Comanda pentru cele 54 de maşini de la care a pornit scandalul în Belgia, soldat cu arestarea directorului tehnic Gheorghe Voinescu, a fost adusă la uzină de Ion Nania, şeful Secţiei Motor. Acesta din urmă a fost trimis în Belgia, tot pentru a scoate Întreprinderea ARO dintr-un necaz, după ce la tovarăşa Elena Ceauşescu au ajuns reclamaţiile unor cumpărători, nemulţumiţi de autovehiculele comercializate de un dealer din Bruxelles. Şeful de la Motor a reuşit medierea conflictului ajuns până la cel mai înalt nivel şi, mai mult, l-a făcut pe afacerist să contracteze un lot consistent. Ei bine, autoturismele comandate, după un precedent negativ pentru uzină, rezolvat, însă, de Ion Nania, ar fi trebuit să fie atent supravegheate. Deznodământul acestui capitol negru al lui ARO: un proces urât, încheiat cu condamnarea lui Voinescu şi a încă doi responsabili.
Ion Giuvelcă: „Măi, ne paşte puşcăria!”
După ce a fost omologat, motorul L27 a suportat în timp o serie de îmbunătăţiri. A devenit turbo-propulsor, a căpătat putere mai mare şi era mai economic. Însă el a început să fie exportat aşa cum se afla în stadiul în care a fost omologat. Astfel, maşinile cu motor L27, în faza sa iniţială, au ajuns în mai multe ţări, printre care Coreea, Polonia, Cehoslovacia, Belgia, unde s-a petrecut următoarea întâmplare, în prima jumătate a anului 1986, relatată de şeful Secţiei Motor, Ion Nania. Uzina avea aici un dealer, Manes. Având ocazia să lucreze şi cu comuniştii, şi cu capitaliştii, inginerul a putut face o comparaţie, din care a reieşit că aceştia din urmă, mai ales cei de origine anglo-saxonă, erau un popor rece. Acest Manes a cumpărat mai multe tipuri de ARO, printre care şi modele cu motor diesel de Braşov şi cu motor L27, zece la număr.
În scurt timp, au apărut reclamaţii, potrivit cărora se ardea garnitura de chiulasă şi erau probleme cu motoarele. În plus, s-au înregistrat câteva cazuri de scandal iscat de cumpărătorii belgieni. Într-o zi, şeful de secţie, al cărui program de lucru se prelungea mult şi bine, s-a trezit că este chemat de directorul Ion Giuvelcă. „Mi-a spus: „Am fost chemat la Constantin Dăscălescu (n.r. prim ministru între 1982-1989), fiindcă au venit nişte reclamaţii din Belgia, care au ajuns pe masa tovarăşei Elena Ceauşescu.” Era aşa de amărât… „Măi, ne paşte puşcăria! Pe mine, ca director, şi pe tine, căci tu le-ai fabricat. Eu nu pot să iau pe altcineva la rost. Te iau pe tine, fiindcă tu eşti conducătorul secţiei.” Scoate din geantă paşaportul – aveam paşaport de serviciu – şi biletele de avion. „Mâine, la ora 10.00, ai avion spre Bruxelles.”, mi-a zis. Am rămas trăsnit. Decât atât mi-a spus, că e problemă serioasă, m-a luat de umăr şi m-a scos din birou, pe culoar, unde a continuat: „Fii atent, dacă nu reuşeşti să rezolvi cele patru-cinci cazuri, care sunt acolo, să nu mai vii în ţară, căci vei fi arestat.” Atât de mult m-a speriat, încât în noaptea aceea nici n-am dormit.”, ne-a reprodus interlocutorul nostru dialogul cu Giuvelcă dinaintea neaşteptatei plecări în Belgia.
Nici bani nu i s-au dat de la uzină, valută, călătoria fiind prea din scurt, decât o maşină, care l-a dus la aeroport. „M-am descurcat acolo, fiindcă a venit curierul diplomatic, care lua corespondenţa din ţară. Postul de ambasador era liber în Belgia. În avion am călătorit cu viitorul ambasador, pe care l-am cunoscut la Ambasadă, profesor doctor Gheorghe Ciucu.”, a continuat Ion Nania, care auzise de el, datorită faptului că ţinuse o conferinţă la Braşov, pe când era student.
Consilierul economic i-a reproşat trimisului uzinei că cei de la ARO fac ţara de râs
La Ambasadă, şi lucruri bune, şi lucruri rele. Specialistul s-a prezentat, a arătat delegaţia, din care reieşea care era mandatul său, adică sarcinile cu a căror rezolvare fusese împuternicit de la uzină. Un consilier responsabil de problemele economice, de fel din Ploieşti, era cel care trebuia să-l ajute şi să-l pună în legătură cu Manes. În schimb, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i ţină morală şefului Secţiei Motor, pe motiv că ARO „face ţara de râs” şi multe alte vorbe grele. Ion Nania l-a ascultat cât l-a ascultat, până când a fost pe punctul să explodeze la acuzele consilierului economic. „Domnule, eu deja sunt supărat, pentru că este o situaţie deosebită. În loc să mă ajuţi, că eşti român şi reprezinţi ţara, ca să rezolv eu problema, nu dumneata, ai început să-mi faci politică!”, ne spunea Ion Nania, pe care atât de tare îl enervase teoria lucrătorului de la Ambasadă, încât a început să lovească cu pumnul în masă.
Discuţia tensionată a fost auzită de ambasadorul Ciucu, venit să vadă ce se întâmplă. Ion Nania l-a recunoscut pe tovarăşul de călătorie, care fusese în aceeaşi cursă de avion. Excelenţa Sa l-a poftit în biroul său, unde a aflat de la angajatul întreprinderii câmpulungene întreaga tărăşenie. După ce l-a ascultat, ambasadorul i l-a pus la dispoziţie pe şoferul lui, pentru a-l conduce unde avea nevoie în Bruxelles. Trimisul uzinei a fost cazat la hotelul Ambasadei şi, a doua zi, a plecat la dealer, cu şoferul ambasadorului. Ion Nania se descurca în comunicarea în limbile engleză şi franceză. Lui Manes i-a prezentat măsurile pentru care avea mandat de la conducerea fabricii, chiar să-i înlocuiască maşina, dacă era cazul. Comerciantul deţinea un atelier, unde primea vehicule din mai multe ţări. „Avea un cort, ca o iurtă, cu ventilatoare puternice în patru-cinci locuri, care mergeau în permanenţă. N-avea niciun fel de suprastructură. Diferenţa de presiune dată de ventilatoare menţinea „ciuperca” umflată. În mijloc era un mic birou al lui, cu calculatoare, căci la ei deja apăruseră computerele. El era şeful, socrul lui se ocupa cu aprovizionarea, nevastă-sa era contabilă, iar fiul lui, care terminase facultatea, era inginer de atelier. Acolo lucrau aproximativ 100 de oameni. Primeau maşinile din afară, le făceau toaleta, le pregăteau, le porneau, le mai verificau şi le prezentau celor care veneau să le cumpere.”, ne descria Ion Nania activitatea acestui dealer, care se ocupa inclusiv de întocmirea actelor necesare la Poliţie, asigurări şi altele.
Afaceristul belgian l-a anunţat că are trei reclamaţii din ţinutul Valon, spre Marea Nordului, iar cumpărătorii au pretenţia să înapoieze maşinile. Mai mult, le făcuseră românilor reclamă negativă: „Nu cumpăraţi ARO!” Specialistul uzinei i-a cerut să-i aducă un autoturism, fiindcă de asta şi venise. Din cele zece ARO-uri achiziţionate, afaceristul vânduse cinci şi mai avea tot atâtea în curte. Manes a început să se fofileze, că maşinile nu pot fi aduse, că se află cam departe, că nu vor nici cumpărătorii… „În fiecare dimineaţă, mă duceam la el şi tot mă presa: „Hai, hai, să semnăm actele!” „Nu semnez până nu văd despre ce este vorba.”, a fost categoric românul.
Ca să-l mulţumească pe belgian, a înlocuit motoarele L27 cu motoare Peugeot
La Manes şi-a făcut apariţia un ziarist, Arthur – doar prenumele şi-l mai aminteşte – care fusese la un concurs prin Africa, cu o maşină ARO, cu motor L27, împreună cu un grup de amici. „Dintre toate maşinile care au participat, singura care n-a avut probleme a fost ARO 24 cu motor L27. Venise să i-o prezinte lui Manes, să i-o expună şi să-i facă reclamă, că este cea mai bună maşină pe care a condus-o el. Eu, fiind de faţă când a venit ziaristul, un tip solid, mai mare decât Piedonne, m-am dus la maşină şi i-am dat câteva chei. Mergea motorul strună! Scaunul se prăpădise din cauza greutăţii şoferului, care avea, cred, 150 de kilograme. Într-o pauză, între discuţii, când el era la o cafea, i-am spus lui Manes: „Am impresia că este o chestiune de nesinceritate. Este compatriotul dumneavoastră? A venit să laude maşina? A venit să-i facă reclamă bună? Dar dumneata, pe partea cealaltă, îmi faci reclamaţii în ţară!”, aşa a pus problema acesta.
Atunci, belgianul a venit cu următoarea propunere. În schimbul maşinii de concurs, pe care Arthur i-o lăsa afaceristului, gratis, în scop publicitar, el voia alta nouă. „Dacă din cele cinci ARO, tu îi vinzi lui, în calitate de angajat al meu – căci el m-a plătit cât am stat acolo – o maşină şi el este mulţumit de ea, ne încheiem altfel socotelile.” Eu ştiam care sunt hibele motorului şi am avut mai multe discuţii cu el pe tema aceasta. El voia ca autoturismele rămase nevândute să le trimită în ţară. „Nu! Maşinile rămân aici.”, fiindcă pentru orice marfă refuzată la export… se isca tămbălău mare!”, a continuat povestirea lui Ion Nania.
Inginerul i-a propus varianta de ARO cu motor Peugeot, care se realiza la uzină. Motorul francez avea un kit de adaptare, nişte elemente de legătură, care nu erau comune motorului L27 şi motorului Peugeot. Iar Ion Nania s-a arătat dispus să asiste la montarea acestor motoare pe cele cinci autovehicule din Belgia. „Am luat o maşină, care mi s-a părut mai bună, mi-a dat şi el un mecanic din atelier, un bătrânel cumsecade. Am demontat chiulasa – primul lucru pe care l-am făcut – am văzut garnitura de chiulasă, că nu este în regulă. Am cumpărat de la ei garnituri de chiulasă, le-am schimbat injectoarele şi le-am pus Bosch, am schimbat o pompă de alimentare, am pus tot Bosch, cu banii mei, gândindu-mă că, odată, îi voi recupera. Am montat maşina la loc, i-am făcut probe… mergea frumos, mergea mai frumos ca înainte.”, ne-a povestit acesta.
Afaceristul belgian a cerut 54 de ARO, comandă care a ajuns la Gheorghe Voinescu
După ce a pregătit maşina, l-a anunţat pe Manes că poate să i-o vândă ziaristului, care a cerut, înainte de a bate palma, câteva probe până la Anvers, situat la 200 de kilometri distanţă de Bruxelles. Arthur a vrut ca până la Anvers să şofeze ARO-ul Ion Nania, iar, la întoarcere, conducea el. Românul s-a arătat un pic reticent, fiindcă nu cunoştea drumul. „Atunci, apăruseră GPS-urile. Am montat pe maşină GPS. Şi am plecat la Anvers, pe autoroute. Au nişte străzi, cu patru benzi dus, patru benzi întors, iar pe mijloc era atâta lumină, încât n-aveai nevoie să foloseşti farurile. Era o aderenţă la asfalt, simţeai de parcă treceai pe nişte grămăjoare de nisip. Datorită faptului că prinsesem un pic de curaj, am băgat în maşină ca lumea, motorul „torcea” frumos şi i-a plăcut lui Arthur cum am mers până la Anvers. La destinaţie, am tras la un local şi el mi-a spus că mă duce la un compatriot. Era unul, nea Georgică, de loc din Giurgiu, care avea o cârciumă şi câteva camere de hotel.” În timp ce ziaristul a dormit câteva ore, Ion Nania s-a plimbat prin port, după care s-au întors la Bruxelles. „Ok, mister, iau maşina!”, a fost rezultatul afacerii încheiate de Manes cu Arthur, datorită implicării românului. I-a întocmit actele şi l-a chemat pe un mecanic ca să-i facă plinul. La vânzarea unei maşini, comerciantul câştiga dublu. Vindea ARO cu 199.000 de franci belgieni şi el îl lua la jumătate de preţ din România.
Belgianul chiar a vrut să-şi comande el motoare Peugeot din Franţa, numai că nu le putea pune pe ARO, în lipsa unor piese specifice produse la uzina de la Câmpulung. Specialistul l-a sfătuit să trimită un telex în România, pentru a i se livra patru motoare, cu care să fie înlocuite cele existente. Ion Nania l-a rugat să nu le expedieze în ţară pe cele vechi, fiindcă legile erau aşa cum erau. „De pe telefonul ambasadorului am vorbit cu directorul Giuvelcă, pe care l-am rugat să-mi trimită, de urgenţă, patru motoare. I-a dat dispoziţie lui Petre Savu, care răspundea de această problemă, şi, a doua zi, am fost anunţat de la Ambasadă că au sosit.” Împreună cu belgienii, Ion Nania le-a ridicat din vamă. „Mi-a mai dat dealerul oameni, fiindcă singur nu puteam să fac treaba asta. Am dat jos motoarele noastre şi le-am pus pe celelalte. A apărut şi Sică Soare, care, în drum spre România, a făcut o escală în Belgia, unde a mai întârziat două-trei zile. Astfel am rezolvat problema.”, ne-a povestit cum s-a încheiat diferendul.
Manes a vândut autoturismele şi chiar a făcut o comandă de 54 de ARO, cu diferite tipuri de motor. Această comandă, care era garantată prin bancă, Ion Nania – revenit în ţară în noaptea cutremurului din 3 august 1986 – a predat-o directorului tehnic Gheorghe Voinescu. Încântat de deznodământul pozitiv, Ion Giuvelcă i-a mulţumit şi l-a răsplătit pe şeful de la Motor cu o primă, care a acoperit şi cheltuielile suportate din buzunar pentru piesele cumpărate în Belgia.