Lângă casa în care s-a născut pictorul Ion D.Negulici locuia, într-o vilă cu o arhitectură splendidă, familia unuia dintre descendenţii fratelui său, Dimitrie D.Negulici. Fiul lui Dimitrie a fost Ioniţă D.Negulici, casier general al judeţului Muscel, căsătorit cu Adelaida Paul, provenită dintr-o familie renumită a Câmpulungului, aşa cum era şi cea a Negulicilor. Ioniţă a avut opt copii, dar nu-i vom aminti decât pe doi dintre aceştia: Dimitrie, deputat, străbunicul profesoarei Cristina Nicula, şi Nicolae, senator de Muscel şi primar al Câmpulungului, căsătorit tot cu o membră a familiei Paul, Alexandrina. Familia lui Nicolae a trăit pe strada Negulici, casa acestora fiind vecină cu cea a bunicilor Cristinei Nicula, în care interlocutoarea noastră locuieşte şi în prezent. De ce am debutat cu aceste referinţe extrase dintr-o istorie care cuprinde zeci de nume dintr-un arbore genealogic de-o anvergură fără concurenţă la Câmpulung? Pentru a accentua legătura de familie cu neamul Paulilor, care a dat descendenţi comuni prin căsătorie. Cristina Nicula l-a cunoscut în copilărie pe proprietarul Vilei Paul, în vremea în care acesta fusese deposedat de clădire de comunişti.
- „Şirul pedepsiţilor” era format din expropriaţii care veneau la masă la fiica fostului primar al Câmpulungului
Pe strada Negulici, după cum povestea profesoara Cristina Nicula, n-au locuit doar rudele sale directe pe scara succesiunii. Lângă casa familiei sale era cea a lui Nicolae Negulici, fratele străbunicului său, a cărui soţie, Alexandrina, se trăgea din familia Paul. După moartea lui Nicolae, o personalitate a Câmpulungului, după cum relatam la început, avându-l ca oaspete chiar pe Titu Maiorescu, casa a rămas a fiicelor sale.
Una dintre fetele lui Nicolae, Eliza Negulici, căsătorită Turbure, primea la masă năpăstuiţi rămaşi fără casele luate de comunişti. Cristina Nicula a povestit un episod tulburător, care a impresionat-o foarte tare pe când era copil, legat de actul de caritate pe care îl făceau urmaşele lui Nicolae Negulici pentru oamenii care nu mai aveau nici după ce bea apă după ce regimul îi lăsase fără nimic. Gazde pentru aceşti sărmani erau fetele fostului primar al Câmpulungului, în special Lizica Tulbure, care îi ospăta cu ce avea şi ea.
„Seara, când terminau vizita, vedeam urcând pe stradă „şirul pedepsiţilor”. Aşa le-am spus eu. George Călinescu povesteşte în „Scrinul negru” o scenă asemănătoare şi nu s-a inspirat de la această stradă. Îi vedeam în fiecare seară trecând spre locuinţele lor. Erau oameni care fuseseră expropriaţi, deposedaţi. Tanti Lizica încă păstra vaca, pe care, săraca, o îngrijea, ca să le dea de mâncare acestor pedepsiţi al căror „noroc” a fost că n-au fost exilaţi în Bărăgan. Dar nici bine nu le-a fost. Ei veneau la masă. Tanti Lizica le făcea ce putea şi ea şi, seara, după ce stăteau de vorbă, plecau.”, sunt amintiri dintr-o copilărie marcată de opresiunea unui regim care i-a transformat în chiriaşi în propria casă inclusiv pe membrii familiei Negulici. Şi aşa au trăit, vreme de cinci decenii, cu alţi străini sub acelaşi acoperiş.
- Într-o vreme în care nu existau magnolii în Câmpulung, prima magnolie a fost adusă de la Nisa
„În acest „şir al pedepsiţilor” era un personaj legendar pentru mine şi pentru câmpulungenii care l-au cunoscut. Toată lumea ştie, ca punct de reper, în afară de Statuia Soldatului, de Vila Paul. Acest domn era din familia Paul, care se înrudea cu Negulicii prin căsătorie. Adelaida Negulici era născută Paul.”, a continuat Cristina Nicula. Adelaida Paul, la care se referă aceasta, este soţia celui de-al treilea descendent în linie dreaptă al neamului Negulicilor: Dumitrache, cu care începe neamul, fiul Dimitrie, unul dintre cei patru copii, şi frate al pictorului Ion D.Negulici, şi nepotul Ioniţă. Acest Ioniţă a fost căsătorit cu Adelaida Paul. Unul dintre băieţii lor, Nicolae, asupra căruia s-a concentrat povestirea noastră, a luat de soţie tot „o Paul”.
Personajul legendar din „şirul pedepsiţilor” care veneau la masă la fiica lui Nicolae era proprietarul Vilei Paul. „Noi îi spuneam acestui domn „unchiul Nicol”. Unchiul Nicol fusese, săracul, proprietarul vilei despre care vorbim cu toţii, unde acum este Administraţia Financiară.”, a mai spus Cristina Nicula.
În acest punct al povestirii, doamna profesoară şi-a amintit un amănunt pe care îl cunoaşte de la părintele său, reputatul istoric Flaminiu Mârtzu. „În curte este o magnolie care a fost adusă – în vremea aceea nu erau magnolii la Câmpulung – de pe malul Nisei. Ştiu de la tata, informaţia este absolut corectă.”, a asigurat naratoarea.
De altfel, şi grădina casei amenajată de bunica maternă a Cristinei Nicula, Lilla Negulici Mârtzu, a respectat tot modelul francez, fiind împodobită cu flori şi arbuşti ornamentali comandaţi din afară. Era o modă a familiilor cu stare să-şi înfrumuseţeze împrejurimea caselor cu ceea ce vedeau în străinătate în materie de floră şi decoraţiuni.
- După naţionalizare, fostul proprietar al Vilei Paul ajunsese să mănânce la rudele care o duceau mai bine
Expropriat, fără pensie şi fără nimic, Nicolae Paul ajunsese să trăiască într-o căsuţă care nu mai există astăzi, în zona în care este Salvamont. „În acea casă foarte mică, dumnealui locuia într-o decenţă şi o curăţenie deosebite. Spaţiul mansardat îi permitea doar un şifonier şi un pat şi, când aerisea ridicând geamul din acoperiş, nu uita niciodată să pună o scândurică, pentru a sprijini aşternutul ca să se aerisească. De ce vă spun asta? Pentru că tatăl meu m-a învăţat un lucru pe care încerc să-l fac aproape întotdeauna: de ziua onomastică, omul trebuie felicitat atunci când se trezeşte, ca să-i creăm o bucurie. Mergeam cu tata şi-i spuneam „La Mulţi Ani!” de Sfântul Nicolae. Nu pot să uit acest lucru, cum nu pot să uit mai multe lucruri despre dumnealui. A trăit mult, a murit după 90 de ani. În copilărie, cu toate că era expropriat, nu ştiu cum făcea, dar niciodată nu venea la noi fără un biscuite, fără o bomboană, fără ceva pentru mine, căci eram copil, şi, probabil, pentru mama.”, sunt amintiri mişcătoare, neşterse din memoria Cristinei Nicula, în ciuda deceniilor trecute din vremea în care inclusiv familia sa îl primea la masă pe fostul proprietar al Vilei Paul, care se ducea de colo-colo la rudele care puteau să-l ajute.
„Întotdeauna mă uitam cu respect şi cu admiraţie, căci avea, după moda vremii, ceas cu lănţişor de aur. Mă uitam la acel lănţişor şi… mi se ridica privirea mai sus. Avea şi un ac de cravată din aur. Eram mică şi vedeam ceva ce nu mai văzusem pe stradă. Şi el avea întotdeauna un cuvânt şi pentru mine. Nu vorbea doar cu părinţii mei, vorbea şi cu mine.”, a adăugat doamna profesoară.
Cristina Nicula a păstrat pentru finalul povestirii o amintire mai emoţionantă decât precedentele. „Acest domn aflat la o vârstă înaintată, când eu, studentă fiind, m-am îmbolnăvit, într-o vacanţă de vară, venea la mine, la spital, cu compot. Vă imaginaţi cum o fi pus omul, la anii săi, perele, merele, la fiert, ca să vină la spital?! Iată, deci, o bună creştere care nu l-a părăsit nici atunci când era necăjit şi zicea: „Trăiesc din pomeni”. Adică mânca la tanti Lizica Turbure, la noi şi aşa mai departe.”, a încheiat Cristina Nicula.
Magda BĂNCESCU
Imaginile care ilustrează acest material îi aparţin lui Viorel Gârtan care a avut amabilitatea şi inspiraţia de a ne recomanda şi două fotografii ale vremii, în afara celor personale. Într-una realizată în 1910 se vede grădina vilei fără magnolia despre care ne-a povestit Cristina Nicula, într-alta, din 1957, apare arbustul în faţa clădirii devenite proprietatea statului.