O să spuneţi că Evanghelia din Duminica ce vine nu vi se adresează. N-aveţi probleme cu vederea, darămite, cu orbirea… Şi totuşi. Evanghelia ni se adresează tuturor, mereu. Poate că stăm bine cu vederea cea din afară. Poate vedem chiar lucruri pe care n-ar trebui să le vedem şi să recunoaştem că uneori privirea noastră mai mult cată spre alţii decât spre noi. Poate că vedem prea bine lucrurile strâmbe ale altora şi atât de orbi suntem cu cele ale noastre… Sau, poate că le vedem pe ale noastre, dar, având retina duhovnicească desprinsă şi atinsă de nepăsare, le vedem cum vrem noi, fără consistenţa duhovnicească.
Poate că n-avem tulburări de vedere, dar, prea plini de noi, uităm să mai căutăm cu privirea pe Cel ce toate le umple de lumină spre a fi văzute. Privind prea mult spre noi, răniţi adânc de egoismul nostru, nu-L mai vedem pe Dumnezeu, nu mai vedem slava în care argintează El grijile vieţii noastre, făcând mai fericit bordeiul decât palatul.
În viaţă, toţi ar trebui să avem o Duminică măcar, în care să ne vindecăm de orbirea noastră. În care întâlnirea cu El să ne readucă la normalitate, ca pe nişte oameni care vrem nomalitatea, ne bucurăm de ea. Pentru că desorbirea noastră este desrobirea noastră, scoaterea din laţul bolnav al indiferenţei şi plictiselii de lume şi Hristos.
Nu-i la îndemâna oricui să ceară vederea. Cu cât mai mult nu-i la îndemâna oricui să dăruiască vederea. Domnul Se apropia de Ierihon – oraşul care simţise pe ziduri sunetul victoriei neamului ales – şi undeva, pe marginea drumului un orb cerşea. Ni-l putem închipui ca unul lipsit de multe din cele care fac viaţa uşoară. Să fi fost mulţimea cu răspunsul ei – „şi i-au zis că trece Iisus” – sau pur şi simplu o doză de obrăznicie – care n-a lipsit niciodată cerşetorilor (cu atât mai mult parcă celor de astăzi!). Cert este că orbul se încumetă să ceară vederea. Îi cerea mult sau îi cerea puţin lui Hristos, Dumnezeul nostru? Darul nu se măsoară după cât ceri, ci după cât primeşti. Şi iată, Hristos în Evanghelia aceasta Se vădeşte a fi Dăruitorul. Darul care îl dă Lumina lumii este lumina dintâi a vederii. Fără de care, orbiţi, şedem mai toţi la marginea vieţii.
Bucuraţi-vă, dar! Duminica ce vine e o şansă în plus să vă apropiaţi de Lumină şi să vă vindecaţi de bezna din voi. Şi de bezna din jur. Dincolo de strigătul dintâi – acela pe care-l putem socoti demitizator, ca fiind obraznic – ceea ce-L impresionează pe Hristos este cel de-al doilea. Acela în care Hristos va fi zărit o umbră de părere de rău, dar şi de nădejde că lucrurile se vor îndrepta. Ce trecere de la strigătul de milog la cererea – de-a dreptul regească – a orbului din Ierihon. Poate că era pentru întâia oară când cineva îl băga în seamă pe orb mai mult decât să-i arunce un „galben” sau vreun gologan ruginit sau, şi nu erau desigur puţine astfel de cazuri, vreun cuvânt jignitor şi dureros. Şi iată-L pe Acesta. Îi dăruieşte galbenul cel de nepreţuit al vederii.
Astăzi, când socotim în cifre cu multe zerouri darurile şi când ne visăm căpătuiţi cu tot felul de sume fabuloase, poate că ar fi bine – măcar în Duminica Orbului din Ierihon – să luăm seama la darurile cele mari pe care Dumnezeu ni le rânduieşte. Şi că mai de preţ ne este sufletul decât umplutul buzunarelor, zâmbetul decât mascarea noastră în oameni de societate aleasă, mângâierea copiilor noştri decât mângâierea buzunarelor zdrăngănitoare, chimvale ale uitării de Dumnezeu.
…Pe străzile Sibiului umbla cândva un om. El spune mereu „cea mai scumpă ne e vederea”, întinzându-ne mâna a milă. Să luăm aminte. Să învăţăm să stăm lângă cei care, în numele lui Hristos, au nevoie de noi – ochi ai vederii lumii.
Pr. Constantin Necula
Duminica desorbirii
