• În casa soţilor Butoi, proprietari de imobile şi terenuri în Câmpulung şi împrejurimi, care a existat pe locul actualei Şcoli nr.3, a funcţionat un atelier de ţesătorie • El mai făcea bani din chirii cu trăsura trasă de cai • Fetele care lucrau la războiul de ţesut au primit de la patroană zestre când s-au măritat
Să fi fost lovită uzina şi de blestemele câmpulungenilor rămaşi fără pământurile luate cu forţa de stat, pentru extinderea ei, de s-a făcut praf şi pulbere, ca şi când n-ar fi existat niciodată?! Cine poate spune? La temelia Vopsitoriei este îngropată o poveste ca din cărţi, pe care nici foştii angajaţi de la ARO, chiar în acest sector de activitate, n-o cunosc. Istoria trecerii unei întinderi considerabile, de aproape un hectar, din proprietatea unei familii de orăşeni foarte bogaţi în cea a statului, ne-a povestit-o moştenitoarea lor, care, după Revoluţie, a revendicat şi a câştigat o treime din lotul cu pricina, neafectată de construcţii industriale. Mai multe rude îndepărtate ale moşieresei, care s-a stins fără un urmaş direct, neavând copii, au primit, practic, în anii ’90, ceea ce s-a putut retroceda din cei 10.000 de metri pătraţi. Interesant este, însă, cum au ajuns descendenţii unui văr al defunctei, deţinătoarea mai multor imobile în oraş – în casa care a existat pe locul actualei Şcoli 3 „Nanu Muscel” a avut o ţesătorie – să obţină drepturile cuvenite pentru moştenirea naţionalizată aproape în întregime. Ea, patroană de atelier de războaie, unde se confecţionau costume populare vândute prin târguri, el, posesor de trăsură cu cai, cu care asigura transportul orăşenilor, cu opt decenii în urmă, au făcut bine nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. Rubedenii şi angajatele de la ţesătorie au primit, unele chiar cu acte, case şi terenuri ori au trăit în casele lor şi s-au folosit de roadele pământurilor şi de produsele obţinute în gospodăria de la ţară. Iar la distanţă de aproape o jumătate de veac de la moartea lor, cine nu a avut documente, căci nici nu se prea făceau în acele timpuri, a dobândit fragmente din uriaşa moştenire, în calitatea lor de succesori legali.
Pentru proprietatea de peste drum de Kretzulescu, demolată pentru construcţia Şcolii 3, n-a fost nimeni despăgubit
În zona în care s-a construit, în urmă cu 50 de ani, Şcoala Generală nr.3, au existat case, până la capătul străzii dinspre Clubul ARO. Una singură a supravieţuit demolării comuniste, care a ras de pe faţa pământului acareturile câmpulungenilor de altădată, pentru construcţia blocurilor. Prima pusă la pământ a fost gospodăria în bună regulă – întrucât, pe lângă locuinţă, proprietarii aveau şi grajd de animale – a unei familii înstărite, posesoarea mai multor case şi terenuri în oraş şi împrejurimi. Această familie avea pământuri, în afară de suprafaţa din centru, situată peste drum de parcul Băilor Kretzulescu, în Grui, sub Măgura, până la stradă, în zona Podului Bădoi – Poarta 4 a uzinei (care nu exista atunci, fireşte) şi la Groşani, de unde se trăgeau moşierii. Bogătaşa, Bucura Butoi, era verişoara lui Gheorghe Spătaru, bunicul Vochiţei Movileanu, a cărei poveste de viaţă am prezentat-o în ultimele două ediţii. Cum proprietara a murit fără urmaşi, neavând copii cărora să le lase averea, casa din centru, de lângă „Olga Bancic”, şi pământurile împrăştiate peste tot au fost preluate de stat. Comuniştii n-au pus mâna şi pe casa din Constantin Brâncoveanu, vizavi de fostul C.A.P., întrucât Bucura Butoi apucase, înainte să moară, să i-o transfere unei angajate.
Abia după Revoluţie, familia Vochiţei, de loc din Groşani, şi alte câteva rude colaterale, în calitate de moştenitori ai vechilor proprietari, au revendicat şi au obţinut o parte din bunurile răposaţilor Butoi. Acea parte care mai putea fi retrocedată, pentru că pe locul casei din „buricul târgului” s-a construit şcoala, iar trei sferturi din terenul de pe strada Traian au fost „înghiţite” în procesul de extindere a Uzinei ARO, ale cărei hale s-au întins până la pod.
Bucura Butoi, cunoscută în neam sub apelativul „Bucea”, avea o casă de dimensiuni rezonabile, nu de mărimea vilelor boiereşti din târg, în care îşi deschisese un atelier de ţesătorie. Produsele ieşite din războaiele la care lucrau mai multe fete – fote, ii, prosoape – erau vândute prin târguri şi, astfel, afacerea de familie asigura venituri frumuşele. Lângă casă era un grajd în care erau ţinuţi caii. Asta pentru că bărbatul ei îşi umplea ziua (şi bugetul familiei) cu chiriile făcute cu trăsura celor care îi solicitau serviciile.
Până la preluarea de către stat, în casa din centru a stat fiul unei ţesătoare
Amintirile Vochiţei Movileanu, care, peste trei luni, împlineşte 87 de ani, despre rubedeniile sale bogate şi destul de îndepărtate – neputându-se considera rudă apropiată verişoara bunicului – îşi au rădăcinile în copilăria sa. În anii ’30, soţii Butoi erau deja în etate. Interlocutoarea noastră nu i-a dat uitării, deşi a trecut de la moartea lor o viaţă de om, pentru că Gheorghe Butoi îşi aducea, cu trăsura, soţia la neamurile ei din Groşani.
Dumnezeu le-a dat bunăstare, nu şi copii şi, din acest motiv, moşiereasa le-a ajutat pe fetele care lucrau la atelierul său, donându-le pământ şi locuinţe. Uneori, a avut inspiraţia să le facă acte pe proprietăţile lăsate ţesătoarelor, alteori, nu, cum a fost cazul femeii găzduite în casa amplasată pe strada uzinei, nevoită să plece în momentul în care urmaşii legali au revendicat ceea ce li se cuvenea. Fetele de la atelier – povestea Vochiţa Movileanu – s-au măritat cu zestrea dată de patroană.
Primul care s-a dus din această lume a fost Gheorghe Butoi, iar după el soţia. În anii în care văduva i-a supravieţuit bărbatului, ea s-a ocupat să le facă un rost celor care au muncit pentru ea. De pildă, în casa din centru, dărâmată în anii ’60 pentru ridicarea Şcolii 3, a rămas băiatul unei cusătorese, Zinca, numai că nu a avut acte pentru imobilul de lângă parc. După ce au devenit ale statului bunurile deţinute de soţii Butoi, care s-au prăpădit înainte de preluarea lor de către comunişti, prin procesul de naţionalizare, bărbatul care stătea în casa lor din centru a fost nevoit să se mute.
Bucura Butoi deţinea la Groşani o suprafaţă însemnată ocupată de grădini. „Aceste fete, Zoica şi Zinca, veneau acolo şi mulgeau vacile şi făceau caş. Îi dădeau şi ei (n.r. Bucurei Butoi), opreau şi pentru ele. Ele făceau fânul şi aveau grijă de cele două vaci.”, povestea Vochiţa Movileanu. Lucrătoarele de la ţesătorie erau găzduite de o localnică în „casa mare”, în camera care era păstrată întotdeauna curată, nefiind poftiţi în ea decât musafirii. La această femeie din Groşani aduceau putineiele cu lapte şi cu caş. Sunt amănunte pe care interlocutoarea noastră le ştie, pentru că mergea, în copilăria sa, la casa rudei care le adăpostea pe cele două.
În casa amplasată pe lotul de un hectar, pe Traian, a locuit una dintre angajatele Bucurei, care, însă, nu i-a făcut acte
Altă proprietate a Bucurei Butoi, care a făcut un act de binefacere (pe jumătate) cu o altă angajată a sa, a fost terenul de la ARO. În faţa suprafeţei de un hectar, care se întindea de la strada principală, până pe Măgura, era o casă mare la stradă, iar în spatele ei una mai mică, cu două camere. Aici a locuit o femeie, Lixandrina, şi ea muncitoare la ţesătorie. „Nici ei nu i-a făcut act, căci, dacă îi făcea, era bună stăpână. În schimb, i-a dat pământul de la Groşani. Când ea (n.r. Bucura Butoi) a murit, noi nu ne-am dus la drept. Mai târziu, băiatul şi fata ei (n.r. copiii Lixandrinei) mi-au zis: “La uzină aveţi dreptul.” În casa de la uzină a locuit, până când terenul a fost revendicat de moştenitorii de drept, Vochiţa Movileanu şi o altă rudă, această femeie, Lixandrina. Când oamenii şi-au primit drepturile, chiriaşa a fost luată de fiică la Constanţa.
În intervalul cuprins între plecarea Lixandrinei şi încheierea procesului de retrocedare iniţiat de urmaşii Bucurei Butoi, de pământ s-a folosit un vecin, care stătea câteva case mai sus. Omul avea oi şi măgari, pe care le băga până şi în casa părăsită, pe care o transformase în grajd. Oierul s-a retras de pe terenul cu pricina după ce moştenitorii câştigători în instanţă au fost puşi în drepturi.
Lotul consistent de aproape 10.000 de metri pătraţi, a ajuns, în proporţie de două treimi, la stat. Preluarea s-a făcut într-o manieră oarecum diferită de exproprierile din zonă, când câmpulungenilor de pe Traian li s-au luat cu japca pământurile, în scopul dezvoltării industriei. Uzina ARO avea nevoie să se extindă şi unde puteau fi construite atâtea şi atâtea hale decât pe locul grădinilor localnicilor?! Lumea n-avea cum să se opună, fiindcă cel care cârtea risca să înfunde puşcăria pentru sabotarea economiei naţionale. Numai că în cazul acesta, al suprafeţei de un hectar, n-a avut cine să riposteze, fiindcă după moartea moşierei, care n-a lăsat-o moştenire nimănui, devenise a statului.
Deşi naţionalizate şi terenul, şi casa, autorităţile i-au permis Lixandrinei să stea în locuinţa de la stradă, iar aproximativ 3.000 de metri pătraţi de teren cu pomi, cum, de altfel, era şi restul care a fost „încorporat” de platforma industrială, servea ca „lot ajutător”. Pe diferenţa care a ajuns la ARO a fost construită Vopsitoria. Cei care lucrau în acest domeniu intrau pe la Poarta 4 şi în dreapta era această secţie ridicată pe pământul Bucurei Butoi. Cât a funcţionat uzina, în faţa porţii era o staţie de autobuz. După Revoluţie, când s-a dat “unde verde” retrocedărilor, interlocutoarea noastră şi un văr al ei, ca descendenţi ai moşierei Bucura Butoi, au obţinut cei aproximativ 3.000 de metri pătraţi care se învecinau cu Vopsitoria. Viaţa chiar bate filmul!
