Ţinutul Muscelului ocrotit de sfinţi!

Dragii mei!
Aşa cum am promis în articolul precedent şi astăzi, vă mai împărtăşesc câte ceva despre Sfântul Ioanichie, rugătorul şi ocrotitorul ţinutului muscelean şi, de ce nu, al întregii ţări. Vă spuneam că a sihăstrit în Valea Chiliilor în apropiere de Mănăstirea Cetăţuia, în primele decenii ale secolului XVII. Într-o peşteră, pe un versant al muntelui, într-un loc foarte greu accesibil, treizeci de ani cuviosul a înălţat zi şi noapte rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu pentru neamul nostru românesc, dar şi pentru întreaga lume. Căci, un monah desăvârşit este un rugător fierbinte pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Se spune că, Sfântul Ioanichie, odată intrat în acea peşteră, nu a mai văzut faţă de om, şi doar ucenicul lui, cu ajutorul unei frânghii, cobora până la peşteră, un coş cu puţină mâncare şi apă, şi la vremea rânduită se împărtăşea cu Sfintele Taine. Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. Sfântul Ioanichie, în urma marilor sale nevoinţe pentru Hristos, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul său, astfel încât, şi-a săpat singur mormântul în peştera în care a vieţuit. Apoi, culcându-se în mormânt, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului… iar peştera a rămas părăsită vreme prea îndelungată. Cu trecerea anilor, numele Sfântului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului al XX-lea, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul peşterii. Erau galbene, binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”… Aşa se face că moaştele Sfântului Cuviosului Ioanichie, după ce au fost aduse în cimitirul mănăstirii de părintele Pimen Bărbieru, în anul 1944, au fost îngropate alături de celelate oseminte ale monahilor trecuţi la Domnul din acest ţinut blagoslovit de Dumnezeu. Pentru pregătirea canonizării şi recunoaşterea vreunui sfânt, Biserica, printr-o comisie specială analizează, se roagă, cercetează şi constată minunile care nu întârzie să apară atunci când Dumnezeu vrea să proslăvească pe cineva. Prin viu grai, din generaţie în generaţie, toată lumea vorbea de sfinţenia cuviosului şi multele minuni pe care oamenii le-au trăit, au făcut ca Biserica să analizeze atent viaţa cuviosului şi după ce sau scos la iveală cinstitele moaşte, minunea s-a petrecut. Personal, sunt unul din cei care au avut prilejul şi binecuvântarea de a participa la aşezarea în raclă a sfintelor moaşte. Împreună cu Preacuviosul Părinte Stareţ Modest şi părinţii Sfintei Mănăstiri Cetăţuia, asistaţi de un specialist în ale anatomiei dar şi om credincios al Bisericii, General Profesor Doctor Adrian Barbilian, de la Spitalul Militar Central, din Bucureşti, am trăit poate una din cele mai frumoase experienţe duhovniceşti din viaţă. Osemintele cuviosului erau la un loc cu celalte oseminte ale monahilor trecuţi la Domnul. Se putea face distincţia de celelalte  oseminte la vedere; moaştele sfântului erau galbene şi frumos mirositoare, aceasta fiind una din proprietăţile care aparţine sfinţilor; ştiţi cum miros florile de mai din ţarină de te îmbată cu mireasma lor? Aşa mireasmă emana cinstitele moaşte ale cuviosului. Minunea a fost că, deşi osemintele au stat toate laolaltă, numai moaştele cuviosului izvorau  această mireasmă deosebită. Cu frică, cu emoţie şi cu grijă mare, dar şi cu ajutorul domnului doctor, s-a reuşit a constitui trupul sfântului. Apoi a fost aşezat în raclă spre închinare, unde cei care vin şi îngenunchează cu credinţă capătă vindecare şi ajutor prin mijlocirea Cuviosului Ioanichie. Mare mângâiere, că şi în acest spaţiu binecuvântat ne-a hărăzit Domnul un rugător şi milocitor înaintea Tronului Dumnezeirii. Sunt foarte multe minuni petrecute la racla sfântului şi părinţii de la această Mănăstire dar şi foarte mulţi credincioşi povestesc cu lacrimi în ochi despre ajutorul sfântului dobândit prin rugăciune. „O, întru tot lăudate Părinte Ioanichie, omul rugăciunii, podoaba sihaştrilor şi a Bisericii dreptmăritoare, nevoitorul din peştera Muntelui Cetăţuia, lumina cea nestinsă a argeşenilor şi muscelenilor, cel ce după îndelungi osteneli ai primit moştenirea veşnicelor bunătăţi ale Cerului, primeşte această smerită cântare de laudă şi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, uşurează-ne necazurile şi supărările, alinăne suferinţele sufleteşti şi trupeşti şi fii ajutătorul nostru în ziua Judecăţii, ca împreună cu tine să-I cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” Până data viitoare, rog pe Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel să mijloceasă în rugăciune la Dumnezeu pentru gândul şi nevoia fiecăruia dintre noi. Să fiţi sănătoşi şi voioşi!            
Părintele Serafim, Stareţul
Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung