Cele trei perechi de costume, în nuanţe vibrante, tulburătoare, asemenea sentimentului ce înfioară inima unui om, spun „poveşti de dragoste” trăite de purtătorii lor, musceleni din zona Rucăr – Dâmbovicioara, în intervalul 1900-1930, de când datează piesele expuse de colecţionarul Ionuţ Fintoiu la Muzeul Naţional „Brătianu”. „Pretextul” vernisării mini-colecţiei aduse de cel mai mare păstrător şi restaurator particular de port popular al Muscelului la Vila Florica din Ştefăneşti l-a constituit sărbătoarea Dragobetelui. Şi, atunci, costumele femeieşti şi bărbăteşti au fost grupate în pereche. Criteriul alegerii celor şase costume pentru expoziţia deschisă în perioada 21 februarie – 30 martie 2025 l-a constituit tonul predominant asociat dragostei. Atât rozul, cât şi turcoazul nu se purtau decât de către oameni tineri, viguroşi, care trăiau viaţa din plin. Iar albul era specific ceremonialului de nuntă.
- Directorul Mihai Alexandrescu: „Am rămas profund impresionat când am văzut costumul popular de culoare roz”
Deschiderea expoziţiei „Poveşti de dragoste în costume tradiţionale”, astăzi, 21 februarie 2025, le-a îndreptat din nou paşii doamnelor din cadrul „Şezătorii Argeş” către Muzeul Naţional „Brătianu”, un centru cultural viu, către care s-au orientat şi muscelenii noştri pentru organizarea evenimentelor.
Mihai Alexandrescu, directorul Muzeului Naţional „Brătianu”, a povestit momentul în care l-a cunoscut pe Ionuţ Fintoiu, care a coincis cu momentul pregătirii expoziţiei. „Ieri (n.r. joi, 20 februarie 2025) eram împreună aici şi el, cu o viteză nebănuită de mine, a îmbrăcat costumele. De ce spun viteză nebănuită de mine? Odată am participat şi eu la îmbrăcarea manechinelor cu haine populare româneşti. Şi nu mi s-a părut deloc un lucru simplu. Eram cu altă doamnă expozantă, prietena instituţiei noastre, aşa cum sper că va rămâne şi Ionuţ de acum înainte. Am zis să dau şi eu o mână de ajutor. Nu ştiam să leg bete… dar, în timp, am învăţat câte ceva. Şi l-am întâlnit ieri pe Ionuţ, care a terminat într-un sfert de oră. M-am împrietenit cu el, i-am arătat Muzeul, ca să ne cunoaştem mai bine. Mi-a spus că are acasă peste o sută de costume populare, că are şi rarităţi… Pentru că am ajuns la „rarităţi”, am rămas profund impresionat când am văzut costumul popular de culoare roz. Mi-a plăcut mult, într-adevăr, o piesă rară şi foarte frumoasă şi mă bucur enorm că este aici, la Muzeul Naţional „Brătianu”.”, este un fragment al mesajului lui Mihai Alexandrescu.
- Costumul roz. Dacă soacra era de acord, tânăra nevastă mai putea îmbrăca acest costum şi după căsătorie
Istoria costumului roz – bărbătesc şi femeiesc – o spune cel mai bine însuşi proprietarul lor, Ionuţ Fintoiu, cel care a salvat de la distrugere comori ieşite din mâinile muscelencelor trecute în veşnicie. Urmaşii, pesemne, nu le-au preţuit îndeajuns, nerealizând valoarea lor etnografică, şi astfel au ajuns într-o condiţie critică. Momentul în care au încăput pe mâna lui Ionuţ a însemnat renaşterea lor.
„Costumul bărbătesc roz, de sărbătoare. Cămaşa este cusută la un fir cu mătase roz şi umplută cu fir metalic din belşug. Pantalonul (cioareci) este ţesut la război, fiind realizat din dimie albă. Costumul femeiesc roz, de sărbătoare, purtat înainte de nuntă. Ia şi fota prezintă model geometric, reprezentând fertilitatea şi bogăţia materială. Costumul este completat de marama colorată, realizată din borangic, mătase multicoloră şi fir metalic.”, este descrierea pentru public a straielor în care predomină nuanţa atipică, descriere pe care Ionuţ Fintoiu a îmbogăţit-o cu alte amănunte în timpul vernisajului.
„Costumul roz a ajuns la mine printr-o întâmplare foarte fericită. Cineva îl ţinea împachetat într-o pungă de plastic, în condiţii greu de imaginat. Dar, cu foarte multă răbdare, a ajuns în starea în care îl vedeţi astăzi.”, spunea Ionuţ Fintoiu despre un exponat impecabil din toate punctele de vedere: coloristică, simbolistica motivelor, talentul şi meticulozitatea femeii care l-a cusut şi efortul considerabil al restauratorului. „Ulterior, l-am completat cu marama din jurul anului 1900.”, preciza Ionuţ despre accesoriul adăugat portului femeiesc. Rozul este şi mai rar întâlnit în cazul cămăşii bărbăteşti. Cea prezentată în cadrul expoziţiei de la Ştefăneşti a aparţinut unui bărbat înstărit, care o îmbrăca numai în ocazii deosebite.
„Costumul roz se mai putea purta după nuntă doar dacă soacra era de acord. La opt zile după taina cununiei, se mai face o slujbă la biserică: scoaterea tinerilor la biserică. În momentul în care naşii îşi scot finii la biserică, ea este obligată să se îmbrace într-o anumită culoare de costum. Dacă nuanţa este deschisă, roz sau roşu, credinţa este că primul născut va fi o fată. Dacă este albastru sau turcoaz, va fi băiat. Foarte multe tinere mirese îmbrăcate în roşu au fost întoarse din drum de soacre, ca să treacă la albastru.”, a povestit Ionuţ Fintoiu.
- Costumul turcoaz. Mama bunicului lui Ionuţ şi surorile acestuia i-au cusut împreună cămaşa de nuntă
Costumul turcoaz – a realizat expozantul trecerea la următoarea pereche de veşminte populare – era purtat şi înainte, şi după nuntă. Astfel de piese preţioase, de ceremonie, erau îmbrăcate cel mult de două ori într-un an. „Dacă fata apărea cu un costum deteriorat, nu mai era plăcută de băieţi.”, era motivul păstrării ca pe ochii din cap a celor mai frumoase ii şi fote din lada unei tinere.
Cea mai interesantă istorie o are cămaşa bărbătească în tonuri intense de albastru tineresc. „Cămaşa este cusută de mâinile a cinci femei într-o săptămână. Dacă vă veţi apropia ca să faceţi fotografii, veţi observa că diferenţa de cusătură este vizibilă. Este şi o diferenţă de culoare cauzată de faptul că n-a fost aceeaşi aţă şi a mai curs. O femeie a cusut o parte dintr-o mânecă, altă femeie, altă parte din mânecă. Şi încheietura este făcută diferit. Este cămaşa bunicului meu. Bunicul meu a fost crescut de o mamă vitregă. În momentul în care a hotărât să se căsătorească, el nu avea cămaşă. Până la nuntă, bunica, împreună cu toate surorile, i-a făcut cămaşă nouă.”, a dezvăluit acesta amănunte familiale.
„Costumul bărbătesc albastru. Cămaşa este cusută cu mătase albastră, cu motive florale, şi umplută cu fir metalic. Pantalonul (cioareci) este ţesut din dimie albă. Costumul femeiesc albastru, de sărbătoare. Ia este cu registre albastre şi umplută cu fir metalic. Costumul se purta, cu precădere, în perioada imediat următoare nunţii, cu credinţa că primul născut al proaspeţilor căsătoriţi va fi băiat. Fota este din bumbac, aleasă cu fir metalic. Marama, din bumbac şi mătase multicoloră, este ţesută la război.”, sunt informaţiile pentru vizitatori, cărora Ionuţ le-a adus un plus în timpul evenimentului.
„În zona noastră trebuia să ai minimum două cămăşi pregătite pentru momentul căsătoriei. În momentul în care ginerele venea acasă să-şi ia aleasa, ea trebuia să-i dea o cămaşă peste a lui, chiar dacă el era îmbrăcat cu o cămaşă nouă. Ea era obligată să-i pună altă cămaşă pe el. A doua cămaşă era dată socrului, în afara iei cusute pentru soacră.”, a completat Ionuţ Fintoiu.
- Costumul alb. Dacă deceda înaintea soţului, femeia era îmbrăcată în costumul alb purtat la nuntă
Expoziţia se încheie cu portul purtat în cea mai importantă zi din viaţa unui om: nunta. „Costum femeiesc alb, purtat în ziua nunţii şi în ziua înmormântării. Fota cu motivul intitulat „racul mic” este realizată din bumbac şi fir metalic. Ia este cusută cu mătase albă şi îmbogăţită cu paiete metalice. Marama a fost ţesută în război cu borangic şi fir metalic. Costum bărbătesc alb, de mire. Cămaşa este cusută cu mătase albă, împodobită cu motive geometrice, încheiată cu cheiţă din fir metalic.”, este prezentarea celei de-a treia perechi spectaculoase de ţinute de ceremonie.
„Dacă femeia avea destul noroc să moară prima, era îngropată în costumul alb. Dacă nu, nu mai aveai voie să-l porţi. De asta au şi rămas câteva costume albe „neînmormântate”. La fel se întâmpla şi cu marama. Marama care era aşezată pe capul fetei în ziua căsătoriei devenea un simbol al legământului soţilor. În momentul în care unul dintre soţi murea, marama se tăia pe jumătate şi îl urma în mormânt pe soţul decedat. Cealaltă jumătate rămânea soţului supravieţuitor, în credinţa că pe lumea cealaltă se vor întâlni şi vor reuni marama. De aceea maramele vechi au terminaţiile diferite. Un capăt este mult mai bogat, iar celălalt, mai simplu.”, sunt amănunte extraordinare aflate de la Ionuţ.
Colecţionarul rucărean va mai organiza o expoziţie, în vara acestui an, la Piteşti, dedicată costumelor de muncă.
Magda BĂNCESCU