Traian Purnichi, şeful Atelierului Caroserie
Timp de 18 ani, Traian Purnichi a deţinut funcţia de şef al Atelierului Caroserie, preluată după ce, pe parcursul celor douăzeci de ani, care au precedat această avansare, a trecut pe rând prin posturile de ajustor, controlor, tehnician dispecer, maistru şi maistru principal. Victor Naghi a văzut în acest angajat al uzinei ambiţia, capacitatea de bun organizator, dar şi de lider, care reuşea să-şi convingă subalternii nu doar să muncească susţinut în timpul programului de lucru, ci şi să vină la serviciu duminica, atunci când norma impusă nu era îndeplinită. Sunt doar câteva dintre calităţile care l-au recomandat pe Traian Purnichi pentru a ocupa, o perioadă atât de lungă, o funcţie de răspundere. Pe măsura amplificării activităţii Atelierului Caroserie, a trebuit mutat Atelierul Lăcătuşerie în altă hală şi s-a înfiinţat încă un post de şef de atelier. Astfel, erau, ca şefi, Traian Purnichi, la subansamble, şi Miron Dascălu, pe banda de montaj. „Dacă Naghi ar fi fost după Revoluţie, nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu ARO. Nu cred că accepta el să se distrugă uzina. Eu am lucrat aici 42 de ani. Îţi vine să plângi când te gândeşti că ai lucrat o viaţă şi că au distrus-o.”, mărturisea Traian Purnichi, martor al evoluţiei fabricii, dar şi al decăderii ei, pe durata celor mai bine de patru decenii de activitate cuprinsă între anul 1958, când s-a angajat, şi 2000, când a plecat de la ARO.
După câteva luni lucrate la Mina Godeni, s-a transferat la UMM
Născut pe 5 noiembrie 1939, în comuna Cetăţeni, Traian Purnichi a venit la Câmpulung, pentru a urma o şcoală, care să-i asigure un loc de muncă. După ce a absolvit cele şapte clase ale Şcolii Elementare în comuna natală, doi ani a stat acasă, ca să-şi ajute părinţii la treburile gospodăreşti, dată fiind situaţia familiei cu cinci copii, din care provenea. Într-un final, cu destul de multă greutate, s-a decis să se înscrie la examenul de admitere susţinut la Şcoala Profesională a Întreprinderii Miniere Câmpulung. Astfel, s-a pregătit în meseria de lăcătuş mecanic, la această şcoală de mineri, pe care a absolvit-o în 1958. Primul său loc de muncă a fost la Mina Godeni, unde s-a angajat ca mecanic de mină. Nu i-a plăcut ceea ce făcea, întrucât muncea în condiţii grele, în subteran. „Trebuia să schimb pompele de apă, craterul, banda rulantă, era foarte greu, iar eu eram un copil.”, ne povestea Traian Purnichi despre începutul său profesional.
Pe 20 octombrie 1958, s-a transferat la UMM, cum se chema întreprinderea constructoare de maşini – Uzina Mecanică Muscel, ca ajustor, la Lăcătuşerie, domeniu care aparţinea de Secţia 1250. Acolo l-a avut ca maistru pe Tuică, în afară de care, la Lăcătuşerie, mai ocupa un post similar Grigorescu. „De la Tuică eu am învăţat foarte multe. Era un om sever, însă mie mi-a plăcut să-mi fac datoria.”, mărturisea el. Munca de ajustor presupunea executarea unor piese manual. „Tabla o debitam şi, după desen, realizam forma care ne trebuia.”, explica Traian Purnichi acea operaţie. Denumirea de ajustor era generată de maniera de execuţie a piesei, cu ajutorul pilei şi al polizorului.
Ca ajustor a lucrat până când a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar. La întoarcerea din armată, în 1961, şi-a reluat postul de ajustor, avându-l ca maistru tot pe Tuică. După un an, a trecut la Control Tehnic de Calitate, la secţie. Şeful Controlului, în acea perioadă, era inginerul Petrescu. Din câte le povestea acesta colegilor de la Control, în perioada facultăţii, fusese un student de zece şi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie. Un inginer foarte capabil, aşa şi-l aminteşte Traian Purnichi pe şeful său de la CTC. Iată ce implica lucrul în această etapă a carierei sale profesionale. Piesele care se executau prin presaj – deoarece la prese a fost controlor, prima dată – erau verificate prin sondaj, nu în procent de 100%, fiind prea multe. De exemplu, dintr-un lot format din 1.000 de bucăţi, controlul se realiza asupra a 15-20% dintre acestea şi erau măsurate, pentru a se constata dacă se încadrează în cotele stabilite prin desen.
Apoi, a trecut la Control, la Caroserie, unde era o activitate complexă, întrucât trebuia verificat corpul de caroserie complet asamblat, ca să nu fie tabla umflată, suduri rupte ori arse. „Aici, controlam 100%. Fiecare caroserie se controla şi aplicam pansonul, că este corespunzătoare, după care mergea la Vopsitorie. Deci, era avizată de Control, ca fiind bună.”, ne-a descris în ce a constat munca în acest domeniu.
Pe fiecare schimb era câte un controlor, pentru verificarea finală, printre care şi Traian Purnichi. Însă, în afară de aceştia, mai erau doi-trei controlori pentru componentele caroseriei, care erau verificate separat, fiecare în parte. „Din acest moment erau luate şi asamblate pe corpul de caroserie, care, la rândul lui, era controlat, ca să vedem dacă corespunde, pentru ca apoi să-i dăm drumul mai departe.”, a adăugat el.
Calitativ, caroseria lăsa de dorit
După câţiva ani, s-a produs o altă modificare în parcursul său profesional, trecând pe postul de tehnician dispecer. În acest timp, a finalizat cursurile Şcolii Tehnice. „Din dispecerat am fost promovat maistru, apoi maistru principal, funcţie în care am stat până în 1978.”, a adăugat el. După cum ne-a mărturisit, i-a fost greu când s-a produs această trecere, pentru că, deşi nu mai era responsabil ca procesul de producţie să fie bun, din punct de vedere practic, dăduse de altă grijă: să le asigure oamenilor salariile. Pe lângă această sarcină, mobilizarea salariaţilor din subordine, ca să facă treabă şi multă, şi de calitate. „Lucram după grafic. Aveam un program, potrivit căruia trebuia să realizăm în ziua respectivă, de exemplu, 20 de caroserii. Trebuia să forţezi oamenii ca să muncească, să iasă cele 20 de caroserii.”, a continuat relatarea lui Traian Purnichi.
Norma era mare pentru un schimb, deoarece se muncea preponderent manual. Maniera de lucru, din prezent, de la Colibaşi sau de la alte întreprinderi, care foloseau roboţi în procesul de producţie, era un vis din viitor pentru ARO Câmpulung, viitor de care n-a mai avut parte. În perioada la care se referea Traian Purnichi, începuse să se aducă la Atelierul Caroserie nişte maşini de punctat. În rest, dotarea era mult sub nevoile muncitorilor obligaţi să se descurce cu ce aveau. „Utilajele care existau pe vremea noastră erau depăşite practic. Noi nu eram în stare să cumpărăm nişte utilaje cu care să facem un lucru de calitate. De unde le cumpărau, erau luate cu bani puţini, se duceau prin Cehoslovacia, Germania, şi aduceau maşini de punctat, care erau deja date la casat. Şi lucram cu ele, căci n-aveam ce să facem. Să fi avut, pe vremea aceea, utilajele şi sculele care se găsesc pe piaţă la ora actuală, se putea face un lucru mult îmbunătăţit. Calitativ, caroseria noastră lăsa de dorit. În primul rând, proiectul ei a fost făcut… aşa cum a fost făcut, tot din cauza utilajelor, fiindcă n-aveam roboţi care să ştanţeze o piesă, ca s-o punctezi, nu s-o sudezi.”, ne descria acesta starea utilajelor, în urmă cu patru decenii.
Din cauza sudurii, tabla se ondula şi se strica. Punctarea era un procedeu, în urma căruia se imprima tabla, dar, în acelaşi timp, lăsa multe urme pe ea. „În primul rând, tabla era proastă, întrucât la Colibaşi se dădea tabla cea mai bună şi noi luam ce era mai…. că era maşina ARO. Dar meseriaşii pe care îi aveam noi scoteau, totuşi, un lucru bun, pentru că erau ei foarte buni. Se învăţa meserie, în primul rând, în şcolile profesionale şi, când veneau la uzină, practica îi sălta, fiindcă ştiau deja ce trebuie să facă.”, a continuat interlocutorul nostru.
Norma era de 20 de caroserii pe schimb, lucru imposibil de realizat
Ca maistru de linie, Traian Purnichi avea în subordine în jur de 30-35, până la 40 de oameni. Dintre colegii pe care i-a avut în vremea în care era maistru, ni i-a amintit pe Ion Ionilă, Eugen Peşeţ, Emilian Motrun, Ion Pârvu, Gheorghe Nedelea, Ion Pârşe. După ce a fost promovat ca maistru principal, nu mai avea muncitorii în subordine, ci maiştrii, fiind şeful celor enumeraţi mai înainte. Fiecare maistru răspundea de 35-40 de salariaţi, iar Traian Purnichi, de 5-6 maiştri. „Din maistru principal, m-au făcut şef de atelier şi tot pe ei i-am avut în subordine.”, a adăugat el.
În 1978 a fost numit şeful Atelierului Caroserie, dat fiind faptul că absolvise Şcoala Tehnică şi, în plus, avea o experienţă de douăzeci de ani de activitate. Dintre toţi maiştrii, care erau acolo, directorul Victor Naghi l-a numit pe Traian Purnichi, fiindcă era foarte activ şi un bun organizator, conform recomandărilor şefilor de secţie, sub conducerea cărora a lucrat. Din această poziţie, răspunderea sa era enormă. „Nu se putea ajunge la cota de 60 de caroserii pe zi. Lucram pe trei ture şi trebuia să faci, pe fiecare, câte 20. Maximum 15 puteam să facem pe schimb. A doua zi, şeful de secţie spunea: „N-ai făcut 20, astăzi trebuie să faci 25.” Din această cauză, scădea, de multe ori, şi calitatea caroseriei. Îmi spuneam: „Trebuie să fac, altfel, mâine, mă ia la întrebări: de ce n-am făcut?” Dacă se adunau aşa, te mai chemau şi pe la partid şi te judecau, de ziceai: ce-am făcut?”, a continuat relatarea lui Traian Purnichi.
Din acest motiv, se lucra aproape în fiecare duminică. „Trebuia să lămureşti oamenii, oamenii erau greu de lămurit, însă aveam putere de convingere de a-i aduce să lucreze. De aceea, am fost promovat în funcţie, ca şef de atelier. Duminica, nu veneau chiar toţi, dar ne prezentam mai mult de jumătate şi făceam în acea zi, pe schimbul respectiv, 10 caroserii. Era destul de bine. Cei care veneam eram evidenţiaţi… pe cei care nu veneau îi mai luau la „judecat”. Fiecare invoca tot felul de motive: copii pe care n-aveau cu cine să-i lase, un eveniment în familie ş.a.m.d. Îi înţelegeam, nu-i dădeam „nemotivat”, pentru că era duminică, deşi se cerea să-i dai „nemotivat”. N-aveam încotro, deoarece cu ei lucram şi trebuia să-i înţelegi.”, ne povestea fostul şef al Atelierului Caroserie. Celor faţă de care manifesta toleranţă le mai cerea să rămână peste program, în contul zilei lipsite, şi, astfel, reuşea să conducă o echipă numeroasă.
Dacă nu realiza norma promisă la analiza de producţie, era chemat la Comitetul de Partid
Şi cât a fost maistru principal, şi cât timp a condus Atelierul Caroserie, obligaţia sa nu se limita la executarea numărului de caroserii impus. „Aveam de făcut subansamblele care erau necesare ansamblului caroserie, plus piesele de schimb. Trebuia să faci piese de schimb pentru export, pentru intern… şi forţai. N-aveai piese, te duceai după ele prin Presaj şi cereai să ţi se dea repede, fiindcă n-ajungeau pentru a ne face numărul de caroserii… căci trebuia să dau atâtea aripi, atâtea măşti, atâtea uşi, la export.” Asta pentru că producţia, în întregime, era destinată exportului. Abia prin 1982, a început să se livreze şi pentru intern. În acea perioadă, din câte îşi aminteşte acesta, s-au dat nişte maşini personalului din uzină.
În perioada în care a fost şef de atelier, programul său nu era de opt ore, pentru că avea analiză de producţie la ora şase după amiaza. „Şedinţa o ţinea şeful de secţie şi, de multe ori, erau şi de la dispecerat, din partea conducerii uzinei, care te forţau ca să dai în termen un anumit număr de piese, pe care le făceam noi la Caroserie. Intrai în producţie şi trebuia să le execuţi rapid, ca să le poţi preda în termenul promis la şedinţă, întrucât se întocmea un proces-verbal. Se muncea şi nu se discuta. În caz contrar, erai chemat la Comitetul de Partid şi te judecau. N-aveai justificare, fiindcă ţi se reproşa că nu te-ai dus după piese, ca să le cauţi, că n-ai luat legătura cu şeful de atelier de la Prese, să-ţi facă o piesă sau alta. Şi trebuia să te duci şi să te zbaţi, fiindcă nu te iertau.”, ne povestea Traian Purnichi cu câtă seriozitate şi conştiinciozitate se lucra. Aşadar, în afară de şefii săi direcţi, era şi presiunea partidului, care îi controla activitatea.
Dimineaţa, la ora şapte fără un sfert, Traian Purnichi era la uzină, ca să se pună la curent cu ceea ce s-a realizat la schimburile II şi III. Apoi, la ora şapte şi jumătate – opt, urma analiza de producţie, în cadrul căreia se discuta despre numărul de caroserii executate pe fiecare schimb în parte. Dacă norma nu era atinsă, şeful de atelier era luat la întrebări. „N-aveai justificare. „De ce te plătesc? Ca să stai după ele să le faci!”, i se reproşa. După şedinţă, Traian Purnichi mergea la muncitori, cărora le explica faptul că trebuie să se străduiască să-şi îndeplinească programul de producţie.
A avut de tras prin procese după ce un muncitor şi-a pierdut o mână
Traian Purnichi n-a fost ferit de incidente neplăcute, pentru care a avut de pătimit, prin prisma funcţiei deţinute. Unul dintre acestea, foarte grav, s-a produs după Revoluţie şi a fost cauzat de neatenţia unui angajat. „La Caroserie se presa uşa, se asambla, se punea partea exterioară cu interiorul. Un cetăţean trebuia să bage piesa în matriţă, să o aranjeze acolo, iar un altul trebuia să apese pe butoane, ca să vină, s-o „calce”, cum se spunea la noi. În timpul acesta, când el a băgat mâna, fata care era la presă a apăsat pe buton şi i-a tăiat mâna. Atunci, am avut probleme mari, cu toate că a avut fişa de protecţia muncii semnată. Maistrul pe care l-am avut, Pârvu, era în concediu. Vina mea a fost că n-am avut maistru. Lăsasem un şef de brigadă, ca să răspundă la schimbul II de probleme. După ce s-a întâmplat accidentul, omul a fost dus la spital, la Câmpulung, apoi la Piteşti. Am tras-o cam mult, pentru că ne-am judecat în tribunal. Am fost şi aici, şi la Piteşti.”, a fost cea mai nefericită experienţă trăită de Traian Purnichi în cele peste patru decenii de activitate la uzină.
Muncitorul ar fi vrut să fie scoasă vinovată colega care a apăsat pe buton, iar aceasta să-i plătească pensia. „A fost neatenţia lui, pentru că n-a scos mâna când trebuia. I-a spus: „Apasă”, în timpul în care, probabil, mai lucra acolo. Până la urmă, uzina i-a dat acestui cetăţean două maşini ARO.”, astfel s-a încheiat cea mai gravă problemă cu care s-a confruntat, pe linie de Protecţie a Muncii, fostul şef al Atelierului Caroserie.
Toate episoadele serialului “Din Istoria ARO Câmpulung”, pe: https://www.evenimentulmuscelean.ro/index.php/istoria-aro.html?layout=default