Un mare actor, între cei mai frumoşi şi mai deştepţi oameni din Câmpulung

Editorialul de vineri
Neinspirată aşezarea lui Mircea Diaconu, un tip de o eleganţă extraordinară, din toate punctele de vedere, care îşi cucereşte auditoriul şi dincolo de scenă, între două personaje dezagreabile, Călin Andrei şi Alexandru Oprea. S-a întâmplat la un eveniment petrecut în această săptămână – chiar este un eveniment sosirea lui Mircea Diaconu, indiferent în ce calitate a făcut-o, actor şi director al Teatrului Nottara, senator, iar acum europarlamentar – când acesta a hotărât să schimbe locurile obişnuite ale personalităţilor în sala de festivităţi a Primăriei. În acest caz, singura personalitate dintre cei care urmau să se afle în faţa publicului – de fapt, singura personalitate din sală – era el, Mircea Diaconu. În mod normal, cei care conduc o întrunire, o dezbatere, o conferinţă ocupă scaunele de la prezidiu. Aşa era programat să se întâmple şi marţi, de vreme ce se probau microfoanele pentru discursuri.
Mircea Diaconu, însă, sesizând distanţa la care se afla de asistenţă şi neconvenindu-i, probabil, să stea cocoţat pe piedestal, le-a stricat ploile organizatorilor, încropind din câteva scaune luate din sală o amenajare care l-a ajutat să privească în ochii celor care i-au sorbit fiecare cuvânt. Este o plăcere să-l asculţi pe Mircea Diaconu, care valsează printre subiecte, care vorbeşte admirabil pe orice temă şi care cere să fie întrebat despre orice, fiindcă răspunde la orice întrebare. Nu ca „unii” care urlă de răsună Primăria că te-ai abătut de la tema conferinţei cu vreo întrebare despre „prostiile” cotidiene.
După ce a terminat de aranjat locurile vorbitorilor, i-a poftit lângă el pe Călin Andrei – prezenţa lui am înţeles-o, fiind primarul, gazda şi cel care nu lipseşte la niciun şotron comunal – pe Iuliana Ungureanu, angajată a Primăriei, cea mai în temă cu proiectele europene, şi pe Alexandru Oprea, care a avut decenţa să se aşeze iniţial în public. Chiar n-am înţeles ce căuta insul acesta “aterizat” de un an la Câmpulung lângă europarlamentarul sosit, este adevărat, cu un interes: promovarea unui viitor proiect cultural-turistic, realizabil în parteneriat şi cu bani europeni. Mircea Diaconu, un om atât de plăcut la vedere şi la vorbă, care emană bucurie cu acei ochi sclipitori şi curioşi, s-a nimerit să stea între două VIP-uri care împroşcă scârbă cu privirea. Călin Andrei, şi cu discursul deviant, care ajunge, indiferent cu ce ocazie deschide gura, la relatările din Evenimentul Muscelean.
Face ce face Oprea, expertul în grimase intelectuale, şi ajunge lângă cine trebuie. De data aceasta, lângă Mircea Diaconu. Era să ajungă, în decembrie, şi la Bruxelles, dar n-a putut lua avionul, dintr-o cauză pe care Mircea Diaconu n-a comentat-o, dar a dezvăluit-o. Directorul avea buletinul „ne(în)regulă”. Ce să înţelegem din asta, că avea buletinul expirat sau fals? E o tragedie că domnul director n-a putut să vină, a deplâns europarlamentarul imposibilitatea urcării în avion a lui Oprea. Într-adevăr, o tragedie, fiindcă bucureşteanul avea şansa să ochească în Belgia un muzeu de calibrul lui – ca Muzeul Regal al Artelor Frumoase, Muzeul Diamantului sau Muzeul Ciocolatei – căruia să-şi dedice cariera, de vreme ce noi nu-l merităm.
Alăturarea deranjantă retinei Diaconu – Oprea îşi are rădăcinile, probabil, în perioada în care Ministerul Culturii, unde a lucrat actualul director al Muzeului Municipal înainte de a veni la Câmpulung, a fost condus, ce-i drept, pentru foarte scurt timp, de Mircea Diaconu. Şi mai sunt şi alte cunoştinţe comune. De pildă, Bogdan Trâmbaciu, director în acelaşi minister şi responsabil de partea de fonduri europene, cu care europarlamentarul se cunoaşte din aceeaşi perioadă. Ce a făcut Oprea pe durata celor 85 de minute, cât a durat conferinţa? A stricat farmecul speech-ului lui Mircea Diaconu, pentru care a făcut pe sufleorul, când actorul lua, ca actorii, câte o pauză, părând că-şi caută cuvintele. În aceste pauze deloc întâmplătoare în oratoria marelui actor se trezea să-i susure cuvântul căutat „Neghiniţă” de la Muzeu. Este o infamie să intri cu bocancii în harul elocinţei exersat în atâtea şi atâtea producţii cinematografice şi de teatru, şoptindu-i unui colos al culturii româneşti ce să spună.
Cât despre cealaltă „toartă” care, de asemenea, era bine să fi lipsit din peisaj, pentru o atmosferă nealterată a evenimentului… de la ce i-a crescut tensiunea de data aceasta?! De la aceleaşi şi aceleaşi obsesii cu care îi aduce pe ascultători în pragul disperării. Că pentru „unii” este o satisfacţie că el este judecat şi rejudecat pentru corupţie. De fapt, este şi condamnat la trei ani şi patru luni de închisoare cu suspendare până când instanţa Curţii de Apel Bucureşti hotărăşte achitarea lui. Iar pentru noi, ca, de altfel, pentru întreaga comunitate, este o ruşine că avem un primar în această postură. În rest, aceeaşi placă stricată, deşi el se declară „o placă turnantă” (în contextul relaţiei „Carol I” şi Bruxelles). Că el a investit în educaţie (când au auzit cu ce subiect debutează, s-a auzit în tabăra ziariştilor: „iar vorbeşte de şcoli!”), aşa cum au procedat marile naţiuni ale lumii. Că el conduce una dintre localităţile care au reuşit să aibă succes în conservare şi inventariere de patrimoniu, lucruri pe care „unii” nu vor să le recunoască, şi că este mai bine să fii judecat pentru corupţie şi rejudecat, cum spun „unii”, pentru că ai investit în educaţie şi în patrimoniu. La cum îl cunoaştem, putea mai mult de atât. Adică să se laude şi să se dea lovit.