În această vară am străbătut, din nou, drumul care duce la cabana „Garofiţa Pietrei Craiului”, situată în vestul Crestei Sudice a celui mai spectaculos munte din România. Mergând pe valea Dâmboviţei, am trecut de Săticul de Sus şi, de la centrala Clăbucet (satul Cojocaru), am urcat pe Valea Dragoslovenilor, urmând marcajul „cruce galbenă”, până la cabană. Construită de Clubul „România Pitorească” din Piteşti la începutul anilor 1970, prin amenajarea unui fost canton forestier dintr-un vechi loc de exploatare şi prelucrare a lemnului, cabana „Garofiţa Pietrei Craiului” mi-a trezit multe amintiri. Aflat acum într-o altă etapă a vieţii, am refăcut traseul spre cabană, atât fizic, dar şi în memorie, un drum pe care l-am parcurs prima oară în anul 1985.
- „Perla Coroanei”: creasta Pietrei Craiului (1985)
În perioada aceea, dintre ascensiunile mele pe munte lipsea una importantă, adică tocmai „Perla Coroanei”: creasta Munților Piatra Craiului. Vara anului 1985 mi-a oferit prilejul de a-mi include în „colecție” și această „nestemată”. Astfel, am hotărât cu Răzvan și Cornel, verii mei de la București, ambii studenți, să plecăm din Câmpulung într-o excursie de câteva zile la munte. După ce am ajuns la cabana Voina, punctul de pornire al traseelor din Masivul Iezer-Păpușa, în prima zi am suit plini de energie pe vârful Iezerul Mare și am coborât ca să înnoptăm la cabana Cuca. De acolo, a doua zi dimineață, ne-am îndreptat spre vârful Păpușa, care a scos duhul din noi, și am trecut peste munte în valea Dâmboviței, la Pecineagu, de unde, cu un ultim efort, storși de oboseală, am urcat la cabana „Garofița Pietrei Craiului”, unde am dormit duși în acea noapte.
A doua zi ne-am alipit unui grup condus de un profesor de sport și, de la „Garofița Pietrei Craiului”, am urcat spre creastă. Însoțirea cu grupul și mai ales cu liderul său, profesorul de sport, care, din câte se spunea, făcuse multe ascensiuni în zonă, ne-a dat un sentiment de siguranță mai ales când, ajunși în golul de munte, am început cățărarea pe stâncă. Însă entuziasmul și nerăbdarea de a ajunge, în sfârșit, pe creasta Pietrei Craiului mi-au cam pierit când, ridicând privirea, am zărit începutul traseului numit, nu întâmplător, „La Lanțuri”: un perete de stâncă abrupt pe care, ajutându-ne de lanțurile fixate în rocă, trebuia să-l escaladăm. Nu mi-a surâs ideea, dar din moment ce mă alăturasem grupului, înapoi nu mai puteam da. Atunci, atârnat de acele lanțuri și trăgând de ele cu toată puterea, am simțit pentru prima oară cât de greu este corpul meu cu cele circa 75 de kilograme ale lui. Însă, treptat, m-am obișnuit cu „lanțurile” și, după ce am scăpat de ele și am ajuns pe așa-zisa potecă de pe creastă, frumusețea peisajului mi-a învins teama și mi-a captivat rapid privirile.
Cum să nu-ți placă, atunci când ai în față Dâmbovicioara, Zărneștiul și Branul, iar Brașovul ți se arată incredibil de aproape? Toată „harta” de la picioarele mele era acum schimbată, devenise o priveliște pe care numai păsările o mai puteau avea. Pe o vreme splendidă, am înaintat cuprins de încântare pe poteca lată, în unele locuri, de doar două-trei palme, privind cu înfiorare golul de câteva sute de metri de sub mine. Când grupul a ajuns în vârful „La Om”, cunoscut și cu numele de „Piscul Baciului” (2238 m), cel mai înalt din Piatra Craiului, am făcut cu schimbul, pentru că era atât de ascuțit, încât pe țancul acela de piatră nu puteau sta decât trei-patru oameni. De acolo, ne-am continuat drumul pe creastă înspre sud-vest, ascultând mereu de sfaturile profesorului de sport.
Frica pe care o simțisem la începutul traseului, când a trebuit să mă atârn de „lanțuri” pentru a escalada stâncile abrupte, era acum de domeniul trecutului. Ba, la un moment dat, l-am întrebat pe profesorul de sport cât ne-ar lua să parcurgem toată creasta. S-a uitat la mine zâmbind și mi-a spus că ne-ar fi fost imposibil s-o facem în ziua aceea și că ne-ar fi prins noaptea dacă am fi încercat. Extazul mi s-a risipit imediat, însă mi-am pus în minte că voi folosi o altă ocazie ca să străbat tot ferăstrăul magnific al Pietrei Craiului.
- Cum s-a hotărât destinul unei familii la cabana „Garofiţa Pietrei Craiului”
După ce am coborât din creastă printr-un horn, am luat-o cu toții spre cabana „Garofița Pietrei Craiului”, unde era o deosebită animație: în seara aceea, marele montaniard Ion Ionescu-Dunăreanu, autorul mai multor cărți și hărți cu trasee în Piatra Craiului, dintre care una o aveam chiar eu în rucsac, urma să fie sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. La cabană se pregătea un foc mare de tabără în cinstea lui când făceam cu Răzvan și Cornel planurile de ascensiune pentru a doua zi.
Atunci, abia ce ne întinseserăm merindele pe masă, am văzut sosind în mare viteză un ARO care a oprit chiar la intrarea în curtea cabanei. Și tocmai pe noi ne căuta, cei „trei crai de la Răsărit” plecați pe munte. Mama primise un telefon de la Agenția BTT (Biroul de Turism pentru Tineret) din București prin care era anunțată că Răzvan, care era ghid turistic, urma să plece într-o excursie la Paris peste numai două zile. Printr-o întâmplare, Mama a găsit la Câmpulung o mașină și un șofer care să caute acul în carul cu fân și să ne aducă acasă. Întâmplarea a făcut ca șoferul, după ce umblase după noi pe la cabanele Voina, Bătrâna și Cuca din Masivul Iezer-Păpușa, să aibă inspirația să încerce și ultima variantă rămasă: „Garofița Pietrei Craiului”.
Luați mai mult pe sus din curtea cabanei, unde începuse sărbătorirea lui Ion Ionescu-Dunăreanu, am ajuns noaptea la Câmpulung. Verii mei s-au dus la casa strămoșească de la Mălin, iar eu m-am culcat în patul meu din anii copilăriei, dezamăgit că ascensiunea pe munte se sfârșise atât de repede și imprevizibil. A doua zi, la ora 3 dimineața, Răzvan a plecat pe jos de la Mălin la Câmpulung și a luat trenul de ora 5 spre București. A treia zi se îmbarca în avionul de Paris. După ce și-a îndeplinit îndatoririle de ghid, la sfârșitul excursiei, s-a răzlețit de grup și a cerut azil politic în Franța.
Începând cu acea vară a anului 1985, Răzvan trăiește la Paris. A devenit, între timp, cetățean francez și lucrează în domeniul bancar. Peste cinci ani, în 1990, Cornel, după ce și-a finalizat studiile de Medicină la București, a obținut o bursă de specializare la Paris și a plecat pe urmele fratelui mai mare, Răzvan. Avea să se specializeze în nefrologie, să se căsătorească și să devină și el cetățean francez. Iar Nick, fratele lor mai mic, cuprins și el, ca și Răzvan și Cornel, de febra plecării, avea să abandoneze studiile de informatică din România și, tot în 1990, să plece la New York și apoi să se stabilească în California, unde s-a căsătorit și a devenit cetățean american.
ntr-o seară a anului 1985, în curtea cabanei „Garofița Pietrei Craiului”, s-a hotărât destinul unei întregi familii. Ce s-ar fi întâmplat dacă noi, cei trei veri, am fi ajuns mai târziu la cabană, iar șoferul care ne căuta ar fi plecat înapoi la Câmpulung fără să ne fi găsit? Eu, unul, cu siguranță mi-aș fi continuat existența în România. Care ar fi fost însă traiectoria vieții verilor mei, Răzvan și Cornel? O întrebare la care nu știu dacă se încumetă vreunul dintre ei să dea răspunsul.