„În atelierele şcoală coordonate de Dorel Calimache – tehnician principal, maiştrii Marin Călinescu, Nicolae Găbudeanu, Cornel Bucur, Gheorghe Butoi, Iosif Fulga, Gheorghe Păunescu, Mihai Boje, Nicolae Oancea, Gheorghe Buta, Tiberiu Bădescu şi muncitorii Ion Antone, Ion Pristavu şi alţii au realizat şi depăşit în permanenţă producţia marfă, cât şi producţia netă, în procente cuprinse între 150-250%. Erau executate repere pentru I.M.M. (cutii acte ARO, ancore, scoabe, flanşe ax cardan, bulon cercel, galeţi motor, etc.), gardul despărţitor al terenului de sport şi din incintă, iar, pentru Primăria Câmpulung, lampadarele de pe Bulevardul „Pardon”, gărduţurile din piaţa oraşului, apărători de ferestre la Muzeul Municipal, comenzi ale I.C.R.M. Piteşti ş.a.m.d.”, aflăm din monografia Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini Câmpulung Muscel – 1948-1998, realizată de Mihai Cristudor şi Nicolae Moise, la împlinirea a 50 de ani de existenţă a instituţiei de învăţământ. Printre cei omagiaţi la moment aniversar s-a aflat şi Marin Călinescu, fost maistru şef al Atelierului Prelucrări prin aşchiere, timp de 12 ani, şi maistru, pentru 17 ani, la Grupul Şcolar, al cărui nume a rămas înscris în această lucrare de referinţă. Membru al generaţiei de la începutul Întreprinderii Metalurgice de Stat – I.M.S. Câmpulung, alăturându-se, în 1949, nucleului de la Braşov, în jurul căruia s-a închegat un colectiv de puţin peste 200 de angajaţi la acel moment, Marin Călinescu a optat pentru o activitate în învăţământ, după două decenii în producţie.
Inginerul Baciu i-a semnat transferul la Grupul Şcolar Industrial, în absenţa lui Naghi, plecat în concediu
Cât a lucrat la fabrică, maistrul şef Marin Călinescu s-a consumat enorm, cauză din care s-a îmbolnăvit. Cu greu a fost lăsat să treacă într-un post de maistru la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, unde era nevoie de personal, care să pregătească elevii. Pe teleormăneanul adoptat de Muscel în ’49 l-a copleşit responsabilitatea colectivului numeros din subordine şi a planului de producţie care trebuia îndeplinit. „Se ajunsese la peste 1.000 de maşini pe lună. Când ţipa Naghi pe la şedinţe: „Bă, stau ăia la Bucureşti, la TV!”, căci aveam piese şi pentru ei. Dacă promiteam ceva, piesele ieşeau la termenul până la care mă angajam să le predau. Erau unii care spuneau „da, da, da” şi, a doua zi, nu dădeau nimic. Ieşea scandal mare!” A fost şi frumos, dar a fost şi greu… am fost tânăr şi am rezistat.”, ne-a mărturisit Marin Călinescu motivul pentru care s-a hotărât să renunţe la funcţie.
Auzind ce intenţii are, directorul Victor Naghi i-a spus franc: „Mă, nu-ţi dau drumul.” „Mi-a semnat inginerul Ion Baciu, care era şeful meu, la atelier. În timpul acesta, Naghi era plecat la mare. Când a venit… el avea „boala” să facă şedinţă de producţie cu toţi inginerii şi maiştrii şefi.”, şi-a amintit Marin Călinescu momentul în care s-a „rupt” de fabrică. Nu definitiv, căci orele de practică se ţineau la uzină. Sesizând absenţa lui Marin Călinescu la prima şedinţă, după revenirea sa din concediu, Victor Naghi a cerut explicaţii. Şi le-a primit: „Tovarăşul director, Călinescu nu mai este la noi, este la şcoală.” „Cum?! Să vină imediat la mine!”, a „tunat” Naghi. Marin Călinescu s-a conformat ordinului directorului şi s-a grăbit să ajungă în faţa acestuia. „A trimis o maşină după mine şi m-a adus acolo… „Cine ţi-a dat voie să pleci?”, a întrebat Naghi. „Inginerul Baciu.”, a venit răspunsul lui Marin Călinescu. Inginerul Smadea, prezent la discuţie, în loc să-i dea o mână de ajutor fostului subaltern, mai mult a întreţinut iritarea lui Naghi: „Tovarăşul director, eu nu sunt de acord, nu pot să-l pierd pe Călinescu. Nu-i dau drumul.” La fel, şi inginerul Poţincu, deşi ceva mai îngăduitor, a susţinut că nici lui nu-i prea convine plecarea maistrului şef.
Atât de apreciat era Marin Călinescu, încât a condus, practic, atelierul, când şefii săi direcţi erau înlocuiţi cu alţii, din cauză că n-au putut să facă faţă dificultăţilor postului. „Până să fiu maistru şef, am schimbat cinci oameni. Nu făceau treabă. Am schimbat doi maiştri şi trei ingineri. Pe inginerul Baciu l-am schimbat eu. La fel, pe inginerul Neniţă, l-am schimbat şi pe el. Iar, ca maiştri, pe Munteanu şi Predescu.”, ne spunea Marin Călinescu.
Într-un final, Victor Naghi s-a resemnat cu gândul şi l-a lăsat să plece la liceu. Marin Călinescu şi-a început cariera de cadru didactic la debutul activităţii în clădirea cea nouă a Liceului Industrial. Chiar a participat la realizarea finisajelor, căci imobilul nu era pus la punct întru totul în momentul transferului său de la un loc de muncă la altul.
Naghi l-a ajutat să câştige mai mult, dându-i ore de practică la „Dinicu Golescu”
Ca o paranteză, el a mai trecut printr-o experienţă în învăţământ, căci, înainte de a renunţa la funcţia de maistru şef, a avut ore la Liceul „Dinicu Golescu”. Trei ani, a desfăşurat orele de practică cu elevii acestei instituţii. Practica se ţinea în atelierele şcolii, însă Marin Călinescu îi instruia pe elevi la uzină. „Le predam acolo, după care ei mergeau acasă, iar eu rămâneam să-mi termin programul. Tot Naghi m-a ajutat cu acest lucru. Erau maiştri la liceu nişte oameni care nu ştiau nimic… nepregătiţi, dar care luau nişte bani.” Or lui Marin Călinescu, cei 640 de lei în plus la salariu nu aveau cum să-i strice. „Tovarăşul director, noi, care lucrăm pe trei schimburi şi avem plan de producţie, nu putem să luăm un ban în plus?”, l-am întrebat pe Naghi. Acesta i-a dat telefon directorului Solomon: „Vino încoace! Ce maiştri ai tu acolo?” Directorul Ion Solomon a început să-i înşire numele maiştrilor care îi pregăteau pe elevii de la „Dinicu Golescu”, după care Naghi a „decretat”: „De mâine, nu-i mai ai pe ăştia!” Îi ai pe aceştia!” M-a dat pe mine, pe Răileanu, pe Sică Bivol, Poteraşu şi alţii. Orele ni le-a dat nouă.” Astfel, timp de trei ani, datorită cursurilor de practică, şi-a mai săltat un pic salariul.
Ca maistru la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, pregătea elevi şi de clasa a IX-a, şi de a X-a, dar cel mai mult s-a ocupat de liceenii din anii terminali, datorită faptului că avea experienţa din întreprindere. Remuneraţia n-a mai fost aceeaşi, ajungând de la 3.400 lei, cât avea în momentul plecării de la uzină, la 2.000 lei, ca angajat în învăţământ. Noroc că, în urma unei aprobări de la minister, a obţinut nişte ore suplimentare. Lucra 48 de ore pe săptămână şi, după ce i-a fost acceptat să muncească suplimentar, i s-a mai ridicat puţin retribuţia. Chiar şi aşa, schimbându-şi locul de muncă, a pierdut destul, fiindcă la şcoală nu erau prime ca la uzină. Cei 12 ani în care a ocupat funcţia de maistru şef l-au ajutat foarte mult la pensie, deoarece i s-au acordat sporuri de conducere.
Elevii, chiar dacă mai încăpăţânaţi, fiind în anii finali de liceu, n-aveau încotro, trebuia să-l asculte pe maistru. La atelier, ne spunea acesta, nimeni nu mişca. „Făceau prostii la carte, dar la noi, nu. Odată, a venit directorul liceului, Ion Ologu, ca să controleze cum facem noi ore cu ei. Ne-a dat plan de producţie la şcoală. Când a venit, la ora şapte şi un sfert, toată grupa mea de 18 elevi era la maşini. Cu toţii lucrau. „Ce faceţi aici?”, a întrebat directorul Ologu. „Muncim ca la uzină, ca să înveţe.”, i-am spus. Ne-a dat plan de producţie din ce în ce mai mare.”, relata Marin Călinescu.
Nedreptăţit la prima stabilită de minister, deşi avea depăşiri ale planului de 170-180%
Însuşi directorul tehnic Nicolae Bădescu punea bază pe cuvântul lui Marin Călinescu, în sensul că, dacă îl asigura că, la o anumită dată, erau gata piesele pentru uzină, atunci, la acea dată erau predate, nu mai târziu. „A venit directorul Bădescu, de la uzină, ca să se intereseze de stadiul reperelor pe care le făceam noi la şcoală. „Gata, mâine, ai 2.000.”, i-am spus. Eu îi puneam la treabă ca la uzină. Mai erau maiştri, care îi lăsau… fumau, jucau mingea… Eu aveam depăşire a producţiei de 170-180% şi ei aveau 60-70% din plan realizat. A venit un ordin de la minister, potrivit căruia, dacă are plan de producţie, maistrul poate să ia o primă de până la trei salarii. Când mă pomenesc la primă că-mi dau doar 3.000 lei. Iar cei care n-aveau planul realizat luau tot ca mine, când ei nici salariul nu trebuia să şi-l ia.”, ne-a povestit acesta momentul neplăcut prin care a fost nevoit să treacă.
Văzând egalitatea la primă între el, care realizase de două ori planul de producţie, şi cei care nici nu-l atinseseră, Marin Călinescu s-a dus glonţ la secretarul de partid pe şcoală, Cristudor. Acesta i-a chemat pe directorul Ologu şi pe contabilul Bivol, cărora li s-a spus de către cel nemulţumit: „Eu banii aceştia nu-i iau şi fac raport la minister, fiindcă nu respectaţi ordinul ministrului.” În ciuda strădaniilor sale, de a-şi impune punctul de vedere, s-a ales cu o creştere de până la 3.600 lei, în condiţiile în care trebuia să încaseze 9.000 lei. Aşa cum spunea, o nedreptate, pentru că prin sălile de lucru ale colegilor bătea vântul, dându-le libertate totală elevilor. În plus, în timp ce unii dintre maiştri veneau după ora opt, Marin Călinescu, la ora şapte dimineaţa, era deja la maşina de lucru.
Pe când s-a iscat acest diferend cu conducerea, a venit contabilul de la uzină, care controla şcoala. „Pe Ciobanu l-am avut eu elev, când eram la fabrică. „Ce faceţi dumneavoastră aici este „nenorocire”! Vă face raport şi vă termină!”, le-a spus el. Nu mai ştiau cum să facă şi ce să spună ca să mă îmbuneze. Au venit Cristudor şi toţi ceilalţi. „Păi, dumneavoastră încurajaţi pe proşti şi pe şmecheri?!”, ne-a povestit incidentul fostul maistru, care, nedorind să le facă rău celor care l-au nedreptăţit, n-a raportat mai departe cele întâmplate. N-a vrut, înainte de toate, să-i facă rău contabilului Ciobanu, care era un băiat extraordinar, conform spuselor sale.
„Am trecut prin toate lucrurile acestea, şi prin cele bune, şi prin cele rele.”, afirma cu nostalgie după acei ani. A avut copii buni, dar şi dintre cei croiţi să strice, nu să înveţe ceva folositor în viaţă. De pildă, un elev din Poienarii de Muscel, provenit dintr-o familie de mineri. „Când îmi veneau lucrătorii, îi întrebam ce le sunt părinţii. Aveam foarte mare grijă de ei şi luam legătura cu părinţii. Unul fuma şi bea. „Tu-mi faci necazuri mari mie.”, i-am spus şi le-am dat părinţilor telegrame să vină la şcoală, dar n-au venit. Şi, într-o zi, îmi face o prostie: îmi strică o cutie de viteze a maşinii. Costa 8.000 de lei! Chemăm părinţii, a fost soluţia mea. Până să-i vină părinţii, i-am dat vreo două palme, ca să mă ţină minte, să nu repete prostia. „Te reclam!”, mi-a spus. „Reclamă-mă!” Părinţii lui, în loc să mă întrebe ce s-a întâmplat, s-au arătat indignaţi că le-am bătut copilul. Asta voiau să ştie: de ce le-am bătut copilul. „Daţi-mă în judecată, dar, până una-alta, trebuie să plătiţi 8.000 de lei.” Când au auzit, au renunţat.”, ne-a relatat incidentul Marin Călinescu. Mare mirare ca părinţii să nu fi continuat corecţia acasă, când au auzit valoarea pagubei provocate de fiu.
O inovaţie de-a sa, realizată în colaborare cu inginerul Niţu, brevetată de OSIM
„Am avut ce face în anii aceştia. Cât am fost la liceu, ne trimiteau în agricultură, toamna… vai de capul nostru! Două luni, la mere, la prune… Munceam împreună cu copiii.”, şi-a amintit Marin Călinescu. Într-adevăr, elevii şi cadrele didactice de la Grupul Şcolar au fost implicaţi, de-a lungul anilor, în acţiuni anevoioase: demolarea şi reconstrucţia cartierelor de blocuri din centru, Grui şi Vişoi, executarea canalizărilor, terasarea zonei Flămânda, unde s-au realizat plantaţii de pomi fructiferi.
Prin mâinile sale au trecut generaţii de tineri, pe care i-a format şi la uzină, şi la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Gheorghe Boncoi, decanul Facultăţii de Subingineri Braşov, de loc din Valea Mare, a fost elevul său. „Îmi plăcea de el că era deştept. „Măi, omule, i-am spus, tu trebuie să faci ceva.” „Da, domnule maistru, dar nu ştiu dacă pot.” „Poţi dacă înveţi.” În uzină îl cunoşteam foarte bine pe inginerul şef Zota, un om extraordinar, căruia i-am spus: „Tovarăşul inginer, am un băiat bun, care vrea să se facă inginer.” „Ştie carte?”, a întrebat. „Ştie.” S-a dus la Braşov şi a reuşit.”, ne-a mai spus Marin Călinescu.
Încheiem cu una dintre realizările sale din vremea în care era angrenat în producţie, la fabrică. Pentru o inovaţie realizată cât a lucrat la ARO, prin care se realiza o economie de 1.065 de lei lunar, Marin Călinescu a primit un brevet de la OSIM, plus o primă consistentă. Numele său figurează pe brevet alături de cel al inginerului Niţu, deoarece invenţia sa se realiza printr-o operaţie care ţinea şi de tratamentul termic, domeniu de care acesta era responsabil. Practic, piesa era executată de Marin Călinescu, iar inginerul Niţu se ocupa de tratamentul termic al reperului respectiv.