Cap. III
COPIII ÎN CĂMINUL CREDINŢEI
d)Ilustraţii scripturistice (1 Samuel 1:9-11,26-28; 2:18-30)
Este un mare har să aflăm în Cuvântul lui Dumnezeu, în toate aspectele legate de viaţa noastră de credinţă, nu numai îndemnuri sau recomandări, porunci sau dispoziţii, ci şi exemple ale acestor rânduieli ale credinţei. Textele citite sunt asemenea ilustraţii ale învăţăturilor nou-testamentele. Învăţăturile Noului Testament ar putea fi concluzii, în timp ce faptele descrise în Vechiul Testament, în urma cărora se trag aceste concluzii, ne stau la dispoziţie ca belşug de ilustraţii practice, concrete, care au în sine aceeaşi putere pe care o are întreg Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceste texte ne pun înainte copii răi. Nu trebuie să ne surprindă lucrurile, întrucât cunoaştem din experienţa noastră ce înseamnă copii buni sau copii răi. De multe ori, socotim copiii buni sau răi ca ceva care ţine de ei, de structura sau de caracterul lor, însă textele acestea ne prezintă altfel lucrurile, şi anume: copiii buni rezultă dintr-o familie bună, cu o educaţie a credinţei bună, iar copiii răi rezultă dintr-o familie cu o educaţie morală şi spirituală nepotrivită.
De la început trebuie să înţelegem că educaţia nu exprimă nivelul de instrucţie al părinţilor în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ar fi aşa, copiii buni ar fi trebuit să fie în casa lui Eli, pentru că el era mare preot, iar copiii răi ar fi trebuit să fie la periferie, în casa lui Elcana – un om lipsit de cea mai elementară instrucţie în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu sunt aşa, pentru că nu contează poziţia oficială pe care o au părinţii şi nici competenţa lor intelectuală.
Nu sunt suficiente nici învăţăturile pe care părinţii le transmit copiilor lor, pentru că, iată, Eli îi învaţă de bine pe copiii săi şi totuşi ei vor ajunge răi. Despre Ana nu se spune că şi-ar fi învăţat vreodată copilul şi nici nu ar fi avut cum să-l înveţe, întrucât ea l-a consacrat lui Dumnezeu, aducându-l din cea mai fragedă vârstă la Casa Domnului.
Nivelul obiceiurilor de credinţă era foarte scăzut în casa lui Elcana şi a Anei, în timp ce ajungea sus de tot în familia lui Eli, cea care locuia în Casa Domnului şi făceau tot timpul slujba acolo; dar nici aceasta nu contează pentru felul cum evoluează copiii în casele celor credincioşi. Şi ne este de mare folos să observăm aceste realităţi ilustrate prin cele două case, trăind în aceeaşi vreme de faliment a credinţei, la sfârşitul etapei judecătorilor şi la începutul instaurării noii rânduieli a împărăţiei în relaţiile dintre Dumnezeu şi om.
1.În primul exemplu, cel pozitiv, recunoaştem o frumoasă atitudine de credincioşi o practică a Anei, o credincioşi e puternică, tare cât stânca şi care-i impresionează adânc pe toţi cei ce au o clipă de meditaţie asupra ei. Ana porneşte cu o slăbiciune firească (naturală); ea era stearpă, iar aceasta îi va deschide un izvor de adânci necazuri în viaţă. Dar ea avea un Dumnezeu real şi puternic; ea ştia că focul acesta care ardea în pieptul ei şi lacrimile care-i inundaseră sufletul amărât trebuiau vărsate înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea soţului şi nici în faţa Peninei, concurenta cu care era permanent confruntată. Slăbiciunea ei o conduce cu demnitate înaintea lui Dumnezeu, în această impresionantă rugăciune. Ea contează pe un Dumnezeu mai puternic decât slăbiciunea ei şi promite că, dacă va obţine un copil, îl va consacra lui Dumnezeu, ca să-l slujească tot timpul vieţii sale.
Dar copilul cerut cu lacrimi nu întârzie să apară şi ea se prezintă cu el înaintea lui Eli, aşa cum era, modestă şi în slăbiciune: „Domnul meu, iartă-mă!… eu sunt femeia aceea care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului”. Într-adevăr, în timp ce Eli stătea sus pe scaun şi dădea dispoziţii sau dirija slujba în Casa Domnului, Ana se ruga. Pare a spune: „eu stăteam aici lângă tine şi, în timp ce tu vorbeai şi-ţi făceai slujba, eu, femeia pe care ai dispreţuit-o şi pe care ai considerat-o beată, mă rugam”. Cu adevărat, rugăciunea este secretul vieţii spirituale biruitoare; noi poate spunem că ascultăm, dar pe unde cutreieră gândurile noastre în timp ce ne aflăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu sau în timp ce se desfăşoară slujba? Ea pare să spună: „stăteam lângă tine, dar nu te ascultam şi nu aveam nevoie de aceasta, pentru că, în fond, ce folos au avut cei care te-au ascultat pe tine? Tu i-ai învăţat bine şi ei au făcut rău; dar eu stăteam lângă tine şi mă rugam”, pentru copilul acesta mă rugam”.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea ,,Căminul credinţei sau familia” de Ion Socoteanu şi cu acordul autorului.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3,
Câmpulung Muscel.
Telefon contact: 0745.021.424