În ultima parte a vieţii l-am cunoscut în casa din Drăceşti, lângă Câmpulung, pe inginerul agronom Ioan Păunescu. Deşi octogenar, ochii foarte vii, agerimea gândului, memoria remarcabilă, cunoştinţele lui din istoria „nescrisă” a primului deceniu de comunism în România, evocarea unor evenimente importante la care fusese martor ocular, toate indicau faptul că omul acesta avea multe de mărturisit. L-am vizitat în repetate rânduri şi am purtat corespondenţă cu el, având sentimentul că am descoperit o persoană care îmi poate destăinui multe întâmplări rămase necunoscute.
Născut în anul 1912, în cartierul Drăceşti din Mărcuș-Muscel, Ioan Păunescu a urmat cursurile Liceului „Dinicu Golescu”, iar după bacalaureatul susţinut în 1931 a reuşit la concursul de admitere la Academia de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti. În 1938 a obţinut titlul de inginer agronom şi a fost numit asistent la catedra Institutului de Cercetări Agronomice din București, încredinţându-i-se o activitate de cercetare la Câmpul de Plante Medicinale de la Băneasa.
În octombrie 1940 a fost numit director al Camerei Agricole Râmnicu Sărat, iar din aprilie 1941 a fost mutat la Cernavodă ca şef al Ocolului Agricol, post în care a funcţionat până în 1946, când a fost epurat. În perioada următoare a avut mărunte slujbe în domeniul agricol, până în 1951, când a fost arestat de Securitate pentru nedenunţarea unor cunoscuţi care încercaseră a-l convinge să adere la Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.) şi la Partidul Socialist Creştin (P.S.C.), ambele organizaţii anticomuniste.
După arestare, vreme de şase luni, a fost supus unor torturi cumplite la Bucureşti şi Constanţa, fără a i se găsi vreo vinovăţie. În urma sentinţei Tribunalului Militar Constanţa, a fost condamnat la 8 ani de închisoare, deşi pedeapsa era, conform legii, între 6 luni şi 2 ani. A fost trimis în lagărul de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar din iulie 1953, când lucrările cu deţinuţii de la Canal s-au oprit, a fost dus la penitenciarul din Gherla. În anul 1956, după rejudecarea procesului, constatându-se eroarea comisă, a fost pus în libertate.
În anii care au urmat ieşirii din detenţie a lucrat ca mărunt muncitor agricol pentru a-şi câştiga existenţa, apoi s-a putut încadra ca inginer agronom până la pensionarea survenită în 1974, când s-a retras în casa lui de la Drăceşti, unde a trăit până în 2002.
În decursul timpului, Ioan Păunescu a publicat diverse articole de specialitate în reviste ale Ministerului Agriculturii, precum şi în cotidianele interbelice bucureştene „Dimineaţa” şi „Curentul” al căror corespondent pentru Dobrogea a fost vreme de câţiva ani. Dintre lucrările mai consistente n-a reuşit să tipărească decât „Un colţ dobrogean. Schiţă monografică” (1946), o analiză a zonei Cernavodă din perspectiva unui agronom. Cele două romane ale sale n-au văzut lumina tiparului, în timp ce multe alte manuscrise ridicate de Securitate cu ocazia arestării par a fi iremediabil pierdute.
Rugându-l în vara anului 1996 să aştearnă pe hârtie măcar o parte dintre cele ce-mi fuseseră povestite, Ioan Păunescu, având exerciţiul scrisului, mi-a trimis într-un timp record 13 pagini mari de caiet studenţesc, redactate mărunt pe niște foi îngălbenite de vreme. Îmi povestea aici despre experienţa limită trăită în anii ’50 în lagărul de muncă forţată de la Canal, la Peninsula, lângă localitatea Valea Neagră, dar și despre muscelenii deținuți aici, cum ar fi luptătorii anticomuniști Titu Jubleanu și Benone Milea din Nucșoara, profesorul Ion Țicăloiu ori avocatul Ion Napotescu, amândoi câmpulungeni cunoscuți.
Mai multe fragmente din aceste amintiri ale durerii scrise de inginerul agronom Ioan Păunescu vor apărea în numărul viitor.