Ambiţiosul Titu Maiorescu, proaspăt doctor în Filosofie în Germania, apoi licenţiat în Litere şi Drept la Paris, ajunsese la numai 24 de ani director al Colegiului Naţional din Iaşi. Cariera sa spectaculoasă, cumulul de posturi reprezentate cu cinste, nu puteau să nu stârnească inamiciţii în rândul profesorilor mai vârstnici, precum şi printre cei mai tineri, în frunte cu Nicolae Ionescu, titularul catedrei de istorie de la Universitatea din Iaşi. În gazeta acestuia, „Tribuna română”, din august 1864, alături de necrologul lui Ioan Maiorescu (tatăl scriitorului), era inserată cu cinism o relatare despre o pretinsă legătură amoroasă pe care Titu Maiorescu ar fi avut-o cu o guvernantă de la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, domnişoara Emilia Richert.
Relaţia se considera a fi un atentat la bunele moravuri, ştiut fiind că Maiorescu era căsătorit de doi ani cu Clara Kremnitz şi aveau împreună o fiică, Livia, născută în 1863. Prezenţa lui Maiorescu la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi se explica prin faptul că acesta se oferise să ţină un curs gratuit de metodica limbii române, la ora 7 seara, de trei ori pe săptămână. De aici şi posibilitatea insinuărilor.
O legătură Titu Maiorescu – Emilia Richert?
Sesizat asupra faptului, Comitetul de inspecţie şcolară și-a exprimat în septembrie 1864 concluziile despre cele ce s-ar fi petrecut, rezultând netemeinicia acuzaţiilor şi suspendarea profesorului Nicolae Ionescu. Acesta nu s-a dat însă bătut şi, prin influenţele de care se bucura, a luat calea judiciară. Aşa cum îşi aminteşte Iacob Negruzzi în volumul „Amintiri din Junimea”, autorii conspiraţiei urmăreau un scop îndoit: în primul rând acela de a-l desconsidera pe Maiorescu şi apoi de a o înlătura pe directoarea Şcolii Centrale de Fete, pentru a o înlocui cu Eufrosina Cobălcescu, soţia lui Grigore Cobălcescu, profesor universitar de geologie, mineralogie şi paleontologie la Universitatea din Iaşi.
Nicolae Ionescu, nedându-se înapoi de la nimic, având în mână noi atuuri, și-a pregătit un al doilea atac. Astfel, el s-a folosit de câteva scrisori ale părinţilor unor eleve de la Școala Centrală de Fete, scrisori privitoare la aşa-numita legătură Titu Maiorescu – Emilia Richert. Pe de altă parte, a uzat de mărturiile Eufrosinei Cobălcescu şi ale moaşei Ana Câmpeanu. Aceasta din urmă folosea, la rândul ei, declaraţiile propriei fiice minore, Veronica. Scrisorile ar fi fost inspirate din relatările elevelor care ar fi descoperit jurnalul zilnic al guvernantei Emilia Richert, unde aceasta şi-ar fi mărturisit admiraţia pentru distinsul profesor Maiorescu. În urma raportului procurorului Vârlănescu, un apropiat al lui Nicolae Ionescu, raport părtinitor şi calomnios contra lui Maiorescu, s-a obținut reintegrarea lui Nicolae Ionescu în postul său. În schimb, Maiorescu a fost suspendat din toate funcţiile şi trimis în faţa tribunalului corecţional.
Ca urmare, în februarie 1865 s-a desfăşurat procesul care a făcut multă vâlvă în epocă la Iași. Afluenţa publicului, venit să asiste la judecata „scandalului” ce tulbura liniştea oraşului de peste o jumătate de an şi făcea obiectul multor conversaţii, a fost enormă. Nicolae Ionescu, îmbrăcat în frac, îşi asumase în chip ilegal rolul de „denunţător şi reprezentant al opiniei publice”. Iacob Negruzzi îşi aminteşte că insolitul procesului nu consta în actele de care erau învinovăţiţi preveniţii, ci „mai ales în faptul că un mare număr de eleve erau chemate ca martore.”
„Dar dumneata știi ce e amorul?”
Dintre elevele perindate prin faţa instanţei, două „ca de 15 sau 16 ani, şi cât se poate de frumuşele, atraseră atenţia tuturor prin isteţia cu care se prezentaseră şi dezinvoltura cu care vorbeau”, scrie Iacob Negruzzi. Una dintre ele era Veronica, viitoarea muză a lui Eminescu.
În urma dezbaterilor, lucrurile erau încă neclare până când una dintre eleve, după multe contraziceri, nemaiţinându-şi firea, a izbucnit într-un plâns violent şi a mărturisit, spre stupoarea conspiratorilor, că d-na Eufrosina Cobălcescu o îndemnase să fure file din jurnalul domnişoarei Richert şi să facă declaraţii mincinoase. Atunci, după ce o indignare generală s-a manifestat în sală, acuzaţia a fost retrasă şi inculpaţii achitaţi.
Dar finalul n-avea să fie acesta! Împotriva sentinţei date, ministrul de justiţie a ordonat telegrafic de la București procurorului general să facă apel. La Curtea de Apel s-a hotărât ca procesul să se cerceteze în şedinţă secretă pentru ca mărturiile fetelor de la Școala Centrală de Fete să nu mai dea prilejul la glume şi observaţii din partea publicului.
După cum scrie acelaşi Iacob Negruzzi, „fetele atât de isteţe la tribunal, căpătară la Curte destule bobârnace”. Îndrăzneaţa Veronica, între timp căsătorită cu profesorul Ștefan Micle, mărturisind că „a auzit o dată pe Maiorescu vorbind încet cu d-ra Richert”, zâmbea cu multă isteţime. Atunci prezidentul a întrebat-o ce cuvinte a auzit.
-Nu ştiu ce cuvinte, dar impresia mea a fost că erau cuvinte de amor!, a replicat plină de curaj Veronica.
-Dar dumneata ştii ce este amorul? a întrebat-o atunci procurorul Cazimir.
La această neașteptată întrebare, un zâmbet s-a ivit pe toate feţele celor de față, iar Veronica, făcându-se roşie, nu a mai răspuns și nu a mai scos nicio vorbă. Maiorescu apoi a luat cuvântul să se apere, iar procurorul, în faţa deplinei lipse de probe, a retras şi el apelul. Întâmplarea a făcut ca, la scurt timp, Grigore Cobălcescu să o surprindă pe soţia sa Eufrosina, instigatoarea întregului scandal, în flagrant delict cu însuşi profesorul Nicolae Ionescu. Aducând dovezi, soţul a obținut la tribunal de îndată despărţirea.
Prin reintegrarea lui Titu Maiorescu în toate drepturile (director la Institutul Vasilian, profesor şi rector al Universității din Iaşi) a luat sfârşit acest episod furtunos din tinerețea criticului.
Notă:
Potrivit unor informaţii ale istoricului Flaminiu Mârtzu, care mi-au fost transmise de prof. Cristina Nicula, Titu Maiorescu ar fi venit în mai multe rânduri la Câmpulung şi ar fi fost găzduit de colonelul Nicolae Negulici în casa de pe strada Negulici nr. 6.