autor Sergiu MARCU
2023
Anul acesta, trecerea timpului va marca un număr “rotund” de ani de la câteva evenimente majore din istoria industrială a oraşului Câmpulung, ceea ce ar putea constitui atât motivaţia, cât şi prilejul unor momente aniversare, nu lipsite de o puternică încărcătură emoţională.
Aducerea lor în actualitate cred că este importantă, pentru că evenimentele respective au constituit, fiecare la vremea lui, începutul dezvoltării unor proiecte industriale de mare anvergură, care-au generat ulterior, de-a lungul a zeci de ani, o dezvoltare remarcabilă a urbei traversată de apele Râului Târgului.
Iar dacă ţinem seama de principiul care spune că “trecutul este unul singur, dar viitoruri pot fi mai multe”, atunci este cu atât mai necesar a cunoaşte realizările vremurilor de ieri pentru a construi mai bine prezentul de azi şi viitorul de mâine al copiilor şi nepoţilor noştri.
Se impune, de asemenea, precizarea că aceste momente aniversare sunt legate de istoria Platformei Industriale din nordul oraşului, unde, începând din anul 1957, a debutat şi s-a dezvoltat construcţia automobilelor româneşti de teren 4X4, cunoscute din 1967, pe tot mapamondul, sub marca şi denumirea emblematică de ARO.
Fără a fi exclusivă, lista primelor subiecte legate de cele expuse mai sus ar putea fi următoarea:
- 135 de ani de la intrarea în circuitul economic naţional a Fabricii de hârtie “Câmpulungul”, în anul 1888;
- 75 de ani de la înfiinţarea, ca şi unitate economică de sine stătătoare, a întreprinderii I.M.S Câmpulung-Muscel, la 1 august 1948;
- 70 de ani de la realizarea lotului de motociclete IMS-53, proiect determinant în reprofilarea fabricii muscelene pe domeniul auto, în primăvara anului 1953.
Iar toate aceste recuperări, alături de multe altele, similare, ar trebui mereu subordonate unui îndemn, unei devize, către guvernanţii de azi şi mâine ai ţării:
REINDUSTRIALIZAŢI ROMÂNIA!
Fabrica de hârtie “Câmpulungul”
135 de ani de la intrarea în circuitul economic naţional
(1888 – 2023)
Pentru geografia industrială a Vechiului Regat al României (1881 – 1918), fabrica de hârtie de la Câmpulung Muscel reprezintă, în ordine temporală, a treia întreprindere mecanizată din industria autohtonă de profil. Înfiinţarea unităţii, în anul 1885, în speţă a societăţii patronale în comandită din Bucureşti, a fost precedată de fondarea fabricilor de hârtie de la Letea-Bacău, în 1881, şi de la Buşteni, pe Valea Prahovei, în1882.
Intrată în circuitul economic naţional în toamna anului 1888, în chiar primii ani de după expirarea Convenţiei Comerciale dintre statul român şi Austro-Ungaria, fabrica de la Câmpulung Muscel se va prezenta încă de la debutul activităţii sale ca unul dintre operatorii importanţi ai producţiei indigene de hârtie. Într-o epocă în care România părăsise definitiv status-quo-ul de vasalitate faţă de imperiul otoman, ţara fiind angajată ferm pe drumul modernizării europene şi al reducerii marilor decalaje economice faţă de statele din Apus, întreprinderea musceleană reuşea să se poziţioneze, până la Marea Unire din 1918, imediat în urma celor doi “coloşi” ai ramurii industriale de profil, anume fabricile de la Letea-Bacău – întreprindere foarte sprijinită de marea finanţă naţională şi de fieful de la cel mai înalt nivel al Partidului Naţional Liberal – şi de la Buşteni, aceasta puternic susţinută, ca, de altfel, toate industriile de pe Valea Prahovei, de Casa Regală a României.
Apariţia fabricii de hârtie din Câmpulung Muscel şi parcursul ei remarcabil în cei patruzeci şi şapte de ani de existenţă (1885 – 1932), au fost strâns legate atât de contextul şi climatul economic din România deceniilor respective, cât şi de oportunităţile determinate de amplasarea localităţii: codrii seculari, bogaţi în păduri de molid, brad şi fag, începeau nu departe de vecinătatea nordică a oraşului, iar apele curate şi limpezi ale Râului Târgului puteau asigura energia hidraulică şi debitele necesare desfăşurării proceselor tehnologice de fabricaţie ale articolelor hârtiei.
De menţionat, de asemenea, că, pentru străvechiul târg medieval, aşezat între muşcelele de la poalele versantului sudic al munţilor Iezer, darea în folosinţă la 1 iulie 1887 a liniei de cale ferată către Piteşti, prin nodul feroviar Goleşti, a contribuit considerabil, încă de la acea epocă, la creşterea şi dezvoltarea activităţilor sale economice, facilitând transportul rapid al mărfurilor, pe distanţe lungi şi în cantităţi mult mai mari, din şi înspre oraş. Construirea “drumului de fier” Goleşti – Câmpulung a reprezentat, de altfel, impulsul decisiv pentru materializarea proiectului investitorilor fabricii de hârtie de la Câmpulung Muscel.
Înfiinţarea acestei întreprinderi mecanizate moderne, care, în istoria economică a oraşului Câmpulung Muscel, cronologic, reprezintă întâia mare unitate industrială, va avea, în perspectiva următorilor 120 de ani, o însemnătate aparte în dezvoltarea socio-economică a localităţii de la poalele munţilor Iezer, anume:
-construirea fabricii de hârtie semnifică pătrunderea străvechiului târg medieval, prima localitate atestată documentar în exteriorul arcului carpatic românesc (anul 1300), în grupul restrâns al oraşelor Vechiului Regat al României, “atinse”, în deceniile de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de valurile Revoluţiei Industriale. Desfăşurarea acestui proces istoric revoluţionar, de o importanţă covârşitoare pentru progresul şi modernizarea oricărui stat, avea în ţara noastră, la momentul respectiv, o întârziere de 100-120 de ani faţă de Occidentul european;
-de la intrarea în circuitul economic naţional, eveniment care se producea în toamna anului 1888, fabrica de hârtie de la Câmpulung Muscel va fi, pentru o perioadă de 42 de ani, unul dintre operatorii principali din industria românească de ramură, întreprinderea fiind bine apreciată pe piaţa internă, cu o poziţie clar configurată în grupul producătorilor autohtoni de hârtie;
-fabrica are meritul de a fi prima unitate industrială de profil din spaţiul extracarpatic românesc care s-a angajat temerar în asimilarea fabricaţiei de celuloză, cel mai complex semifabricat al producţiei de hârtie, episod petrecut în anii ultimului deceniu al secolului al XIX-lea;
-cantităţile anuale ale volumelor de producţie/livrări de hârtie s-au situat la valoarea de aprox. 1000-1200 tone de-a lungul primei decade a secolului XX; ulterior, către ultimii ani de până la declanşarea Primului Război Mondial, urmare a unor programe investiţionale consistente şi ingenioase, volumele sporeau la cca. 2000 de tone; după Marele Război, în deceniul anilor 1920, o serie de investiţii capacitare importante ridicau volumele anuale de producţie şi livrări la aprox. 2500 tone hârtie într-o primă etapă, prin 1923 şi 1924, pentru ca, în perioada anilor 1926-1929, să se înregistreze nivelul maxim al acestora, de cca. 3500 tone.
-în primăvara anului 1944, în plin război mondial, existenţa unui grup de clădiri solide ale fabricii de hârtie “Câmpulungul”, bine mascate/camuflate de către culmile semeţe ale dealului Măgura din imediata lor vecinătate, a determinat alegerea relocării pe acest amplasament a unor fabricaţii complexe de componente şi accesorii ale uzinei aeronautice cu profil militar I.A.R-Braşov. Transferul unui parc important de maşini şi utilaje performante de producţie a fost dublat şi de detaşarea la Câmpulung a unui colectiv de specialişti braşoveni, care se va dovedi a fi de o excepţională pregătire tehnică. Acest binom, alcătuit din specialişti şi utilaje, sosit în acele vremuri grele de război, de peste munţi, de la I.A.R-Braşov, a constituit principalul nucleu tehnic embrionar, care a asigurat, atât funcţionarea unităţii industriale muscelene în primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cât şi angajarea ulterioară a proiectelor de fabricaţie din ce în ce mai complexe din domeniul construcţiei de automobile;
-activităţile noii unităţi industriale, în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial, respectiv între 1945 şi 1953, urmate apoi de integrarea unor fabricaţii de piese de schimb auto, iar ulterior, din 1957, de începutul dezvoltării la Câmpulung a fabricaţiei de automobile de teren 4X4, toate aceste procese şi-au desfăşurat etapele, complete sau doar parţiale, în clădirile solide ale fostei fabrici de hârtie;
-bună parte a acestor clădiri, unele construite între anii 1908-1912, altele refăcute complet sau consolidate temeinic în diverse perioade (între anii 1920-1921 şi 1924-1926), au fost intens utilizate până spre finalul activităţii propriu-zise, de producţie şi de funcţionare, a uzinei de automobile ARO, în anul 2005. Zeci de ani, clădirile solide, “moştenite” de la vechea fabrică de hârtie, au găzduit mai multe servicii şi departamente funcţionale ale întreprinderii ARO, deosebit de importante: serviciile de proiectare produs, de proiectare dispozitive şi tehnologii, serviciile mecanic-şef şi energetic; serviciul de dezvoltare uzinală, biblioteca tehnică, cabinetul tehnic; arhiva de documentaţii tehnice produse, serviciul de pregătire a fabricaţiei, biroul de asimilări, direcţia economică, servicii de contabilitate şi cele economico-financiare, atelierele de prototipuri, bancurile de testare şi încercări motoare, etc.
* * *
Începând din primii ani ai deceniului al nouălea al sec. XIX, în România se declanşau primele politici naţionale de dezvoltare a unei industrii mari, de fabrică, parte componentă a strategiilor de modernizare de la acea vreme ale tânărului stat independent de la Dunărea de Jos. Abordarea accelerată pe această direcţie a fost angajată cu fermitate de către guvernele liberale conduse de Ioan C. Brătianu, prim-ministru al ţării în perioada 1876-1888. “Vizirul”, cum era supranumit, constituia vârful de lance al implementării într-un ritm alert a unor astfel de politici economice, dar strategiile respective au avut în acelaşi timp şi sprijinul hotărât şi permanent al regelui Carol I. S-a reuşit în acest mod, într-un termen relativ scurt, crearea unui climat economic foarte propice iniţiativelor private autohtone pentru înfiinţarea, în diverse ramuri şi sectoare industriale, a unor mari întreprinderi mecanizate.
Fabricaţia hârtiei s-a numărat printre primele ramuri industriale autohtone beneficiare ale acestor strategii naţionale, de sprijin şi încurajare a dezvoltării economice, care declanşau şi angajau prima industrializare a României – un proces deosebit de complex, desfăşurat pe o perioadă de aproape 35 de ani, respectiv de pe la 1880 şi până la izbucnirea Primului Război Mondial, în vara anului 1914.
(continuare în ediţia viitoare)