15.5 C
Campulung Muscel
17/06/2024

Muzeul mărcii ARO

Cu sprijinul celor care doresc ca numele “Zimbrului” să nu moară, Alexandru şi Emil Hagi
În Câmpulung, în afară de Alexandru şi Emil Hagi, mai sunt şi alţi posesori de IMS-uri, numai că vehiculele acestora, în mare majoritate, nu se găsesc în starea impecabilă a celor aflate în proprietatea familiei ale cărei rădăcini pornesc din comunitatea de aromâni din Nordul Greciei. Iar acest lucru se datorează faptului că sunt întreţinute precum ochii din cap de Alexandru, responsabil de parcul auto de la Apa Sărată, care numără în prezent şapte IMS-uri. Proprietatea a fost împărţită în partea musceleană, în care a fost amenajată o frumoasă expoziţie cu obiecte tradiţionale şi nu numai (poze de familie, decoraţiuni, caschete din diverse uniforme militare şi ultima găselniţă a lui Alexandru – o colecţie de baionete) şi partea aromână, menită să reflecte, prin hărţi ale locurilor natale, costume populare, vase, unelte, instrumente muzicale, fotografii, cărţi, obârşia familiei Hagi. Revenind la subiectul serialului nostru, motivaţia achiziţionării unui IMS diferă de la caz la caz. Dacă alţi câmpulungeni şi-au procurat astfel de maşini pentru a se folosi de ele la diverse treburi în gospodărie, cele ale lui Emil şi Alexandru Hagi sunt veritabile bijuterii auto, destinate, în mare măsură, evenimentelor în cadrul cărora pot fi etalate celor care le împărtăşesc pasiunea.

Impozitul face dintr-un IMS un obiect de lux

Dacă „M”-ul cu numărul de înmatriculare AG 12 UMM mai este folosit cât de cât de Alexandru, în special, la plimbările pe timpul iernii, în schimb, vehiculul înregistrat sub numărul AG 11 ECA îl scoate din curte doar de patru ori pe an. „Nu sunt maşini pe care le folosesc. În schimb, ceilalţi se servesc de ele şi, de aceea, n-au cum să arate aşa.”, spunea Alexandru. Autoturismele provin din dotarea Armatei, principala beneficiară a produselor ARO Câmpulung. Au mai primit IMS-uri întreprinderile, care le-au casat, plus câţiva „norocoşi”, datorită a ceea ce erau ori relaţiilor cu cei care aveau posibilitatea să le procure un astfel de vehicul.
Fără a pune la socoteală cheltuielile ocazionate de cumpărarea unui IMS, recondiţionarea şi întreţinerea lui, deţinerea unei asemenea piese reprezintă un lux, numai dacă ne referim strict la impozitul care trebuie achitat pentru acest tip de automobil. „Obscen de mare!”, ca să-l cităm pe Alexandru. Tânărul plăteşte 30 de milioane de lei vechi pe an, impozit, şi 9 milioane de lei vechi, asigurarea, pentru un autoturism cu care circulă 1.000 de kilometri. Dacă-i merge şi pe aceia!

Pentru a scăpa de plata unei dări extrem de ridicate, ar trebui să aibă un certificat de vehicul istoric pentru maşină, de eliberarea căruia se ocupă Retromobil Club România. Emiterea actului se face contra unei taxe şi cu impunerea unor condiţii. Adică automobilul nu poate fi folosit în alte scopuri, cum ar fi căratul mărfii, trebuie păstrat nemodificat, la „pachet” cu acestea fiind inclusă şi limitarea numărului de kilometri parcurşi. Alexandru Hagi se pregăteşte să treacă printr-o astfel de procedură una dintre maşini, care îndeplineşte condiţia originalităţii (vehiculul trebuie să fie cel original în proporţie de 98%). Lucrurile ar putea să fie ceva mai simple, de vreme ce există o regulă în materie, potrivit căreia maşina dintr-un model a cărui producţie s-a oprit în urmă cu mai bine de 30 de ani este considerată vehicul istoric. De exemplu, primele Dacii 1300 au început să fie catalogate vehicule istorice. Necazul este că nu mai găseşti niciuna întreagă, întrucât lumea le-a dat la programul „Rabla”. Pe Alexandru l-ar fi tentat să-şi procure una. Le fel, un Trabant, cu care să-şi extindă colecţia (deocamdată) de IMS-uri.

Alexandru a găsit “M”-uri prin Bulgaria şi Grecia

Tatăl şi fiul participă la evenimentele organizate de Retromobil Club România, nu, însă, cu „M”-urile pe care le-am admirat de curând, fiindcă asemenea acţiuni se ţin destul de departe de Câmpulung. La prima la care au luat parte, au avut ocazia să-l întâlnească pe Regele Mihai, un pasionat de automobile, dovadă fiind colecţia impresionantă şi foarte valoroasă. „Sunt unii dintre cei care vin la noi mecanici de meserie. Repară, de fapt, restaurează IMS-uri. Ei vin cu ele, pentru că le place să le „şurubărească”. Abia aşteaptă să se strice ceva la ele, ca să aibă ce repara. Dar noi nu suntem mecanici şi nu-mi permit să mă duc cu maşina atâta drum.”, a relatat tânărul colecţionar.
Pentru a menţine viu spiritul ARO, Emil şi Alexandru Hagi au gândit, în urmă cu câţiva ani, o acţiune extraordinară, care, de la prima ediţie, cea din anul 2007, a fost inclusă în programul Zilelor Municipiului. „Câmpulungul în amintiri” – în special, în amintiri legate de Uzina ARO şi de „produsul” care a stârnit atâtea pasiuni, IMS – a început, în urmă cu cinci ani, cu 6-7 vehicule, ajungând în 2011 la 11-12 maşini, al căror aer de epocă a încântat trecătorii şi vizitatorii expoziţiei din faţa Primăriei. Posesorii lor sunt din Câmpulung şi din zonele limitrofe. „Anul trecut, am avut patru maşini din afară, anul acesta, au fost cinci maşini din afară. A fost un an puţin mai special… 50 de ani de la apariţia M 461 şi 40 de ani de la expediţia Transafricană.”, a adăugat Alexandru.
Casa lor a devenit loc de cazare pentru proprietarii de IMS-uri veniţi din alte părţi. „Ne-am dori să aducem la o astfel de acţiune o maşină din Polonia, să spunem, ca să participe la eveniment. Ar fi fantastic! Acum, am găsit unele prin Bulgaria, prin Grecia şi vrem să le aducem înapoi.” În timpul unei excursii în Grecia, pe când se uita pe geamul autocarului, într-o curte a zărit un „M”. Însoţitorii i-au replicat că nu vede decât „M-uri” în jur, însă Alexandru, împreună cu părinţii, a pornit în căutarea lui. „Când am trecut cu ai mei, într-un sătuc, am început să recunosc zonele. Le-am spus: „Vedeţi că, după virajul ăsta, este un „M” într-o curte.” Maşina era acolo. Vreau să văd dac-o mai găsesc, pentru că aş vrea s-o aduc aici.”, a povestit el.

Ornamente pentru volanul şi roţile de ARO, oferite în dar posesorilor de IMS-uri

Pe lângă evenimentul propriu-zis, mulţi dintre posesorii de IMS-uri participă la „Câmpulungul în amintiri” pentru momentele plăcute pregătite de gazde, dar şi pentru darurile oferite de acestea. Diplomele sunt însoţite de simboluri salvate de la distrugere de tânăr, care le-a cumpărat de la proprietarul fostei Uzine ARO. După ce platforma industrială a fost achiziţionată de Landmark Management, Alexandru a bătut de mai multe ori drumul la ARO, ca să-şi procure piesele de care avea nevoie, pentru care plătea, vorba aceea, ca pentru cele noi, cu toate că le lua din cupa excavatorului, destinaţia fiind containerul de fier vechi.
După cumpărarea blocului industrial ARO, noii deţinători valorificau orice avea căutare. Lui Alexandru i s-a permis, o vreme, să-şi umple maşina cu ce voia, după care cu marfa aleasă se prezenta la proprietar, pentru operaţiunea de inventariere şi fixare a preţului. El ne-a arătat un ornament de volan şi unul care se punea pe roata de ARO. Pe când se tăia ce se putea prin Uzină, Alexandru le-a găsit printre obiectele de care noii proprietari urmau să se dispenseze. Într-un colţ al unei hale a dat peste trei saci plini cu astfel de ornamente. Participanţilor la „Câmpulungul în amintiri” li se înmânează acest obiect cu valoare sentimentală, de care ei se arată foarte încântaţi, pentru că n-au unde să mai găsească aşa ceva. Cât mergea fabrica, ornamentele se foloseau şi pe post de scrumiere, cu toate că nu ţineau prea mult, fiind din plastic. Şi la câte alte lucruri, care unui împătimit de ARO i-ar fi sfâşiat sufletul, a fost martor! Se ardeau banchete de „M”! Tânărul şi-a umplut „papucul” cu banchete, le-a plătit la preţul cerut de cei care se ocupau de „igienizarea” fabricii câmpulungene, după care, în timp, le-a dat cui a avut nevoie să le monteze pe maşini.       
Un fost angajat al Uzinei a găsit la gunoi o cutie cu filme, unele pe 11 milimetri, altele pe 35 de milimetri. O parte dintre ele sunt cu ARO, cum au fost cel din timpul unei probe de rodaj al maşinii şi cel din expediţia Transafricană (a treia filmare prezentată în cadrul ediţiei din 2011 a acţiunii organizate de Alexandru şi Emil Hagi a fost dintr-o expediţie cehă în Munţii Hindukush, în Afganistan). Planul lui Alexandru este de a le prezenta şi pe celelalte, în posesia cărora a intrat, la ediţiile viitoare ale „Câmpulungului în amintiri”. Transferul imaginilor de pe peliculă pe suport digital este o operaţiune costisitoare.

Tatăl lui Emil Hagi, profesor la Liceul Industrial ARO, a fost prieten cu Victor Naghi

Deşi n-au nicio legătură cu Uzina, exceptând-o pe cea de suflet – o dragoste, care a crescut în timp, şi un respect faţă de numele ARO, pe care nu l-am întâlnit nici la unele persoane care au lucrat la fabrică – Alexandru şi Emil Hagi vor să deschidă un muzeu al mărcii. Mulţi din Câmpulung, fie membri ai autorităţilor locale, fie oameni de afaceri, ar fi putut să se implice, dar, cu toate acestea, n-au făcut-o. Însă nu este timpul trecut să dea o mână de ajutor celor doi câmpulungeni cu iniţiativă. Ce au reuşit să adune până în acest moment depozitează la proprietatea de la Apa Sărată: maşini, fotografii, tipărituri, piese etc. „Iniţial, am vrut să facem o pensiune aici, dar am adunat atât de multe lucruri valoroase, încât nu pot să bag oameni străini în casă. Noi vrem să strângem cât mai multe legate de marcă, de la pasionaţi, de la cei care au lucrat la ARO, de la cei care mai au acasă câte o carte poştală…, ca să facem un fel de muzeu, probabil că la fostul Cămin Cultural de la Apa Sărată, în care să păstrăm tot ce se poate. Nu vreau să fac bani din asta.”, a prezentat Alexandru încă o intenţie lăudabilă, care ar putea prinde contur cu ajutorul celor care simt la fel. Este adevărat că Uzina ARO a fost „terminată”, dar oamenii au rămas, iar aceştia pot să vorbească şi să contribuie, prin relatări şi imagini aflate în arhivele personale, la realizarea unei istorii pentru câmpulungeni, nu cum este cea păstrată în spatele unor uşi ferecate. Dacă se poate vorbi despre o legătură a familiei Hagi cu ARO, aceasta ar putea fi tatăl lui Emil Hagi, bunicul lui Alexandru, care s-a stins pe când managerul de la Harald Impex avea vârsta de acum a fiului său. O altă poveste de viaţă interesantă, pe care am aflat-o de la interlocutorul nostru: bunicul lui Alexandru Hagi a fost trimis de comunitatea locală din Grecia, vorbitoare a dialectului aromân, la studii, în România, pentru a deveni dascăl. Până în anii comunismului, România avea şcoli generale şi licee în Grecia, în Turcia, finanţate de Guvern, cu predare în limba română. „După ce a terminat şcoala, comunitatea de acolo l-a trimis în România, ca să se facă învăţător, pentru că ei n-aveau Şcoli Normale. El suferea de astm. A fost trimis la o rudă în Bucureşti, care i-a recomandat să vină la Câmpulung, unde era aerul bun pentru boala lui. După ce au venit comuniştii, nu l-au mai lăsat să plece.” Bunicul lui Alexandru a activat ca profesor la Liceul Industrial ARO, fiind bun prieten cu directorul Victor Naghi.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!