Dragostea suferă osteneli şi greutăţi. Altă traducere are, în loc de „suferă toate”, „acoperă toate” şi poate că aşa ar fi de preferat. În Iacov 5.20 scrie: „Cine întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate”. În 1 Petru 4.8 scrie: „Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. De obicei, lumea trâmbiţează păcatele altora… Să te întrebi mereu: Cui foloseşte ce vreau eu să spun? Dacă ceea ce spui nu aduce vreun folos, este mai bine să taci şi să acoperi. Dar cum să acoperi? Cuvântul acesta s-ar putea traduce şi cu „a găsi dezvinovăţire pentru orice”. Aşa face dragostea, arată milă şi aduce scuze. Când o femeie este vorbită de rău, dragostea este gata să răspundă: Ei, sărmana de ea, din ce părinţi s-a născut, în ce mediu a trăit, pe mâinile cui a căzut!… Aşa vorbeşte dragostea, în timp ce alţii sunt gata să spună multe cu asprime. Dragostea „crede toate”. Ea nu este lesne crezătoare, ci crede toate, în înţelesul că ea crede că şi ceilalţi pot să devină alţi oameni şi se bazează pe puterea lui Dumnezeu. Este adevărat că deseori credinciosul este socotit naiv şi se poate înşela în privinţa unor persoane. Când cineva spune că L-a primit pe Domnul Isus, noi să ne bucurăm. Altul însă zice în astfel de cazuri: „Să vedem! Să vedem!”. Cine s-a bucurat, deşi a putut fi înşelat în aşteptările lui, este însă mai fericit decât cine se îndoieşte şi spune: „Să vedem!”. Dumnezeu nu dispreţuieşte ziua începuturilor slabe. Mulţi au început slab, au mers slab, până ce din nou focul Duhului Sfânt s-a aprins în ei şi au mers după aceea bine pe cale… Mai toţi am avut un început de copilaşi, cu multe defecte. Dumnezeu a îngrijit însă ca să ne cioplească şi să scoată din nou chipuri asemenea Domnului Hristos. N-am ajuns la desăvârşire – deşi desăvârşiţi de mântuiţi suntem – dar Domnul Isus nu ne lasă şi, pentru că El, care a început o bună lucrare, este în noi, o va duce la bun sfârşit. În felul acesta dragostea crede toate. Dragostea „nădăjduieşte toate”. Lumea este lipsită de nădejde, dar cel credincios are o nădejde neclintită, fericită. Orice s-ar întâmpla, el tot are nădejde. Chiar când este să moară, el este plin de nădejde, o nădejde care trece dincolo şi care este ca o ancoră aruncată în sus, în cer. Ancora se aruncă în jos şi se înfige în nisip, în mâl, în stâncă, şi ţine vaporul să nu fie luat de valuri. Ancora noastră stă mereu aruncată în cer, oricare ar fi împrejurările. Cine iubeşte are şi nădejde. Vorbind despre dragoste, apostolul spune că ea este cel mai mare dar. Celelalte daruri vor dispărea; dragostea va rămâne. Dragostea omenească însă dispare; cea despre care este vorba aici „nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13.8). În Romani 5.5 citim că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Ea nu este formată de noi, ci ne este turnată în inimi. Noi am luat cunoştinţă că El ne-a iubit mai întâi. Şi chiar dacă această cunoştinţă ar fi mare, dacă El Însuşi nu ne turna în suflet dragoste, noi nu puteam să o avem niciodată. Dragostea din Dumnezeu face parte din „roada Duhului”. Celelalte daruri de la Dumnezeu, daruri chiar foarte strălucitoare, sunt doar temporare; dragostea din El durează în veci. Dragostea, mai mare decât credinţa, nădejdea. „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13.13). Unii cercetători ai Scripturii spun despre credinţă, nădejde şi dragoste că rămân şi în cer, iar mai mare ca toate este dragostea. Cuvântul credinţă are şi înţelesul de încredere. „Am crezut în Domnul Isus” înseamnă şi că „m-am încrezut în Domnul Isus”. Prin credinţă am căpătat îndrăzneala să mă încred în El, Cel care dă iertare. Credinţa în înţelesul de încredere nu va dispărea. Prin credinţă am legătură cu Domnul Isus şi legătura aceasta nu va înceta niciodată; dimpotrivă, va fi mai strânsă, mai frumoasă. Nădejdea rămâne şi ea, pentru că nu ne vor fi date toate deodată, ci, pe cât se pare, treptat-treptat. În sfârşit, rămâne dragostea, care este mai mare decât celelalte. Scriptura spune că „Dumnezeu este dragoste”, nu spune că este credinţă sau nădejde. Dragostea, fiind esenţa lui Dumnezeu, rămâne. Cât de frumoasă trebuie să fie dragostea lui Dumnezeu dincolo, când de ea ai parte încă de aici, de pe pământ! Credincioşi sunt mulţi, dar oameni ai iubirii sunt puţini, chiar între cei credincioşi. Pe unul îl caracterizează isteţimea minţii, pe altul cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, pe altul îndrăzneala către suflete, pe altul râvna în vestirea evangheliei; dar rar veţi întâlni fiinţe credincioase pe care le caracterizează dragostea. Să dorim şi noi să fim dintre aceştia! Drept este că dragostea este mai tare decât moartea. Râuri mari nu pot să stingă dragostea; căldura ei este jar de foc, o flacără a Domnului, cum spune în Cântarea Cântărilor. Orice piedici ar fi aşezate în calea ei, ea tot iubeşte. Trebuie să dorim cu multă înfocare să avem această dragoste şi să răspândim în jurul nostru dragostea care rămâne. Întâi credinţa, apoi dragostea. În 1 Ioan 3.27 este scris: „Şi aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El”. Întâi trebuie credinţa în Domnul Isus; iubirea unora faţă de alţii iese din această credinţă. Evanghelia nu poate să ceară în primul rând să ne iubim unii pe alţii; după ce însă vine credinţa în Domnul Isus, vine şi iubirea faţă de El şi faţă de toţi. Iubirea faţă de Domnul nostru Isus Hristos. „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! Maranata! (Domnul nostru vine)” (1 Corinteni 16.22). Se strecuraseră prin adunări şi oameni care nu-L iubeau pe Domnul Isus. Ei primiseră ceva cu capul, dar nu-L iubeau pe Domnul Isus. Unor astfel de oameni, Pavel nu le trimite salutări. Dragostea de Domnul Isus şi ura împotriva păcatului merg mână în mână. Astfel de oameni se exclud singuri de la binecuvântări, pentru că ei iubesc păcatul. La cei dintâi creştini se vedea cât de mult se iubeau între ei, încât şi păgânii ziceau: „Iată cât de mult se iubesc!”. Dragostea aceea a început să dispară, creştinătatea n-a mai cunoscut-o, iar astăzi nici nu se mai poate vorbi de adevărată dragoste în creştinătate. Dragoste nu mai întâlneşti decât în acele mici cercuri de credincioşi în care Domnul Isus este cunoscut, preţuit şi urmat. Noi Îl iubim pe Domnul Isus chiar dacă nu L-am văzut. Apostolul Petru parcă ne invidiază pe noi, care avem acest curaj să-L iubim fără să-L fi văzut şi fără să-L vedem. Despre sine şi despre credincioşii din vremea sa, Petru parcă vrea să spună: Pentru noi nu este greu să-L iubim şi să-L preţuim, pentru că noi am trăit lângă El, L-am văzut, aşa că nu este mare merit din partea noastră. Lucru mare este pentru voi că Dumnezeu vă face în stare să-L iubiţi fără să-L fi văzut. „Voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1.8). Putem să-L iubim. Dar, în legătură cu acest fapt, este nevoie să ne punem o întrebare: Îl iubim pe El, sau darurile Lui? În epistola din Apocalipsa adresată de Domnul Isus bisericii din Efes se amintesc multe lucruri bune pe care le aveau cei credincioşi, dar se arată şi un cusur: părăsiseră „dragostea dintâi”. Şi de aici a venit dărăpănarea care merge până în biserica din Laodiceea… Să nu lăsăm să se răcească dragostea pentru El! Câteodată, întrebarea pe care se cade să ne-o punem este dacă iubim mai mult lucrarea Lui decât pe El Însuşi. Unii au început să lucreze cu mare entuziasm, de ziceai că prăpădesc pământul, dar nu L-au iubit în totul pe Domnul Isus şi de aceea de la un timp au început să obosească în lucrare şi până la urmă au luat-o razna! Îl iubim pe El, sau lucrarea Lui? Aici e aici. Aceste două lucruri nu se pot despărţi totuşi prea mult.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung