Editorialul de vineri
Recomandare pentru proprietarii de spaţii comerciale din municipiu. Dacă nu vă ajută fizicul să vă luaţi la trântă cu colindătorii – foarte diferiţi de ţâncii rumeni care cântau de răsunau pereţii – ca să-i scoateţi afară din magazin, aranjaţi cu o firmă de pază să vă asigure liniştea angajaţilor şi a clienţilor. De trei-patru săptămâni, au început să umble cu colindul, din firmă în firmă, nişte vlăjgani tuciurii înarmaţi cu sorcove eco – nişte tufişuri jumulite – care îl bagă în ghips de jos până sus pe nefericitul care n-apucă să se ferească din calea „armei albe” în cădere pe cârca victimei. Noi, la redacţie, ne-am trezit cu primii urători prin noiembrie şi, de atunci, vin încontinuu. Nişte ăia cât dulapul, negri ca tuciul, care merg în haită, la intimidare. Când eşti mai afundat în problemele de serviciu, îţi risipeşte ideile o uşă azvârlită la perete – că doar nu e a lor – pentru a putea pătrunde, în acelaşi timp, dacă se poate, toată gloata.
N-ai timp să te ridici de pe scaun, că au şi ocupat teritoriul, urlând ca primitivii din triburile africane versurile pretext pentru cerşit şi agitând pe deasupra capetelor angajaţilor nişte ghioage, care, cică, îţi poartă noroc, dacă te laşi atins de ele. Şi mai şi plăteşti ca să te cotonogească derbedeii, pe care Poliţia Locală se face că nu-i vede colindând târgul, din prăvălie în prăvălie, hărţuind lumea cu zbierătele care n-au nicio treabă cu urările de Crăciun. Nu-i chip să te înţelegi cu hăndrălăii intraţi cu forţa în incinta firmei, care au atâta tupeu încât să dea buzna în fiecare birou, de parcă eşti obligat să le plăteşti taxă pentru onoarea de a-ţi fi trecut pragul, ca să ragă nişte chestii nedesluşite, în timp ce-şi trag, din secundă în secundă, conţinutul nasului cu o grimasă şi un zgomot care-ţi aduc stomacul la gură.
Prima reacţie firească, sesizând deranjul provocat clienţilor care se află în acel moment la secretariat, este să le ceri să înceteze circul şi să părăsească încăperea. Asta pentru că omul nu vine să plătească un anunţ ca să aibă parte de imaginea grotescă a unor vagabonzi buni de muncă, plus sorcovitul cu reteveiele zdravene, care, în funcţie de vânătăi şi oase bumbăcite, se încadrează într-unul din articolele cu lovituri din Codul Penal. Nici gând să înceteze ţipatul! Dimpotrivă, mai rău fac dacă le ceri să tacă. Te ridici, îl iei frumos de mâneca mizerabilă pe unul dintre ei, ca să-l conduci spre uşă, moment în care colindătorul te îmbrânceşte ca să te dea grămadă.
Colindul horror se încheie, într-un final, cu o ploaie de înjurături la care asistă personalul şi clienţii dezgustaţi de ce s-a ales din datina colindatului: scene parcă rupte din filmele cu jafuri. Adaptat la realitatea câmpulungeană, când ţigănimea Muscelului s-a revărsat la oraş, ca să „colinde”, scenariul arată astfel: uşa se deschide violent, intră gaşca dotată cu sorcove fără beteală şi flori din hârtie colorată, doar cu cotor gros ca braţul, urlă „Primiţi cu colindul!” (nu întreabă, îţi ordonă), secretara speriată murmură pierită: „Luaţi ce vreţi, dar lăsaţi-mă în viaţă”, iar colindătorii fericiţi că nu şi-au mai chinuit corzile vocale, belmejind o aiureală de urare, încheie cu: „Iar la anul, când venim, bucuroşi să vă găsim!”
Ideea era că frumuseţea colindelor a fost terfelită cu cizmele de cauciuc pline de noroi din fundăturile care au scuipat pe faţa pământului aceste primate cu limbaj articulat în curs de dezvoltare, care folosesc Crăciunul pentru a cere pomană într-o manieră halucinantă. Mulţi le dau bani ca să scape de ei şi, probabil, de aceea, au devenit agresivi când nu primesc nimic.
Ne-au şters gustul amar pe care noi, cei de la redacţie – suntem siguri că sunt mulţi în Câmpulung care trăiesc acelaşi calvar – îl simţim de o lună, colindătorii de la „Carol I”, care ne-au oferit un recital excepţional. O parte a corului şcolii, însoţită de doi profesori, a cântat dumnezeieşte, aşa cum trebuie să sune colindele noastre româneşti, a căror menire este să te răscolească şi să-ţi umezească ochii de emoţia Naşterii Mântuitorului. Aceşti tineri frumoşi, cu voci de îngeri, exersează temeinic înainte de a-ţi bate la uşă, întreabă când pot fi primiţi, ca să nu perturbe o activitate, îşi fac o agendă a zilei, aşa cum se întâmplă într-o lume civilizată. Am văzut că la „case mari” – Primăria, cea mai mare casă din urbe – s-au perindat elevii de la şcolile din Câmpulung, care au fost întâmpinaţi de trio Călin Andrei, Liviu Ţâroiu şi Cristi Creţu, aşezat între cei doi. Interesantă poziţia democrat-liberalului între cei doi foşti parteneri de USL şi de etaj, care ne-a purtat imaginaţia într-acolo încât ne-a tentat să credem că PNL l-a retras pe Bogdan David pentru a-i da lui Creţu ceea ce îşi doreşte cu ardoare: funcţia de viceprimar.
Cu altă ocazie, în aceeaşi atmosferă de colinde care a cuprins Primăria, Cristi Creţu i-a însoţit pe urătorii la ocazii speciale în care s-au transformat jucătorii echipei de fotbal atunci când n-au meciuri. După prestaţia fenomenală la mitingul ACL, care, în lipsa fotbaliştilor, ar fi semănat cu o procesiune funerară, îi încurajăm pe jucători să-şi mărească itinerarul de Crăciun, colindând sediul PSD şi cabinetul parlamentar al deputatului Gheorghe Marin, firma de maxi-taxi înfiinţată de consilierul Nicolae Dumitrescu şi Iatsa Dacia Câmpulung, manageriată de Maria Cotenescu.
Articolul următor