La Câmpulung şi la Bădeni, lumea vărsa vin în amintirea lui, crezând că a murit la Bucureşti
Când se anunţa o vizită a lui Nicolae Ceauşescu la Uzina ARO, şeful direct al lui Petre Banu, inginerul Dumitrescu, avea sarcină să se asigure că angajatul aflat pe lista „elementelor turbulente” din fabrică, cel mai probabil, în fruntea ei, va fi la distanţă de Câmpulung. Despre inginerul Dumitrescu, fiu de preot de pe la Ghimpaţi, interlocutorul nostru ne spunea că era un om de dialog, cu care vorbea fără ocolişuri când îl chema în biroul său ca să-i comunice să tragă o fugă la Bădeni cât timp Ceauşescu respira aer de Câmpulung. Totuşi, înainte de a-i cere să lipsească de la serviciu, cu promisiunea că va fi pontat ca prezent, că va lua şi primă şi că va fi pus şi la panoul fruntaşilor, dacă e nevoie, Dumitrescu avea o curiozitate: ce i-ar face Petre Banu preşedintelui dacă ar avea posibilitatea să fie în uzină în timpul vizitei. „Noaptea, m-aş urca pe halele acelea mari, cu doi saci de bolovani şi unul cu fiare. Şi când trece Ceauşescu printre hale, arunc de acolo cu bolovani! Altă idee: fac un buchet de flori mare şi frumos şi în mijlocul lui bag un bolovan. Când o ajunge în faţa mea, zbang! cu buchetul în cap! Asta vreau să fac.” Din acest motiv, trei zile cât durau pregătirile şi trei zile după vizita lui Ceauşescu, Petre Banu nu avea ce căuta la fabrică.
A defilat pe bulevard cu o căpăţână de porc pe care o lua la palme ca să spună unde e corpul
Toată viaţa lui, după cum spunea, Petre Banu a lucrat pe schimburi. A ieşit, într-o dimineaţă, de la serviciu şi a avut aceeaşi stare de amărăciune care îl încerca de obicei. „Era o tristeţe în oraş! O poluare şi-o lume moartă!” Următorul episod de pomină, la care au asistat o grămadă de câmpulungeni şi Miliţia deopotrivă, datează din perioada de criză groaznică din ’85-’86, când Ceauşescu începuse să strângă rău de tot şurubul. Petre Banu a intrat în măcelăria de la Turn şi i-a cerut măcelarului o căpăţână de porc. Apoi s-a dus pe şantier, unde a găsit un lanţ masiv, cu „ochi” pe măsură. În botul animalului a tras o gaură în care a introdus lanţul, după care cu cărbune luat tot de pe şantier i-a făcut o cruce mare porcului şi aşa a plecat prin oraş. Pe bulevard, lumea se ţinea buluc după Petre Banu. Miliţia, la fel. Când a ajuns cu căpăţâna de porc pe bulevard, a luat-o la palme, răstindu-se: „Spune, mă, unde e partea cealaltă?! Cine îţi mănâncă ţie, mă, pulpişoarele, muşchişorii, spune!” Miliţia l-a lăsat să-şi joace actul până la Librăria „Mihail Sadoveanu” şi, acolo, miliţienii au pus mâna pe el. Cum a făcut, cum a dres, că a scăpat. Dimineaţa, la serviciu, a fost chemat la Titi Motrun, securistul uzinei, apoi a fost dus la partid, ca să dea o declaraţie. Pericol era dacă dădeai scris, a adăugat acesta, fiindcă rămânea la dosar. Într-un sfârşit, Petre Banu a fost făcut scăpat.
La „Sadoveanu”, le-a cerut librăreselor să dea jos de pe perete portretul lui Ceauşescu… ca să-l pupe lumea
Nici nu s-au stins bine ecourile întâmplării care a lăsat fără grai populaţia înfometată a Câmpulungului, căci, la două-trei săptămâni, a comis-o din nou, după un chef de chef. Petre Banu mărturisea că n-a fost omul şpriţului, în schimb, i-a plăcut atmosfera de petrecere, i-a plăcut să aibă oameni în jurul său, care să se simtă bine, drept pentru care el era cel care îi invita la „Ciobănaşul” şi îi cinstea. După un astfel de moment în care s-a binedispus, a ajuns la librăria din capătul bulevardului. Le-a salutat pe cele două angajate, una tânără, cealaltă mai în vârstă, după care le-a luat prin surprindere cu următoarea cerinţă: „Vă rog frumos, daţi persoana aceea jos!” Persoana aceea fiind un portret al lui Nicolae Ceauşescu expus la loc vizibil. „Cum se poate una ca asta?!”, a replicat mirată una dintre librărese. „Vă rog frumos! Daţi-l jos imediat!”, s-a răstit la ele. Lume gârlă şi în librărie, şi afară. Petre Banu nu putea să dea înapoi dacă apucase să-şi strige în gura mare păsul, mai cu seamă că nu ştia cine se infiltrase în mulţimea martoră la vestitele sale ieşiri, despre care se vorbeşte şi astăzi, la 25-30 de ani distanţă de momentul consumării lor. În orice caz, a avut permanent certitudinea că este urmărit, din cauza convingerilor sale anticomuniste. „Daţi-l jos, vă rog frumos, ca să-l pupăm!”, şi-a revizuit pretenţiile de la cele două vânzătoare, ca să iasă din încurcătură. „E tăticul nostru! “Domnul colonel, mâine nu mai eşti „uniformă”, pupă-l! Tovarăşul Dovleac – s-a adresat el miliţienilor apăruţi la faţa locului – mâine o să fii la „fiare” cu mine!” Daţi-l jos să-l pupe!” Şi i-l dau colonelului. L-a pupat colonelul pe toate părţile, aşa cum era, plin de praful strâns pe el cât fusese „spânzurat”! Dovleac, la fel!”, ne-a povestit, râzând cu lacrimi, un moment nemaipomenit intrat în „folclorul” păţaniilor marca Petre Banu. Ca succesul să fie deplin, tabloul a fost dat „la pupat” şi unor prieteni ai acestuia. „Daţi-ni-l şi nouă!”, au intrat ei în jocul lui. „Pupă-l, Ioane, că mulţumită lui e pace în ţara asta! El ne apără pacea, liniştea! Ne dă mâncărică mai puţină… dar e cel mai bun preşedinte!”, îşi încuraja colegii Petre Banu. „Există un Dumnezeu, că puteam să fiu mort de mult. Ei (n.r. securiştii) mă urmăreau ca să vadă când ies. Afară erau mai mulţi prieteni de-ai mei, printre care unul, Mircea Cornăţeanu, care îşi trăsese maşina pe stradă la Bărăţie. „Domnul Banu… repede, că sunt puşi să te salte!” M-am urcat în maşină, am luat-o prin spate şi m-am dus la o soră a mea din Valea Româneştilor.” A rămas acolo până s-a potolit agitaţia din târg.
La o nuntă, şi-a pus pe cap cascheta unui ofiţer din garda lui Ceauşescu, s-a urcat pe scenă şi a strigat lozinci anticomuniste
Întâmplarea a fost urmată de o alta, care, însă, n-a mai rămas fără consecinţe pentru Petre Banu. „A fost la noi o nuntă mare, la care a participat un securist din garda lui Ceauşescu, ginerele unui consătean. A fost dezastru şi aici! Când apăream eu, „lua foc” lumea!”, ne-a pregătit interlocutorul nostru pentru ceea ce avea să urmeze. Fratele său, Constantin Banu, a intervenit în relatarea acestei secvenţe, adăugând că Petre a luat cuvântul în toiul petrecerii. Urcat pe scenă, având pe cap cascheta ofiţerului din garda preşedintelui, le-a spus nuntaşilor: „Dacă vreţi să scăpaţi de frig, de foame, mergeţi pe mâna cancelarului! Mergeţi pe mâna domnului Banu!” Au curs lozincile la nunta cu pricina. Securistul asigura protecţia generalului Gheorghe Stănicioiu, fostul director al Spitalului Militar Central Bucureşti, bun prieten, din copilărie, cu generalul Vasile Milea şi medic stomatolog al acestuia. Generalul, când a văzut-o pe “a groasă”, a dispărut. „M-am dus în spate şi de acolo m-a luat. Ion (n.r. securistul) a pus mâna pe mine, ca să mă urce în maşină. Socrul său s-a dus la el şi l-a luat în braţe. „Să nu-mi faci probleme, Ioane, în comună. Ioane, până aici! Nu-ţi mai dau fata să pleci la Bucureşti.” Ion a luat mâna de pe mine, am venit înăuntru şi a treia zi să vedeţi balamuc!”, a continuat relatarea lui Petre Banu.
După pocinogul de la nuntă, a fost chemat la Câmpulung, de aici a fost dus la Piteşti, a fost sucit şi învârtit, fără, însă, a fi lecuit. „În Schei avea berărie nea Perja, unde veneau toţi „lingăii” după ce terminau activitatea. El auzea ce vorbeau, fiindcă mergea cu halbele de la unul la altul. „Trebuie să arestăm astăzi şase. Între ei e unul Banu, de la uzină… unul de la Dâmbovicioara, doi de la Rucăr, unul din Valea Mare… ”. Când a auzit acesta, om deştept, a lăsat-o pe nevastă-sa acolo şi a fugit la sora mea în Valea Româneştilor. Agitat, a strigat la sora mea, cu care era vecin: „Leano, Securitatea e pusă să-l aresteze pe domnul Banu!” Alt binevoitor, Ion Badea, l-a căutat acasă, ca să-l anunţe. Badea avea o moşie frumoasă pe Creţişoara, unde Petre Banu s-a refugiat până aproape de patru dimineaţa, când Miliţia o lăsa mai moale cu patrulările. „Atunci, dădeau ţiganii lovituri.”, spunea acesta. Şi tot atunci a ieşit din ascunzătoare cu maşina lui Ion Badea, dar era o problemă cu filtrele înfiinţate în oraş. „Nu intrăm la gară, Ioane, fiindcă sunt băieţii aceia!”, i-am spus. Acolo te aşteptau ca să te înhaţe când te urcai în tren. M-a dus la Mihăeşti, acolo am aşteptat trenul de cinci şi… roiul la Bucureşti!”
Internat la Spitalul 9, în rezervă cu ofiţeri de la Comitetul Central
Ajuns în Capitală, a mers la fratele său, profesorul universitar Constantin Banu. „Ne-am întâlnit dimineaţa şi ne-am dus la Spitalul 9.”, a fost scăparea lui Petre Banu. „Era pericol şi în Bucureşti şi, atunci, l-am internat la Spitalul de Boli Psihiatrice. Acolo era o secţie cu oameni de la Comitetul Central.”, a adăugat fratele. „M-au băgat la rezervă, nu în salon, fiindcă prezentam pericol.”, îşi aminteşte Petre Banu. De faptul că „prezenta pericol” se convinsese şi colonelul Gheorghe Paşcu, cel care răspundea de Securitatea tuturor judeţelor. Toate dosarele ajungeau la el, le filtra şi le plasa lui Ceauşescu. Profesorul Constantin Banu a venit la uzină, însoţit de acest colonel de la Interne, pe când se întoarceau de la Poiana Braşov. În drum spre Bucureşti, cei doi s-au oprit la Câmpulung, ofiţerul fiind curios să-i cunoască fratele, angajat la Fabrica de Matriţe. Petre Banu a fost chemat la Poarta 4 ca să-i preia pe vizitatori. Când a apărut prin secţii, muncitorii au început să-l ovaţioneze, lăsând baltă lucrul. „Printre altele, colonelul i-a spus fratelui: „Profesore, ăsta prezintă mare pericol social!”
Prezentând acest pericol, pe care colonelul l-a sesizat în timpul opririi sale la Câmpulung, musceleanul a fost internat la Psihiatrie. „Mi-au găsit tot felul de „boli”, la care îmi dădeau ca variante: ori pleci în străinătate, ori te îngropi tu, ori te omoară ei. M-au băgat în rezervă cu un general şi un colonel.” „Unul din oamenii aceia era printre degustătorii lui Ceauşescu, după care, din senin, l-a luat nebunia.”, a completat fratele mai mare povestirea lui Petre Banu. „Eu n-aveam nimic, ei… „bolnavi”. Generalul Mihăilescu, un tip corpolent, era născut la Târgu Jiu. Stătea (n.r. ca o „legumă”) şi se uita în tavan. Eu ieşeam pe afară… cântam. „Domnul Banu, dumneata ce probleme ai de-ai venit aici?”, m-a întrebat. „Dumneata n-ai nici pe sfert din problemele pe care le am eu. Am cele mai grele probleme de când lupt cu sistemul.”, i-am răspuns. „Eu sunt ca şi mort.”, mi-a spus el. Îl injectaseră cu o substanţă al cărei efect dura cinci ore, din cauza căreia se umfla. Din ce trecea timpul, din ce se umfla, ca efect al medicamentelor. M-am dus la medicul de gardă, care asculta, în acea dimineaţă, Vivaldi. „Aşteaptă să se termine muzica.”, mi-a spus. „Veniţi, că e mort!”, a continuat interlocutorul nostru.
Petre Banu este sigur şi acum, la atâta timp distanţă de experienţa petrecută la Spitalul 9, că aceeaşi soartă urma s-o aibă şi el. „M-a dat afară. Au venit nişte băieţi mascaţi, nişte Hercule, care l-au luat din pat ca pe un sac de porumb, l-au aruncat în sacul cu care veniseră, doi în faţă, doi în spate, şi au plecat cu generalul mort. Am rămas cu colonelul, care fusese la aprovizionarea lui Ceauşescu şi se ocupa de pregătirea meselor. S-a dat un mare dineu, la „Doina”, în Bulevardul Kiseleff. După ce a plecat Ceauşescu, generalii, cu soţiile, s-au repezit şi au luat tot. Ceauşescu s-a gândit că a rămas destulă mâncare şi i-a dat telefon colonelului, pe care l-a anunţat că, la ora cutare, este înapoi, cu tot Comitetul Central. Când să-i adune acolo, acela n-a mai găsit nimic în magazii. A venit Ceauşescu şi i s-a pus pe masă ce s-a mai putut. L-a chemat la el pe colonel şi i-a spus: „Dispari pentru totdeauna! Eşti terminat!” Şi el, la fel ca mine, a ajuns la spital.”, relata acesta.
Dosarul lui Petre Banu s-a „topit” în soba colonelului responsabil de Securitatea din toate judeţele
Pacienţilor li se administrau doctoriile cu pumnul. Doctoriţa stătea lângă Petre Banu până când înghiţea pastilă cu pastilă. Vorba vine, le înghiţea, fiindcă le strângea în gură şi le arunca la toaletă. „L-am învăţat să le dea drumul pe mânecă, să facă mutre, pentru că sunt greţoase…”, a adăugat fratele. „După câteva zile, mă prefăceam că nu mai vorbesc normal, fiindcă aşa îi auzeam pe alţii, că nu mai aud, că nu mai văd.”, ne mai spunea musceleanul. Acasă, se răspândise zvonul că Petre Banu a murit la Bucureşti. Odată, aflat la Bădeni, Constantin Banu a dat o fugă până la Câmpulung. Cei care îl cunoşteau pe Petre Banu vărsau vin în amintirea lui, crezând că este mort, îşi aminteşte profesorul. La Bădeni, sătenii îl întrebau: „Este adevărat?” „Nu le spuneam explicit, ci: „Ce-aţi auzit.” Povestea s-a încheiat cu fuga lui Petre Banu din spital, când a văzut ce a păţit generalul.
În acel an, 1986, salvarea lui a fost, fără să-şi dorească acest lucru, pentru că nu avea cum să-l salveze fără să-şi rişte cariera, colonelul Gheorghe Paşcu. Un om extraordinar, ni l-a descris profesorul Banu, care a meditat o nepoată a colonelului. Astfel s-a închegat o relaţie între cei doi. De altfel, profesorul universitar la Politehnică a meditat tot felul de feţe din Ministerul de Interne. „Lui îi mai spuneam câte o chestiune şi el era sigur că lucrez cu ei. Îi spuneam, de exemplu: „Domnul colonel, mi-a plăcut enorm discursul de ieri al generalului Vasile.” Şi-acolo nu intra nici pasărea, fiindcă erau secrete de stat. A rămas trăsnit când a auzit.”
Ce s-a întâmplat cu dosarul lui Petre Banu? „N-am ce să-i fac, pentru că ne iau pe toţi.”, i-a spus colonelul Paşcu lui Constantin Banu, care se ducea mereu la el. Când l-a întrebat unde este dosarul, a aflat că se află la Pinţoiu, comandantul Securităţii în Argeş. Profesorul i-a cerut colonelului să obţină de la Piteşti dosarul, ca să vadă ce-au scris informatorii, Pinţoiu şi restul. „A luat dosarul şi… era jale în el! Duşman al poporului, agitator, anticomunist, element declasat, tot ce se putea scrie.”, a precizat Constantin Banu. Colonelul Paşcu, un ins la 140 de kilograme, obişnuia să bea şi să mănânce mult. Începea masa cu un pocal de coniac, iar în acea seară de iarnă a băut şi a mâncat zdravăn, în timp ce Constantin Banu a mimat că bea. „Ce scrie, domnule, ce poate să scrie? E criminal de război?”, l-a întrebat musceleanul pe colonelul cu rădăcini moldovene, care se cam turmentase. A reuşit să pună mâna pe dosar şi a început să-l citească, după care l-a rupt, iar resturile au ajuns în sobă, aruncate de nevasta colonelului, care n-a bănuit o clipă ce pune pe foc. Flăcările au „înghiţit” relatările despre isprăvile “cancelarului” la nuntă, despre tabloul lui Ceauşescu şi toate celelalte. Paşcu a început să se vaite că a fost nenorocit, însă Constantin Banu n-a rămas să-i asculte lamentările, părăsind rapid locuinţa colonelului.