O cunoşteam încă de când eram elev pe Fiora Popescu, profesoară de limba română la Liceul Pedagogic Câmpulung, colegă de cancelarie şi prietenă cu mama. Dincolo de talentul său didactic, care de-a lungul timpului a fost apreciat de serii întregi de absolvenţi, Fiora Popescu (al cărei prenume neobişnuit, atipic, îmi atrăsese atenţia încă de prima dată când l-am auzit!) era – aşa cum am cunoscut-o – o femeie inteligentă, emancipată, origi-nală şi cu un simţ artistic desăvârşit. În plus, era foarte frumoasă! Încă din copilărie ştiam că, spre deosebire de orice profesor câmpulungean, în vacanţa de vară avea un soi aparte de program cultural: aproape an de an pleca în vizită la rudele ei de la Paris. Şi asta în anii 1970, când a obţine un paşaport şi a ieşi din ţară era… o performanţă.
Ajunsesem la sfârşitul clasei a XII-a, iar veştile despre dificultatea examenului de admitere la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar şi avertizările unora dintre profesorii mei, mi-au creat o oarecare nelinişte în legătură cu reuşita la încercarea grea care mă aştepta. Am rugat-o atunci pe mama să îi solicite colegei sale de cancelarie o consultaţie pentru a mă verifica. Voiam şi eu să am o evaluare „din afară”, chiar dacă mă întâlneam săptămânal pentru o pregătire de specialitate, în special la gramatica limbii române, cu tânărul profesor Cezar Neacşu, un gramatician desăvârşit, pe care încă de pe atunci îl consideram şi un mare prieten. Cât despre tata, care şi el era profesor de română, nici nu îl luam în calcul pentru eventuale consultaţii la literatură şi gramatică, pentru că în vremea aceea, când mi se contura personalitatea, consideram că orice vine din partea lui trebuie imediat respins.
Ca urmare, am luat adresa doamnei Fiora Popescu şi am sunat la uşa apartamentului său pentru întâlnirea de la ora stabilită. Eram îmbrăcat extravagant – cum altfel? – cu nişte pantaloni cu flori, abia croiţi. De ce pantaloni cu flori? Este aici o mică poveste. În ultima clasă de liceu, o fotografie color din revista „Flacăra” îmi spărsese retina: în ea apărea marele Jimi Hendrix – idolul meu din acei ani – aşezat pe un fotoliu, îmbrăcat exotic cu o bluză înflorată şi purtând, din câte se părea, nişte pantaloni cu flori. Am avut un şoc: acesta este deci Jimi Hendrix! Îi ştiam melodiile pe dinafară, câteva le puteam fredona, cunoşteam date din biografia lui, dar nu-l văzusem niciodată. Am decupat fotografia din revistă şi am început să o port cu mine ca pe o icoană. Dar asta n-a fost tot! Pantalonii înfloraţi ai lui Jimi au început să mă obsedeze. Dacă Jimi e îmbrăcat aşa, dacă eu îl venerez pe Jimi, ce-ar fi să mă îmbrac şi eu ca el? Ceea ce am şi făcut!
Profesoara Fiora Popescu, aflată la anii maturităţii, dar păstrând încă frumuseţea tinereţii, m-a primit cu multă amabilitate şi căldură în apartamentul ei situat într-un bloc nou, vizavi de Primărie, lângă clubul „Aro”. Pe baza programei pentru examen, am purtat cu ea un dialog de vreun ceas şi jumătate şi după aceea, edificată, mi-a spus să-i transmit mamei că, după aprecierea ei, cu ceea ce ştiu sunt deja intrat la facultate. Mi-a venit să sar în sus de bucurie! Nu pot spune că nu mi-a luat o piatră de pe inimă. Dar la urmă a mai adăugat: „Aşa cum o cunosc eu pe maică-ta din cancelarie, nu o credeam capabilă să fie de acord să porţi asemenea pantaloni! Spune-i, te rog, că m-a uimit profund!”
Am crezut atunci că intru în pământ de ruşine. Imediat m-am gândit că pantalonii „à la Jimi Hendrix” nu reprezentau cu niciun chip opţiunea mamei, ci doar îndeplinirea unui moft de-al meu. Nimic mai mult! I-am explicat atunci doamnei Fiora Popescu, atât cât am putut, că a fost strict ideea mea. Şi am mai simţit ceva, la plecare, în pragul acela de uşă al apartamentului de la etajul IV: pe cât de mult voiam să fiu ca Jimi (unde, la Câmpulung?), pe atât de mult doream să nu o fac pe mama părtaşă la această extravaganţă a mea.
În anii facultăţii, dar şi după aceea, am avut prilejul să o întâlnesc în mai multe rânduri pe Fiora Popescu şi să aflu mai multe despre ea. Născută în 1916, era fiica avocatului Nicolae Niculcea-Popescu şi a profesoarei Matilda Niculcea-Popescu. Aceasta primise în 1894 o bursă la Şcoala Normală Superioară de la Sèvres, unde se specializase în Litere. Întoarsă în ţară, a fost la Câmpulung directoarea Şcolii Profesionale de Fete (1911-1920) şi apoi, în localul din Vila Mathei Drăghiceanu, a Şcolii Normale de Fete, unde a funcţionat între 1920 şi 1934.
Din 1954 Fiora Popescu a devenit profesoară de română la Liceul Pedagogic Câmpulung. Aici a profesat întreaga viaţă, până la încheierea activităţii. De fiecare dată când o vizitam în apartamentul său, îi apreciam biblioteca bogată, mai bine zis ceea ce mai rămăsese după ce se mutase la bloc, venită din vechea sa locuinţă de pe str. Matei Basarab. Îmi plăceau mai ales colecţiile ei de reviste vechi, unele primite din Franța, profesoara fiind o cititoare ferventă în limba franceză. De altfel, de la Fiora Popescu am şi astăzi în biblioteca de la Câmpulung colecţia revistei „Viaţa Românească”, care din 1906 venea de la Iaşi prin abonament părinţilor săi.
În vremea aceea îmi notam în jurnal: „1 august 1983. Sunt de o săptămână la Câmpulung. Am cumpărat de la doamna profesoară Fiora Popescu colecţia revistei „Viaţa Românească”, aproape 20 de ani: 1906 – 1934. Sunt foarte mândru! Am şters de praf toate numerele şi le-am aşezat în bibliotecă. A devenit acum neîncăpătoare şi mâine voi lua măsură pentru noi rafturi”.
Şi tot de la Fiora Popescu mai păstrez un document rar: scrisoarea pe care Elena Văcărescu, secretarul general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor din Paris, a expediat-o în 1924 prietenei sale de la Câmpulung, Matilda Niculcea-Popescu, pe adresa Şcolii Normale din Vila Mathei Drăghiceanu. Cu gândul la această scrisoare, care poartă ca antet înscrisul „Societé des Nations – Section Roumaine”, când am ajuns prima oară la Paris, am mers pe Rue Washington, ca să văd locuinţa în care Elena Văcărescu îşi ţinea salonul literar ce îşi căpătase repede faimă în lumea artistică din capitala Franţei. Transcriu din jurnalul de călătorie: „Duminică 24 august 1997, Paris. Paşii m-au purtat pe Rue Washington, unde la nr. 5 a stat poeta Elena Văcărescu. De aici a expediat la Câmpulung scrisoarea, pe care o am în arhiva personală, către Matilda Niculcea-Popescu, directoarea Şcolii Normale de Fete din Câmpulung. Strada pe care a locuit Elena Văcărescu este situată la doi paşi de Arcul de Triumf”.
Profesoara Fiora Popescu, care nu a avut urmaşi, a trăit 71 de ani, până în 1987. În ultima perioadă a vieţii a dus o luptă demnă şi tăcută cu o boală incurabilă. Când am alcătuit împreună cu prof. George Radu albumul-monografie „Colegiul Naţional Pedagogic Carol I – Câmpulung Muscel. 150 de ani de existenţă” am aşezat pe una dintre pagini şi fotografia profesoarei Fiora Popescu, alături de fotografiile altor nume mari ale profesorilor câmpulungeni.
Recent am aflat de la doamna profesoară Cristina Nicula şi explicaţia prenumelui Fiora, care îmi atrăsese atenţia încă din copilărie prin insolitul său. Avocatul Nicolae Niculcea-Popescu, străbătut în 1916 de fiorul generat de izbucnirea războiului pe pământ românesc, a transformat acest „fior” dintr-un substantiv comun într-un nume propriu, pe care l-a atribuit apoi fiicei sale.