Turcia, Irlanda, Canada, Siria, Ceylon, Zimbabwe, din nou Turcia, China, Emiratele Arabe Unite, Qatar (unde a fost trimis din Emirate), Angola sunt cele zece state în care Petre Bercaru a lăsat aproape zece ani din viaţă. Este adevărat că şi-a clătit ochii cu frumuseţi pe care cei de acasă le vedeau doar la Teleenciclopedia, una din puţinele emisiuni ale postului naţional de televiziune, pe vremea lui Ceauşescu. Dar a şi trăit într-un pericol permanent la arabi, unde pistolul era un accesoriu nelipsit, cum este astăzi telefonul mobil. A văzut urmările bombardamentelor asupra rebelilor sirieni, ale atacurilor din timpul războiului civil din actuala Sri Lanka şi multe realităţi politice, astăzi devenite capitole ale istoriei moderne.
Un ucenic de 12 ani, urcat la volan, i-a rănit mâinile
În Siria, Petre Bercaru era ajutat de un electrician băştinaş, care, într-o zi, a venit la garaj cu mama unui băiat de 12 ani, ca să-i ceară acordul musceleanului, să-l ia pe lângă ei, pentru a-l învăţa meserie. Iar ucenicul a „învăţat” mai mult decât trebuia. „Făceam service-ul unei maşini şi băgasem mâinile ca să trag de ventilator, să pot să reglez platina la delcou. Ce-o fi căutat puştiul la volan şi exact în timpul acela a dat la cheie! S-a învârtit ăla, mi-a făcut mâinile harcea-parcea! Plin de sânge, îl iau şi dau cu el de pământ! Scandal! L-au luat la şuturi toţi şi l-au dat afară! Până la urmă, mi s-a făcut milă de el.”, ne-a povestit tehnicianul, care s-a trezit cu mama băiatului plângând. Într-un final, s-a înmuiat, dar i-a interzis învăţăcelului să se mai urce la volan şi l-a pus să se ocupe de mărunţişuri.
Musceleanul a mers pe jos în Siria cât pentru tot neamul. De la hotel, până la sediul Uniunii Generale a Ţăranilor, erau trei kilometri. Maşină nu avea, fiindcă Daciile prăduite n-au mai fost scoase din vamă. Câteodată, găsea soluţie de transport, datorită relaţiilor pe care şi le făcuse. „Mă duceam dimineaţa la un sirian, doctor în Ştiinţe Agricole – îşi făcuse studiile la Bucureşti şi vorbea bine româneşte – căsătorit cu o româncă. Sau la şeful Transporturilor, care, înainte să răspundă la „bună dimineaţa”, mă întreba: „Ce vrei?” Ceai, răspundea Petre Bercaru, fiindcă ceaiul era de bază. Aici suna doctorul şi întreba de „tov Petre”. Când afla că a sosit, îi cerea să nu plece până nu urca şi la el. Stătea şi la acesta o jumătate de oră, după care sirianul îi punea la dispoziţie un ditamai microbuzul de 28 de locuri, care să-l ducă la garaj, la zece kilometri distanţă, spre Iordania. La destinaţie, aflând că n-are de lucru, se întorcea cu microbuzul la Uniune, apoi, pe jos, pornea către hotel. Timpul liber îl consuma prin bazar, unde se găseau de toate. Trai ieftin, dar mizerie multă. „Mai rău era când trebuia să ajung la Ambasadă sau la Agenţie, care erau în partea cealaltă a capitalei şi mergeam pe jos 7 kilometri. Acolo era un consul, care îmi spunea: „Tov Petre, nu merge Dacia.” „Nu merge, pentru că pe cel pe care îl vedeţi, chit că e şofer, îl puneţi să se uite la maşină. De aia nu merge, fiindcă îşi bagă nasul toţi.” Îi luam Dacia la garaj şi i-o rezolvam de la A la Z.”, a continuat acesta.
În Siria s-a împrietenit cu şoferul unui director al firmei Industrial Export-Import, iar acesta avea o Dacia. Împreună, au fost de câteva ori în Liban, pe Valea Beca, însă voiajul îl făcea cu regularitate amicul său. Lipoveanul, de fel din Tulcea, un tip îndrăzneţ, se ocupa cu comerţul. Banii câştigaţi erau puţini, în jur de 150 de dolari pe lună, dar românii reuşeau să facă economii. Odată, şoferul i-a cerut musceleanului să-l împrumute cu 500 de dolari, cu promisiunea că-i va returna dublu. „Nu-mi trebuie dublu, ci banii mei.”, i-am spus. Tipul îşi punea cravată, se urca în Dacia, care avea număr de corp diplomatic, îşi aşeza diplomatul pe perna din spate şi aşa se ducea în Liban, de unde cumpăra aparatură. Video, casetofoane… ştia ce se caută la turci. Valea Beca era la 80 de kilometri. După ce se întorcea, pleca spre Turcia. Până la graniţa cu turcii erau 400 de kilometri. În vamă, îl vedeau cu maşină de corp diplomatic şi nu-l controlau. Le vindea turcilor, în primul oraş în care ajungea, şi se întorcea cu banii.”. Iar banii îi înapoia lui Petre Bercaru dublu, cum s-a angajat.
Armele se vindeau la un loc cu hainele, încălţămintea şi electrocasnicele
„Am fost într-un oraş al rebelilor, Hama, care au fost aşa de pe timpul lui Hafez tatăl. I-au bombardat cu artileria… se vedeau blocurile găurite de proiectile şi… mulţi morţi. Am mai fost la graniţa cu Liban-ul, despărţită de un râu. Treceam pe nişte butoaie umplute cu beton, ca să nu le ia apa. Acolo era o zonă liberă şi, pe o distanţă ca de la Turn la Gardă, erau barăci cu tot ce voiai: televizoare, frigidere, casetofoane, maşini de spălat, îmbrăcăminte, încălţăminte, iar, în spate, arme. Le mai şi încercau, culmea!”, ne povestea Petre Bercaru. Când se deplasa în teritoriu, mergea cu ARO şi era însoţit întotdeauna de securişti, poliţişti în civil. „Dacă li se punea pata să depăşească sau să treacă pe roşu, treceau pe roşu, fiind cunoscuţi după număr că sunt de la Securitate. Se mai luau de piept unii cu alţii, când se întâlneau securist cu securist. Scoteau şi pistolul!”, a adăugat el.
După plecarea lui Sandu Bănăţeanu, Petre Bercaru a rămas singur în Siria. Importatorii au comandat la uzină piese de schimb şi, nu se ştie din ce motiv, cantitatea a fost dublată. „Şi au venit de la noi patru TIR-uri pline cu lăzi de piese. Sirienii n-au avut bani ca să le scoată din vamă şi am stat cu şoferii, am făcut împreună Revelionul din ’82-’83, la hotel. După ce au scos TIR-urile din vamă, le-am descărcat. Deşi erau lăzi cu parbrize şi geamuri, muncitorii le luau în cârcă şi le aruncau ca pe lemne. Au făcut zob vreo trei lăzi! Trebuia să vin acasă şi cei de la uzină mi-au dat telex: „Rămâi să recepţionezi piesele.” Am desfăcut fiecare ladă. Îmi trimiseseră şi mie nişte piese de garanţie, dar târziu, pe care le-am predat lor.” Câmpulungeanul a avut şansa să colinde Siria, unde trăiau 6.000-7.000 de români. Pe Valea Eufratului, erau o sumedenie care lucrau la realizarea unor sisteme de irigaţii. Românii erau angajaţi la un combinat de ciment, la Homs, şi la o rafinărie la Banias, la malul Mediteranei.
Războiul civil din Ceylon a stopat o posibilă afacere cu ARO pentru Armată şi Poliţie
În iunie 1983, s-a întors acasă, dar nu pentru mult timp, căci, în octombrie, a fost trimis în Ceylon. Ca o paranteză, în intervalul 1983-1985, a urmat Şcoala de Maiştri. Scopul deplasării în Ceylon (fosta denumire a statului Sri Lanka): probe, timp de trei luni, cu o maşină de armată, făcută special, cu motor diesel, de Câmpulung. „Am plecat cu Tarom-ul până în Pakistan, la Karachi, iar, de acolo, cu Aeroflot-ul, până la Colombo (capitala ţării Ceylon).”, ne spunea Petre Bercaru, care a prezentat maşina unei firme. Din păcate, aceasta n-a continuat afacerea cu ARO, deoarece în ţară a izbucnit războiul civil, între populaţia din Nord, de aceeaşi origine cu locuitorii din Sudul Indiei, şi cea din restul Ceylon-ului. „Au fost incendiate nişte pieţe din Colombo… Eu eram cu un băiat de la Camioane, venit înaintea mea cu opt luni.”
Fiindcă trecea timpul, cum a fost prinsă o săptămână de linişte, maşina, care trebuia prezentată la Poliţie şi la Armată, a fost expusă într-un show-room, pe un piedestal care se rotea. Într-un final, a fost dusă la cele două instituţii şi… asta a fost tot. „Mai aveau zece ARO cu motor de Braşov, luate prin Naţiunile Unite. M-am dus pentru probe, dar am zis să văd ce este cu ele. Le-am spus să comande la uzină piesele… aveau mecanici buni, interesaţi, le-am mai arătat şi eu. Nu ştiu dacă au mai făcut comanda.”, a continuat Petre Bercaru. Astfel, s-au derulat puţine probe cu ARO-ul de armată, din cauza războiului civil din Ceylon. Deci, nu avea rost să rămână.
„Ţin minte că am plecat într-o seară la aeroport cu şeful de agenţie, care trebuia să ia un delegat. Aeroportul era la 45 de kilometri. Fiind stare de urgenţă, nu circula nimeni şi erau instalate puncte de control. Multă verdeaţă, copaci, liane, pe marginea şoselei, şi aveai impresia că mergi printr-un tunel neiluminat. Stând de vorbă, ne trezim la punctul de control. În faţa noastră, doi inşi cu puştile automate îndreptate spre noi. A pus o frână, să mă dea cu capul de parbriz. Am rămas încremeniţi, şi noi, şi ei. Până la urmă, au văzut maşina de corp diplomatic… curgea apa pe amândoi! A venit unul, ne-a cerut actele şi ne-a spus: „Aveţi grijă, că e stare de urgenţă şi puteaţi să fiţi morţi până acum!” Românii i-au asigurat că vor circula cu viteză mai mică şi cu mai multă vigilenţă.
Neavând de lucru, tehnicianul îl ajuta la reparaţii pe colegul de la Camioane, care avea nişte SRDAC-uri. Un pericol în Ceylon, care îi obliga să deschidă larg ochii: peste tot mişunau cobre.
În Zimbabwe, a ajuns la o firmă, iar colegul Şipoteanu, la Armată
Revenit la uzină, pe 17 ianuarie 1984, a continuat la Remedieri şi, în paralel, Şcoala de Maiştri. „Îmi amintesc că în Ceylon erau 35 de grade Celsius. În Karachi (Pakistan), am stat o zi şi o noapte şi de acolo mi-am luat o cămaşă groasă, un pulover şi o geacă. La Bucureşti, erau minus 20 de grade. M-a aşteptat un coleg de la uzină. Am ieşit la 7.00, dimineaţa, din vamă şi am ajuns acasă la 7.00, seara. A îngheţat maşina pe autostradă şi ne-a târât unul, cu un cimentruck, 30 de kilometri, ca să pornească. M-am dat jos şi eu, ca să văd ce-i facem. Dârdâiam şi eram vânăt. Vreo şase luni, am tuşit în continuu.”, şi-a amintit acesta momentul revenirii în ţară.
În ianuarie 1985, a pornit din nou la drum, în Zimbabwe, cu Ion Şipoteanu, la probe. Acesta din urmă trebuia să ajungă la Armată, iar Petre Bercaru, la o firmă auto, care se ocupa şi cu tractoare, şi cu service, etc., în Zimbabwe, Zambia şi Africa de Sud. Muscelenii au plecat din România spre Londra, iar, de acolo, au luat avionul către destinaţia propusă. „Ne-au suit într-un jumbo jet, unde ne-au spus că nu mai au locuri la „economic” şi că ne bagă la „business class”. Am zburat o noapte întreagă şi am ajuns dimineaţa.” La sosire, au fost preluaţi de şoferul ambasadorului, care i-a dus la Excelenţa Sa, Gheorghe Badrus, fost ambasador şi la Moscova, unde li s-a comunicat că autoturismele au fost livrate, prin urmare, urmau să fie scoase din vamă. Tehnicienii au fost cazaţi la Ambasadă şi, a doua zi, au scos maşinile şi le-au pregătit. Petre Bercaru a plecat împreună cu cei de la firmă, iar Ion Şipoteanu a fost luat la Armată. Interlocutorul nostru avea un ARO 244 pe benzină, iar colegul, un 243 pe motorină.
Directorul de service i-a făcut programul. „Întâi m-au dat la service la tractoare. Mă duceam cu un mecanic şi cu un ajutor la toate fermele din jurul oraşului Harare, 25-50 de kilometri.”, ne spunea acesta. Patronul comercializa tractoare Ford. Echipa colinda două-trei ferme pe zi, ferme mari, de câteva mii de hectare, cultivate cu porumb, grâu, tutun. În Zimbabwe nu exista fermă fără câteva zeci de hectare cu tutun. „În fiecare an, era Capitala Mondială a Tutunului. Într-o lună se vindea tutun de miliarde de dolari. Fabricile din întreaga lume veneau aici şi cumpărau tutun.” După o lună şi ceva, şi-a încheiat activitatea „agrară” şi a fost trimis în teritoriu, la filialele firmei-mamă. Petre Bercaru petrecea câte o săptămână, uneori, două, la sucursalele din ţară. „Mă băgau pe dealuri, prin nisip, şi maşina mergea. După ce terminam într-un loc, mă trimiteau în altul. Am ajuns inclusiv la graniţa spre Mozambic, într-o zonă sub nivelul mării. Acolo, erau ferme de trestie de zahăr şi făceau numai zahăr brun.”, ne descria el peregrinările prin ţară. Şefii de ferme erau albi, iar la munci erau puşi negrii. „Albii mă invitau pe la ei, aveau cluburi închise, păzite, curate. Am fost la unul, care avea un dulău mare. La un moment dat, câinele a început să latre. Stăpânul a luat puşca din cui şi a zis: e şarpe. Afară, pe gazonul tuns… un şarpe de aproape doi metri. A tras două focuri şi l-a „achitat”.”
Odată, a însoţit un şef de garaj într-un parc de safari. N-a uitat nici până astăzi imaginea unui crocodil de patru metri, în bazinul parcului, care stătea nemişcat. Ca să-i demonstreze că trăieşte, companionul românului a cules câteva mere sălbatice dintr-un pom şi le-a aruncat în direcţia reptilei. Animalul a deschis gura şi a făcut o săritură în sus, după ele.
Alt episod: Petre Bercaru a plecat la probe cu un ins, care a rămas înţepenit în noroi. Însoţitorul musceleanului, care stătea în partea stângă a şoferului (maşina fiind cu volan pe dreapta), a trimis un negru, care lucra pe o plantaţie, să aducă un tractor. S-au chinuit ei să scoată autoturismul, fără succes, ba, mai mult, a rămas împotmolit şi tractorul. A venit la locul incidentului al doilea tractor, cu ajutorul căruia ARO-ul a fost scos din „capcană”.