Deşi mai sunt câteva zile, până în Ajunul Crăciunului, pe străzile oraşelor din România au început să-şi facă apariţia, încă de la sfârşitul săptămânii trecute, colindătorii. Din peisaj, unul primăvăratic, în totală neconcordanţă cu spiritul Crăciunului, nu lipsesc nici urătorii, extrem de grăbiţi să străbată cât mai multe localităţi, înainte de Anul Nou.
Colindul copiilor, o formă citadină de cerşetorie mascată
Chiar dacă au „furat” startul, şi unii şi ceilalţi sunt bine primiţi. Oamenii simt astfel că le aduc mai devreme bucuria sărbătorilor. La începutul acestei săptămâni, mai mulţi urători care însoţeau un „urs”, prietenos de această dată, au făcut larmă pe străzile din Câmpulung, fiind aplaudaţi şi recompensaţi cu bani de trecători şi de lumea care căsca, la început nedumerită, ochii de pe la ferestre sau balcoane. De la Câmpulung grupul de urători a plecat spre Piteşti, ţinta lor finală fiind Capitala. Le place ce fac, însă nu se sfiesc să recunoască faptul că umblătura nu e pe degeaba. „Am ieşit mai repede cu ursul din bârlog anul acesta, că e calea lungă până la Bucureşti”, spunea unul dintre „ursari”. De ceva vreme încoace, în fiecare an, se vorbeşte de „Spiritul Crăciunului”. Dacă la sate încă se mai poate găsi (pe alocuri) nealterat, măcar în colindele inocente ale copiilor, la oraşe îl găsim din plin transfigurat în tot felul de ghirlande şi beculeţe colorate întinse de-a lungul străzilor şi, mai ales, într-o bâzâială continuă, agramată şi distructivă fonic, în interpretarea aşa-ziselor colinde, adaptate şi mormăite cu jumătate de gură de copii care nu au în cap decât interesul banului şi nicidecum bucuria întâmpinării Crăciunului şi a Anului Nou. Astfel, putem spune că, de câţiva ani încoace, colindul copiilor – odinioară un superb preludiu la colindatul propriu-zis, din noaptea de Crăciun, a devenit o formă citadină de cerşetorie mascată. „Dacă asistăm astăzi la degenerarea străbunului obicei al colindatului, acest lucru nu putem să-l punem pe seama unei pretinse „rele credinţe” a oamenilor, ci mai degrabă pe seama unei neînţelegeri a sensului, a rostului colindelor şi colindatului. Dacă ne raportăm la perioada de dinainte de 1989, faptul că astăzi auzim în preajma Crăciunului colinde la toate răspântiile drumurilor ar putea fi considerat, şi este de bună seamă, un fapt îmbucurător. Problema ce se pune pentru noi este modul de raportare la aceste colinde, a modului în care ştim să ne aplecăm nu doar asupra formei, ci în primul rând asupra mesajului lor, înţelegând că ele ne vestesc un nou sens al existenţei noastre, căci: „Nouă azi ne-a răsărit / Domnul Iisus Hristos / Mesia cel mult dorit /… / // Cum e robul S-a smerit / … / Şi pe noi ne-a mântuit”. Bucuria Crăciunului, bucuria colindelor şi colindatului derivă din bucuria că S-a născut Mântuitorul lumii şi al oamenilor: „Veniţi astăzi credincioşii să săltăm / De naşterea lui Hristos ne bucurăm / …/ Pace şi bunăvoire pe pământ / Că azi S-a născut în iesle Domnul Sfânt”. Modul de a ne raporta la colinde n-ar trebui să fie doar ca la simple prilejuri de desfătare trupească, ci în primul rând ca la mijloace de manifestare a bucuriei sufleteşti. Astfel, colindatul ar redeveni ceea ce a fost el la început, adică act de preamărire a lui Dumnezeu, asociere a noastră la vestea adusă de îngerii din ceruri. Am înţelege astfel că de fapt: „Noi umblăm şi colindăm / Şi pe Dumnezeu purtăm”, susţin reprezentanţii Bisericii. Ama IVAN