300 de metri cubi pe oră erau pompaţi prin staţia de la Voineşti în bazinul de pe Măgura, de unde apa venea, prin cădere, în uzină
Stelică Grecu şi Cornel Avram au lucrat, unul permanent, celălalt temporar, înlocuindu-i pe angajaţii aflaţi în concediu, la cea mai importantă activitate anexă a Întreprinderii ARO Câmpulung: alimentarea cu apă a platformei industriale. Sistemul cuprindea o staţie de pompe de apă, dotată cu un laborator de analiză a probelor, amplasată în satul Voineşti, dincolo de Lacul “Herişanu”, şi zece puţuri forate la o adâncime de 25 de metri, construite din o sută în o sută de metri, pe prundul gârlei. Staţia pompa apa într-un bazin îngropat în pământ, în coastă, cum îi spuneau foştii angajaţi Dealului Măgura, de unde era furnizată, prin cădere, în uzină. Cornel Avram, care, timp de opt ani, a muncit la staţia de pompe, a văzut, de curând, ce a rămas din fosta amenajare care alimenta cu apă un colos industrial de talia ARO Câmpulung. Mergând, în această toamnă, la cules de afine, paşii l-au purtat către locul binecunoscut din timpul anilor de serviciu. O ruină acoperită de muşchi şi licheni, asta s-a ales din bazinul de altădată, care nu-i spune nimic simplului trecător, fără legătură cu ARO şi reţeaua sa de utilităţi, despre destinaţia avută în trecut.
Cornel Avram, însă, a fost uluit să vadă starea de degradare avansată în care a ajuns. Din cauză că nu l-a mai îngrijit nimeni – nici nu mai avea de ce, de vreme ce scopul căruia îi servea a devenit el însuşi o amintire pentru Câmpulung – s-a produs o eroziune şi, pe cale de consecinţă, un pârâu de vreo trei metri, de la gura bazinului, în jos, spre calea ferată. Practic, acel pârâu care s-a format indică drumul către fosta amenajare care deservea halele de producţie şi clădirile administrative. Bazinul cu o adâncime de aproximativ 10 metri nu mai este încuiat, nu mai este asigurat decât cu un capac betonat, care nici el nu se mai zăreşte, fiind mascat de vegetaţie sălbatică.
Şi nici drumul nu mai este ce-a fost odată. Când funcţiona fabrica, ajungeai la bazin, pornind din capătul de la CESAR, pe drumeagul de sub deal, în cincisprezece minute. O altă cale de acces era pe lângă calea ferată, pe Măgura. În prezent, este aproape imposibil de folosit scurtătura din spatele Centrului de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti. Confirmă această realitate Cornel Avram, care s-a aflat recent în zonă. “De-abia mergi pe jos, în patru labe!”, descria acesta halul de părăginire în care au ajuns până şi împrejurimile fostei uzine.
Iată, aşadar, cum s-a distrus o avuţie a Câmpulungului – bazinul, staţia de pompe, puţurile – care ar fi putut fi salvate dacă la conducerea municipiului se afla un om capabil să se lupte pentru ele, să le obţină şi să le transforme într-o sursă suplimentară de apă pentru localitate. Acele puţuri ar fi fost binevenite pentru Câmpulung în caz de avarie a reţelei de apă, fiindcă ar fi existat o soluţie de rezervă. Din păcate, din motive de neînţeles, autorităţile au lăsat să le scape printre degete o comoară în adevăratul sens al cuvântului.
La începuturile sale la I.M.S., socrul ambasadorului Ion Jinga a lucrat la şantierul care construia halele uzinei
Înainte de a descrie cum a funcţionat sistemul de alimentare cu apă a unei platforme de dimensiuni considerabile, să-i cunoaştem pe cei doi interlocutori ai noştri, care ne-au furnizat amănunte interesante, necunoscute chiar şi celor care au lucrat o viaţă la ARO.
Stelică Grecu s-a născut pe 2 martie 1934, într-o familie din Măţău, cu paisprezece copii. El a fost al treisprezecelea şi, după cum cu tristeţe mărturisea, părinţii săi au fost din greu încercaţi prin pierderea a două fiice la vârsta pe 14 ani. Fratele lor mai mic, Stelică, n-a apucat să le cunoască. Şcoala elementară a urmat-o la Măţău şi, la absolvire, până să fie recrutat în vederea satisfacerii stagiului militar, a lucrat cot la cot cu părinţii, în agricultură. Mai mult la pomicultură, după cum spunea naratorul nostru, care are şi în prezent această îndeletnicire, care îi umple timpul de douăzeci de ani, de când s-a pensionat de la uzină. Nu stă locului o clipă, mai cu seamă că are de îngrijit două proprietăţi, şi la Măţău, şi la Valea Româneştilor. De pildă, săptămâna trecută, ca să ne acorde interviul solicitat, a lăsat baltă o echipă de constructori care îi consolidează casa bătrânească din satul natal.
În anul 1953, la vârsta de 19 ani, a primit ordin de încorporare, fiind nevoit să se rupă de familie şi gospodărie. O parte a armatei a făcut-o la Fălticeni, unde Regimentul 1 Pază Bucureşti avea cinci batalioane. După şase luni petrecute la Fălticeni, a venit în Capitală. La un moment dat, musceleanul a fost selecţionat pentru a urma o şcoală militară, însă nu l-a încântat deloc această perspectivă. Prin urmare, la finalizarea stagiului militar, cu o durată de trei ani, Stelică Grecu s-a întors acasă, unde şi-a găsit mama singură, întrucât fraţii săi, cu toţii mai mari decât el, cu excepţia unuia singur, născut după el la distanţă de trei ani, părăsiseră căminul părintesc.
La scurt timp, s-a căsătorit cu Doichiţa Buzea, de loc din Lereşti, şi împreună au doi copii, o fată, astăzi în vârstă de 53 de ani, şi un băiat, în vârstă de 50 de ani. Fiica, profesor de Istorie, este soţia Excelenţei Sale Ion Jinga, Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, iar fiul, Marius Grecu, lucrează în Spania, la Consulat, la eliberări de documente.
Revenind la povestea lui Stelică Grecu şi la legătura sa cu uzina constructoare de automobile de teren, după un an în care şi-a ajutat mama la treburile casei, s-a angajat la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung. Aici l-a găsit director pe Victor Naghi, căruia, ca să-l cităm, “trebuia să i se ridice o statuie pentru câte a făcut pentru uzină”. Pentru început, a lucrat ca lăcătuş mecanic la Secţiile 24, 25, la Şantier. Aici a trecut şi prin perioada de calificare la locul de muncă, aşa cum se obişnuia pe vremuri, fiind nevoie de personal la întreprinderea care începea să se extindă. Acest sector de activitate în care a debutat la fabrică naratorul nostru avea în sarcină ridicarea construcţiilor industriale. Halele uzinei, care erau înălţate de o echipă detaşată de la “Steagul Roşu” Braşov, compusă din câţiva angajaţi specialişti în executarea construcţiilor metalice. Sub coordonarea lor, munceau salariaţii de la I.M.S. Câmpulung la conturarea secţiilor care au ajuns să umple platforma de la margine de oraş.
Construcţia căii ferate spre Lianţi a lăsat puţul staţiei de pompe fără apă
Stelică Grecu n-a zăbovit mult în acest domeniu, fiind transferat la Mecanicul Şef, secţie condusă de inginerul Ion Ologu. Ajuns aici, a fost trimis la staţia de pompe de apă, cu ajutorul căreia era alimentată cu apă potabilă şi apă industrială numai uzina. Staţia funcţiona în subordinea Mecanicului Şef, secţie în ale cărei atribuţii intrau toate reparaţiile care erau întreprinse în uzină. Era nevoie de oameni la această anexă a întreprinderii a cărei importanţă nu poate fi pusă la îndoială. Şi nici doritori să facă această muncă nu prea erau, deoarece implica o mare responsabilitate şi riscuri. Ce-i dădea înapoi pe mulţi era faptul că pe un schimb lucrau un salariat încadrat pe postul de lăcătuş şi trei laborante, care luau probe de apă de la puţuri. Iar munca la staţia de pompe se desfăşura pe trei schimburi, după sistemul 8 cu 24 de ore. Când a preluat acest post, Stelică Grecu a găsit un puţ în spatele staţiei de pompe, de vreo doi metri, cu o adâncime de şase metri. Construcţia căii ferate spre Combinatul de Lianţi a afectat sursa de apă, care trebuia căutată la o adâncime mai mare. Nemaiavând apă, cei de la uzină au fost nevoiţi să construiască zece puţuri “forate la o adâncime de 25 de metri, cu conducte de fier de 500 mm. Pe aproximativ un metru, de jur împrejur, se punea nisip, ca să filtreze apa.”, preciza Stelică Grecu.
Ardeleanul Cornel Avram a lucrat la toate podurile metalice, de la Gara Câmpulung, până la Gara Argeşel
În acest moment, firul naraţiunii a fost preluat şi continuat de către Cornel Avram, un ardelean cu un trecut deloc plictisitor. Dimpotrivă, numai când îşi spune data naşterii, 23 august 1944, trezeşte curiozitatea ascultătorului, interesat să afle cum i-a mers în viaţă unei persoane născute în cea mai importantă zi a României în fostul regim. Cornel Avram are, într-adevăr, o poveste captivantă, pe care ne-a depănat-o chiar şi cu umor, pe anumite porţiuni, care îi trădează originile de ardelean mucalit, de loc din Gârbou, judeţul Cluj. La 18 ani, a plecat de acasă, din cauza colectivizării, lucrul la pământ nefiind ceea ce-şi dorea tânărul să facă în viaţă. “Mi-am luat lumea în cap şi m-am dus la Porţile de Fier, fiindcă atunci se deschisese şantierul la Porţile de Fier. Am lucrat acolo, dar nu la I.C.H., cum erau denumite Porţile de Fier, ci în cadrul C.F.R.-ului, la construcţii de căi ferate – poduri metalice.”, relata Cornel Avram, care a desfăşurat această activitate timp de un deceniu, până în anul 1972.
“Când a finalizat acolo, şantierul a venit la Câmpulung. La calea ferată care s-a construit aici, am lucrat la toate podurile metalice, de la podul “ţigăniei”, de jos, până la cel de la uzină şi cel din Lereşti, care traversează şoseaua. Am stat până când şantierul a fost pe picior de plecare, căci, de la Câmpulung, şantierul s-a mutat la Motru. Atunci, am spus: “Gata, nu mai plec.”, s-a hotărât Cornel Avram, care s-a căsătorit cu o musceleancă şi s-a stabilit la Câmpulung.
La două săptămâni după ce şi-a depus demisia, pe 8 martie 1972, a început lucrul la U.M.M., la centrala termică, al cărei rol consta în alimentarea uzinei cu energie termică. În acest domeniu s-au consumat următorii 27 de ani ai activităţii profesionale a clujeanului adoptat de Muscel.
Iată de ce am realizat această paranteză cu biografia ardeleanului în legătură cu subiectul apei care ajungea în uzină prin sistemul descris mai înainte. Din decembrie 1969, acesta a lucrat la calea ferată, începând din zona Gării Câmpulung, până când a ajuns cu reţeaua la Combinatul de Lianţi, de fapt, în Gara Argeşel. Cornel Avram n-a lucrat, aşa cum am punctat anterior, la calea ferată propriu zisă, ci la montajul podurilor suspendate. “Este o “cocoaşă” mare, undeva, de la combinat, imediat, peste căile ferate, care intră în gară. La toate acestea am lucrat… la fel, pe Valea Foii, în Voineşti, este şi acolo un pod.”, ne mai spunea Cornel Avram.
Excavându-se masiv balastul din râu, pânza freatică s-a lăsat. Atunci, s-au forat zece puţuri la o adâncime de 25 de metri
În acea perioadă cu lucrări intense, se excava masiv balast din gârlă. Odată scos balastul din râu, s-a lăsat pânza freatică, bazinul rămânând pe uscat. Este situaţia descrisă mai înainte de Stelică Grecu drept împrejurare a construcţiei celor zece puţuri la o adâncime de patru-cinci ori mai mare.
În legătură cu staţia de pompe era un bazin “tampon”, cu o capacitate de 1.000 de metri cubi, deasupra uzinei, în zona fostului CESAR, în coasta Măgurii. De acolo, apa alimenta, prin cădere, platforma industrială. La suprafaţă nu se vedea decât capacul bazinului, restul construcţiei aflându-se în subteran. Stelică Grecu ne spunea că inginerul l-a trimis odată la bazin, împreună cu un mecanic de la uzină, Jean Stroescu. Apa cădea de la înălţime cu o forţă incredibilă, însoţită de un huruit infernal, încât omul n-a putut da uitării nici până astăzi, la cei 80 de ani ai săi, sperietura trasă la vederea hăului “însetat”, negru şi ameninţător.
