Păstori şi învăţători. În fiecare adunare trebuie să fie şi păstori care să vegheze asupra celor credincioşi. Ei au pe inimă mai mult decât alţii mersul fraţilor. Lipseşte cineva? O fi bolnav? S-a rătăcit? Păstorul leagă pe cea rănită, aduce înapoi pe cea rătăcită. Aceştia sunt cei care, de obicei, gândesc şi se roagă după voia lui Dumnezeu. Ei au multe de adus înaintea lui Dumnezeu din lucrarea Lui. Cei care nu au duh de păstor ascultă, dar nu au o inimă largă. La cei care au un duh de păstor, inima s-a lărgit până să-i cuprindă pe toţi. Fiecare adunare trebuie să-şi aibă păstorii ei. Învăţători sunt cei care ajută sufletele să se adâncească în Cuvântul lui Dumnezeu. De învăţătură au nevoie toate adunările. Între noi însă, fiecare face ce poate. Şi cred că nota cea mai bună pe care o dă Domnul Isus unui suflet este atunci când spune: „a făcut ce a putut”. Despre Maria din Betania a spus: „ea a făcut un lucru bun” – era nota cea mai bună pe care o putea da.
Vorbirea în adunare, pe înţelesul tuturor. A proroci înseamnă a vorbi din partea lui Dumnezeu în aşa fel încât să se poată confirma că Dumnezeu spune aceasta sau aceea. Unii vorbesc ca să arate ce ştiu ei, fel de fel de lucruri, dar la urmă sufletul nu se alege cu nimic. Ce, vrei să te arăţi că eşti în stare să vorbeşti? Dacă nu urmăreşti folosul sufletelor, degeaba mai vorbeşti! Nu trebuie să căutăm să fim admiraţi, ci să fie folosite sufletele. De aceea, un bătrân dădea sfat unui tânăr: Să vorbeşti ca pentru servitoare, dacă vrei să te înţeleagă toţi. Dacă vorbeşti o limbă cărturărească, n-ai făcut nimic. Lucrurile trebuie înfăţişate clar, luminos, nu să umbli prin toată Biblia, înşirând la versete cum s-o întâmpla. Ai ceva de dat oamenilor, dă simplu şi lămurit; dacă nu, taci din gură sau citeşte ceva din Cuvânt şi gata. Sunt fraţi pe care trebuie să-i împingi de la spate ca să spună şi ei ceva; sunt însă alţii care trebuie opriţi, fiindcă vorbirea lor nu zideşte pe nimeni. Ei nu observă că fură timpul sufletelor care vin să asculte. Adunarea este un stup în care toţi trebuie să fie albine lucrătoare. Albina aleargă, adună, îşi face datoria… Dar cine nu zideşte adunarea să tacă… Sufletele trebuie să capete lumină, hrană, învăţătură, îmbărbătare, nu să geamă. Cine însă vorbeşte doar ca să se arate că a vorbit şi el, mai bine să tacă. Astăzi unii zic să te ridici să vorbeşti ce-ţi va da Duhul în ceasul acela, deci pe nepregătite. Vorba acesta este după Cuvânt. Nu cumva însă în spatele ei se ascunde trândăvia? Mai la toţi la care am auzit vorba aceasta am văzut că este trândăvie. Cei conştiincioşi însă se gândesc cu ce s-a ales sufletul care ascultă… Ei se roagă în vederea aceasta şi se pregătesc cât mai bine, adunând material. „Toate să se facă spre zidire” (1 Corinteni 14.26): iată scopul pe care trebuie să-l urmărească toţi. Cine vrea să lucreze ceva în adunare să caute folosul altora. Se întâmplă însă că de multe ori se arată eul. Un mare vestitor al evangheliei a spus: „Cine zice: „astăzi am ţinut o predică minunată”, să înceteze a mai vorbi vreodată”. Prorocul (versetul 29) avea urechea îndreptată spre Dumnezeu şi gura spre cei care-l ascultau. El primea ceva de la Dumnezeu şi comunica şi altora. În felul acesta, prorocul are multe asemănări cu vestitorul Cuvântului din ziua de astăzi. El trebuie să fie un om care a învăţat de la Dumnezeu şi ceea ce i-a dat Dumnezeu dă şi el altora. „Să vorbească doi sau trei” (versetul 29), dar nu se spune „cel mult trei”, ca la cei care vorbeau în limbi. Este foarte plăcut când fiecare spune atât cât zideşte. A avut de spus cinci minute, cinci minute să fie. După el se poate ridica un altul care să continue gândurile şi apoi şi un altul, încât să se facă un frumos buchet. Poate cineva a vorbit pentru întâia dată şi atunci poate fi stângaci şi sfios, îi bate inima tare şi îşi pierde şirul. Fraţii care judecă (versetul 29) să nu se grăbească în judecata lor, ci să fie îngăduitori. După un timp oarecare se poate observa dacă are un dar sau nu. Este câte un frate care are oarecare nume şi dar; el preţuieşte mult pe alt frate care n-are dar şi nici nume; îl socoteşte drept tovarăş al său de lucru şi-l roagă: „Du-te acolo sau acolo şi fă ce-ţi va da Dumnezeu să faci”. Aşa este bine în câmpul evangheliei: să nu se creadă unul mai presus de altul, ci fiecare să dea întâietate altuia în cinste şi să nu se înalţe pe sine. Şi prin unul şi prin altul, voi (corintenii) aţi crescut. Probabil şi Apolo a câştigat suflete pentru Domnul Isus când a fost în Corint. Adunarea din Corint va fi crescut. O adunare care nu creşte este sortită pieirii. „Ce trăieşte creşte” este o vorbă românească. Dacă nu, adunarea moare.
Dumnezeu dă daruri, adunarea le foloseşte. „Dumnezeu a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efeseni 4.11). Cine se amestecă într-un lucru pentru care nu are chemare o păţeşte. Unul să vorbească „şi ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14.29). Dacă are dar, adunarea îl constată, se foloseşte de el şi mulţumeşte lui Dumnezeu; dar, dacă n-are dar, adunarea trebuie să-i spună să tacă. Toţi sunt credincioşi, care sunt credincioşi, dar nu toţi au dar. „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Corinteni 12.7). Nimeni nu primea de la Duhul Sfânt un dar ca să se laude cu el; primea darul numai în folosul altora. Dacă însă cineva se lăuda cu el şi se socotea mai ceva decât alţii, aceasta nu era de la Duhul Sfânt. În Epistola către Romani sunt arătate daruri care erau în general între credincioşi. În Epistola către Efeseni sunt darurile pe care le dă Domnul Isus întotdeauna alor Săi. În Corint erau mai multe daruri.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel