza rasei.”, îşi aminteşte Ion Dorcioman, care a fost de faţă la dialogul între părţi, el fiind şoferul. Întrebat ce părere are despre maşină, oficialul de la Transporturi spunea că nu se poate pronunţa înaintea probelor, ca să vadă cât de fiabilă este. Însă a fost mulţumit de omul ales pentru probe, care a demonstrat că autoturismul este bun. 5.000 de maşini au fost introduse în Sudan după acest moment.
Fiind în “apropiere”, musceleanul a profitat de ocazie şi a stat trei zile la Cairo, unde era o linie de montaj pentru M 461. “Am vizitat ce era de vizitat, piramidele, Valea Regilor, frumuseţile turistice şi m-am dus şi la linia de montaj a uzinei de la Câmpulung. Când ne-am dus la Sfinx, m-a pus necuratul să încalec pe o cămilă. De fapt, nu încălecam, fiindcă ea se lăsa în jos, se ridica cu tine în şa, iar fotograful îţi făcea poze. Eu am zis ca să nu se mai coboare bietul animal, cu “animalul” celălalt, care era în şa, să-mi dau drumul. Dar nu mi-am dat seama cât este de înaltă. Când m-am aruncat, să-mi trosnească piciorul. Noroc că am căzut pe nisip.”
Au fost vremuri în care francezii aveau o părere bună despre români: “Nu ne-am gândit că vom întâlni o echipă de piloţi de încercări atât de buni!”
Încheiem cu opinia francezilor la acel moment despre şoferii noştri. “Cât au stat aici, francezii au avut o părere foarte bună despre noi. “Nu ne-am gândit – ne spuneau – că vom întâlni o echipă de piloţi de încercări atât de buni cum sunteţi dumneavoastră.” Ion Dorcioman a argumentat aprecierea exprimată de francezi cu un exemplu din experienţa personală. “Noi nu eram dotaţi cu aparatură specială. Aveam un motometer, care era destul de simplu. Indica cu ce forţă apeşi pe pedală şi astfel obţineai o diagramă. Totuşi, era o treabă foarte complicată, pentru că-ţi trebuia multă experienţă, ca să menţii în momentul în care ai trântit frâna la 10, la 20 de kilograme forţă sau la cât îţi cerea încercătorul. Le luai treptat, ascendent, pentru ca, atunci când începea să se rupă aderenţa la roţi, să-i determinăm aderenţa la roţi, la ce viteză şi la ce presiune de pedală. Când s-au dus în Franţa, ei au întrebat: “Cu ce aţi făcut aceste diagrame?” Iar răspunsul a fost: “Cu un motometer.” “Cine le-a făcut?” “Un pilot de-al nostru, care face probe de toate tipurile.” “Nu se poate!” Şi au venit aici. Ei au bănuit că au fost făcute cu vreun dispozitiv special, că nu era vorba despre o fiinţă omenească. M-au luat pe autostradă şi mi-au cerut să dau o frânare la 10 kilograme forţă. Toată şmecheria consta în faptul că trebuia să faci corp comun între mâna fermă pe volan – piciorul stâng înfipt bine în podea – piciorul drept, care era pe pedală şi care trebuia să rămână “îngheţat”. Asta pentru că maşina te împinge.”, povestea acesta.
Întrebat de unde ştia că erau 10 sau 20 de kilograme forţă, Ion Dorcioman a dat un răspuns năucitor: “După picior”. Aşa i-a uluit şi pe francezi. A făcut atâtea probe de frânare pe autostradă, încât devenise un lucru mecanic să frâneze la o anumită forţă. “Fiecare pilot al lor avea o specialitate. Motoriştii încercau motoarele, cei de la suspensie suspensia, cei de la frâne frânarea. Dacă-l puneai să facă altceva, “la revedere”! Exclus să-l fi pus să îndrepte o aripă sau să intervină la maşină. Francezul lua reportofonul şi se înregistra: la kilometrul x a apărut următoarea defecţiune. Noi scriam pe caiet. Era cam acelaşi lucru, numai că era mai simplu pentru ei.”, a conchis pilotul, care, timp de patru ani, a derulat probele în vederea omologării Dacia Nova. Astfel, sătenii din Coteşti au văzut maşina înainte să apară pe piaţă.