Pe când eram elev de gimnaziu la Liceul Sportiv din Câmpulung, ne-a venit la clasă, ca profesor de limba română, Marian Petry. Îl văd şi acum intrând cu un surâs la oră. Domnul profesor vorbeşte la început cu noi şi abia apoi începe să ne predea. Se vede imediat că literatura îi place şi nu face nimic silit. Spre deosebire de toţi ceilalţi profesori ai noştri, are o fire de artist. Zâmbeşte mai mereu şi suntem destinşi la ora dânsului. Într-o zi ne anunță că va face lectura-model a unei noi poezii pe care o vom studia: “Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Începe să citească, dar e un fel de a spune „să citească”, pentru că ştie textul aproape pe dinafară. După primele cuvinte pe care le rosteşte, în clasă se lasă o tăcere deplină. Face anumite pauze şi creşte constant tensiunea lecturii, astfel că drama din text a copilului care încearcă să supravieţuiască alături de tatăl său devine drama fiecăruia dintre noi. Domnul profesor a terminat de citit. Nimeni nu îndrăznește să mişte măcar. Ceva stăruie încă în aer. Profesorul ne-a vrăjit cu o baghetă ale cărei puteri nu le mai încercasem până atunci: cuvântul!
Câteodată, aduce cu sine o altă baghetă magică. Aceasta chiar o întrece pe cea dinainte. Dar o utilizează foarte, foarte rar. Şi numai în momente doar de dânsul ştiute: desenul! Când ia creta să deseneze, în faţa ochilor noştri se naşte o lume de vis. Ne întrebăm toţi cum va fi putând să alerge creta dânsului atât de miraculos pe tablă. Privim cu uimire ceea ce pentru domnul profesor pare a fi doar o joacă. Am vrea să abandonăm orele de limba română şi să nu mai facem altceva decât să ne uităm cum desenează. Am dori să ne deseneze întruna. Dar nu e în fiecare zi sărbătoare!
Uneori, domnul profesor Marian Petry se supără pe noi. Numai când are motive întemeiate, mai ales când nu suntem perfect pregătiţi la gramatică. Atunci îşi încruntă sprânceana. Poate fi chiar nemilos! Niciodată prin notă. Numai prin ton. Dacă la literatură este mai tolerant, la gramatică, în schimb, nu iartă. Ştim asta, şi ne păzim cât putem! Însă domnul profesor nu pleacă niciodată supărat de la oră. Găseşte mereu ceva să însenineze atmosfera. Şi noi îl iubim atât de mult!
Marian Petry împreună cu elevii săi (Liceul Pedagogic Câmpulung, 1966)
Nu voi uita vreodată teza la română din ultimul trimestru al clasei a VII-a. Domnul profesor tocmai ne-a corectat lucrările. Stă la catedră, ia fiecare teză şi îi explică fiecărui elev în parte ce a greşit. Înaintea mea, toţi au luat note onorabile. Îmi strigă şi mie numele şi mă ridic. Îmi ia teza şi o întoarce către clasă. Este roşie de sus până jos. Văd negru în faţa ochilor. Parcă, până acum, eram un elev bunicel la română, mă gândesc. Acasă, tata, fiind şi el profesor de română, mă va desființa.
Domnul profesor Marian Petry mă cheamă la catedră. Mă uit mai de aproape. Deasupra fiecărui rând scris de mine există o adăugire, cu roşu, a domnului profesor. Când nu i-a mai ajuns spaţiul, atunci a trecut pe marginea paginii. Nu e loc să mai adaugi niciun cuvânt! În cele din urmă, zăresc şi nota. Ciudat! Văd că mi-a pus nota 10. Îmi argumentează şi de ce. Aha, abia acum înțeleg! Nu greşisem nimic, numai că domnul profesor a scris acolo, în paralel cu analiza mea, interpretarea sa. ”Uneori – îmi zice dânsul – la literatură poţi să ajungi în acelaşi punct, pe două căi diferite!”
După ce am devenit şi eu profesor, m-am reîntâlnit de nenumărate ori la Câmpulung cu Marian Petry. Farmecul şi jovialitatea îi rămăseseră intacte. Zâmbetul îi era acelaşi. Îi simţeam bucuria nedisimulată că urmasem aceeaşi profesiune ca a dânsului. Dar ce m-a uimit pe dată a fost că mi se adresa cu mult respect, ca unui coleg de aceeaşi vârstă. Nu îmi venea să cred că acum îmi vorbea cu „dumneavoastră” şi că ne consultam în chestiuni de literatură de la egal la egal. Însă eu, în adâncul inimii mele, în faţa fostului meu profesor de română, a artistului Marian Petry, aş fi vrut să rămân pe veşnicie doar elevul lui de odinioară.