• „Cât ne mai faci, mă, probleme?”, urlau furioşi, în timp ce-l loveau pe coridorul fostei Miliţii • Petre Banu a ripostat cu un pumn cu care l-a dat grămadă pe unul dintre miliţieni
Cei mai mulţi n-au înţeles imensa dragoste de ţară a lui Petre Banu, deoarece maniera în care şi-a manifestat, câteva decenii, puternicul sentiment naţionalist şi repulsia faţă de comunism depăşea normalitatea comportamentului unui om obişnuit. Petre Banu făcea lucruri ieşite din comun, dar toate au avut aceeaşi motivaţie: iubirea faţă de tot ce însemna românism şi credinţă în Dumnezeu, într-o vreme în care nu puteai nici măcar să faci semnul crucii în spaţiul public. Ceea ce majoritatea punea pe seama caracterului excentric al macaragiului de la Matriţe era, de fapt, răbufnirea suferinţei cauzate de represaliile comunismului împotriva unui popor înfometat, ţinut în frig şi în întuneric, cu un căluş pe gură şi în gândire. Pe Petre Banu l-a ţinut în priză, în anii în care a luptat cu „ciuma roşie”, convingerea că va trăi ziua în care comunismul va deveni istorie. „I-am spus unuia de la povarnă: „Pică sistemul acesta.” Iar el susţinea că nu se poate. „Pică. Au dispărut mari imperii şi tot aşa dispare şi ăsta.” Şi aşa s-a întâmplat.” În ciuda prigonirii suferite în fostul regim, a suferinţelor la care a fost expusă familia sa, a anilor în care a fost urmărit, săltat şi bătut pentru convingerile anticomuniste exprimate la serviciu, la bloc, pe stradă, Petre Banu nu are certificat de revoluţionar. Putea să-l obţină, dar n-a vrut, pentru că, după cum mărturisea, nu banii au fost scopul răzvrătirii sale. „Eu am vrut să se schimbe sistemul.”, a fost imboldul gesturilor sale incredibile.
„Sunteţi plătiţi numai ca să ne bateţi?! Eu fac pâinică şi mănânci şi dumneata care doar te plimbi pe bulevard şi la restaurant!”
Într-o zi, când a ajuns la serviciu, un coleg, Gheorghe Popescu, l-a anunţat că a dat-o iar în bară. Se întâmpla după o petrecere la un local din oraş. „Au venit băieţii ăia după dumneata. N-au mai venit dintre cei cu „table”. Eu, în locul dumitale, m-aş duce acasă.” „Hai, măi Gheorghe, lasă-mă în pace, nu-mi mai spune mie din ăstea! Nu mă duc acasă.”, nu l-a luat în serios Petre Banu, obişnuit cu desele „invitaţii” la Miliţie, pentru explicaţii. „Au apărut băieţii imediat… m-au dus la partid, la Titi Motrun. Titi Motrun şi-a luat mâna de pe mine. „Îl luăm cu noi.”, au zis. Nea Gogu Drăghici a sărit: „Cum să-l luaţi, că suntem „morţi” fără el!” Miliţienii, însă, n-au fost de înduplecat. „De data asta, dacă mă iau, nu-mi mai dau drumul, mi-am zis. Erau trei-patru grămadă pe mine. M-au aruncat în maşină şi m-au dus la Miliţie, jos. Acolo mă aşteptau alţii. M-au băgat pe un coridor, unde mă uitam când în dreapta, când în stânga. Când trecea câte unul… buf, la picioare! Când venea pe partea cealaltă, buf! (n.r. a reprodus zgomotul loviturilor încasate). „Cât ne mai faci, mă, probleme?” „Dacă mai dai, dau şi eu!”, l-am avertizat. Când a vrut să dea din nou, i-am băgat şi eu un pumn. L-am dat grămadă. „Te doare? Pe mine mă doare mai rău.”, a fost incidentul din sediul Miliţiei.
A apărut comandantul de la Circulaţie, Lamaru, căruia Petre Banu i-a spus fără ocolişuri, după ce a încasat câteva lovituri: „Lăsaţi-mă în pace, nu pot să mai suport! Nu pot să mai suport „ciuma roşie”! Suntem bolnavi, treziţi poporul! Dumneavoastră sunteţi plătiţi numai ca să ne bateţi?! Dumneata în faţa mea să stai pe brânci, că eu fac pâinică şi mănânci şi dumneata care doar te plimbi pe bulevard şi prin restaurant! Pâinea este de la uzină, care face maşini trimise pe toate continentele lumii.” Lamaru, moldovean de pe la Bacău, un băiat mai bun, după cum l-a caracterizat interlocutorul nostru, cel puţin, în comparaţie cu Guiman, de la Ordine Publică, le-ar fi spus subalternilor: „Ioane, are dreptate. Cei de pe macara lucrează cu capul.” Aşa era, pentru că o greşeală era fatală. „Nu mă omora doar pe mine, omora sute de oameni, când treceam cu podurile rulante deasupra lor. Erau oamenii dedesubt ca furnicile.”, ne descria acesta atmosfera de la locul de muncă. Pus să dea declaraţii, cel săltat s-a opus: „Ce declaraţie să dau, mă?! Te-am jignit, te-am bătut, am furat?! Ce ţi-am făcut?! Mai am şi eu scăpări. Spun ce este. Ei ziceau să te urci în maşină, să ajungi la uzină, să lucrezi ca robotul, la plecare să te urci iar în maşină şi să te duci la bloc, unde ne era foame, era frig şi întuneric.”, a fost unul dintre momentele grele prin care a trecut.
La Piteşti, miliţienii l-au scos din local şi l-au dus la Podul Viilor, la ocazie
Odată, a fost dus la Piteşti. „Tot Dumnezeu m-a salvat. Acolo, m-au băgat într-un salon, în care erau mulţi inşi. Introduceau la audieri câte unul. Când am văzut că mă iau tare, le-am spus, din capătul mesei, unde mă aşezaseră – erau patru pe-o parte, patru pe cealaltă parte, şi aparatură peste tot – că vreau să merg la toaletă.” Cât timp a fost ieşit din sala de audieri, ce s-a discutat înăuntru… căci decizia finală a fost să-l facă scăpat încă o dată. Şi aşa a fost, pentru că Petre Banu s-a ales cu o amendă, ca anchetatorii să aibă o justificare a faptului că nu l-au chemat degeaba. „Portiţa de scăpare” i-a ridicat moralul celui interogat, care se gândea că nu mai scapă. De bucurie, a intrat într-un restaurant, deşi la Inspectorat i se spusese clar să iasă la Podul Viilor şi să se urce în prima maşină care opreşte la semnul lui, fără a crea probleme în „jurisdicţia” lor. „Cum aluneci, eşti ca oul, ai căzut, te-ai spart!”, l-au avertizat.
El, în schimb, a intrat într-un restaurant ca să sărbătorească victoria. Ca de obicei, Petre Banu, un bărbat bine, era îmbrăcat elegant şi-i făcea pe cei din jur să creadă că este avocat sau medic. „Lume multă… cântau nişte lăutari. M-am aşezat la o masă, iar ospătarul a venit imediat şi m-a întrebat foarte politicos: „Ce serviţi dumneavoastră?” Iar comanda a sunat astfel: un pahar de coniac, o ciorbă de burtă şi o friptură. Văzându-l aşa spilcuit, lăutarii piteşteni au tăbărât pe el: „Boierule, să-ţi cântăm ceva!” Petre Banu s-a alăturat tarafului şi a început să cânte, împreună cu lăutarii, o piesă dragă sufletului său, „Pleacă oile la munte”.
Cei care l-au anchetat obişnuiau să se oprească, la încheierea programului de lucru, la acelaşi local, ca să mănânce şi să bea. „Când m-a văzut colonelul, a făcut un pas înapoi. „El este cel care a fost la noi acum o oră?!”, s-a crucit acesta. A venit la mine: „Ce ţi-am spus eu, mă?!” „Imediat dispar, dar n-am maşină.”, i-am zis. M-au scos ei din Piteşti cu maşina lor şi au stat lângă mine până a oprit cineva care m-a adus la Câmpulung.”, este o altă istorioară din noianul de întâmplări avându-l ca autor pe Petre Banu.
S-a oferit să descarce 40 de vagoane într-o duminică, în care colegii fugiseră acasă
La fabrică, îşi făcea treaba impecabil. Un exemplu în susţinerea acestei afirmaţii este următorul. La uzină soseau vagoane cu utilaje din străinătate. „Omul nostru se uita la ceas şi spunea: „Au trecut opt ore. Mâine.” Şeful lui „fierbea”, fiindcă trebuia să descarce, altfel plătea locaţie. Când cereau relaţii despre el, se mirau: cum este anticomunist, când el este cu munca voluntară?!”, este introducerea acestei secvenţe din viaţa profesională a lui Petre Banu, realizată de fratele său mai mare. Din acest punct naraţiunea a fost preluată de personajul principal: „Într-o duminică, au sosit la Matriţe 40 de vagoane cu prese din Germania, China şi Polonia. I s-a dat telefon directorului Nicolae Herţa, pentru a fi anunţat că vagoanele trebuie descărcate în câteva ore.” Petre Banu era specialist la lucrul cu macaraua. Dat fiind pericolul, era foarte atent când alegea oamenii cu care lucra. „Luai baloţi de tablă şi, dacă făceai balans şi „zburau”, retezau toată hala!”, a afirmat acesta.
În timpul comunismului, când oamenii erau chemaţi la lucru de sărbători, de Paşte, de Crăciun, nu numai că nu munceau, dar şi sabotau. „Le-am spus-o la o şedinţă: să ne trezim o dată pentru totdeauna! Mai mult se consumă gaze, lumină, motorină… a doua zi, vin obosiţi. „Acesta este sistemul”, mi se răspundea. „Ce sistem? Mă chemi duminica şi-mi dai luni liber? Ce ne-am sucit aşa?” Revenind la episodul cu vagoanele, Herţa a sosit el, personal, nu a dispus vreunui maistru să se ocupe de sarcină. „Avea o Dacie 1100. S-a uitat acolo… luminile stinse peste tot… nimeni, doar portarul. Erau „bandiţi”, fugeau peste garduri, era dezastru. Lumea era numai pe furt. Şi concepţia despre muncă era aşa cum era. Am cunoscut pe unul care se lăuda: „Domnul Banu, eu, astăzi, n-am făcut nimic şi am un salariu ca al dumitale.”, în loc să se laude că, într-o zi de muncă, a făcut 30 de piese.”, a continuat acesta. Cei mai mulţi colegi o „întindeau” duminica după-amiază. Nu şi Petre Banu şi un amic de-al său, Petrică Chiriţă, bucureştean de fel, care, atunci când apărea în oraş, era confundat cu un procuror.
Directorul Herţa a intrat în vestiar şi a auzit zgomot. Auzind ciocănind în uşă, Petre Banu a ieşit din baie, iar Nicolae Herţa, un ardelean cu foarte mult bun simţ, i-a cerut scuze că l-a deranjat la duş şi i-a comunicat de ce se află acolo: „Am o problemă cu domnia ta.” M-am gândit că e pe linie profesională, nu de partid. M-a aşteptat în hală şi mi-a zis: „Ne-au venit 40 de vagoane. Poţi să rămâi ca să le descărcăm?” „Dar acest lucru se discută, domnul director? Pentru dumneata, o viaţă, sunt o slugă credincioasă acestei întreprinderi şi acestei ţări.” El s-a sucit puţin şi m-a întrebat: „Ce-ţi trebuie?” „Îmi trebuie cabluri groase, puternice, şi opt oameni, ca să lege încărcătura.” A adus oamenii şi am început treaba. 40 de vagoane… Am stat până a doua zi, n-am dormit în acea noapte. Când a venit lumea la serviciu, noi tot descărcam. Herţa, om cu caracter, s-a dus la „Ciobănaşul”, fiindcă în oraş nu se găsea nimic, şi s-a întors pe la două, cu pachete cu mâncare, cu caşcaval de Rucăr, salam de Sibiu, bere, „ochii lui Dobrin”. Mi-a spus să le dau oamenilor când termină, iar lui să-i dau telefon, ca să anunţe gara să scoată vagoanele.”
Când Petre Banu a văzut că muncitorii nu mai puteau continua de oboseală şi de foame, a întrerupt lucrul şi a desfăcut pachetele aduse de directorul Herţa. După ce au mâncat, au reluat munca până au fost descărcate toate cele 40 de vagoane. A doua zi, s-a ţinut şedinţă, în cadrul căreia l-a scos în faţa colectivului pe Petre Banu şi l-a dat exemplu de datorie îndeplinită cu simţul răspunderii. „Uitaţi-l pe Petre Banu! Aţi fugit toţi, ca nişte laşi! Pe omul acesta l-am găsit la baie, dar, în loc să meargă acasă, a rămas ca să rezolve descărcatul vagoanelor.” Autorul faptei apreciate de directorul Fabricii de Matriţe a fost fotografiat şi pus la panoul de onoare, la poarta unităţii. Când a ieşit de la serviciu, la încheierea programului, a vrut să se vadă şi el. Când colo… era o ditamai coada de angajaţi, dornici să-şi vadă colegul a cărui fotografie era aşezată la loc de cinste. „Uitaţi-l pe domnul Banu!”, strigau muncitorii, care i se adresau cu apelativul „domnul”. Un lucru îndrăzneţ, în care recunoaştem personalitatea interlocutorului nostru, este faptul că n-a permis niciodată, nici la Miliţie, nici directorului Victor Naghi, să i se adreseze cu „tovarăşul”. „Dacă-mi ziceau „tovarăşul”, nu le răspundeam.”, a precizat acesta. Recompensa nu s-a limitat la expunerea pozei la panoul de onoare, primind şi o primă grasă pentru devotamentul său.
Cum nu se acomoda cu meniul cantinei, mânca din acelaşi loc cu directorimea
Iată şi o întâmplare legată de Victor Naghi. Stabilit la Câmpulung, după 17 ani lucraţi la Bucureşti, Petre Banu s-a dus în audienţă la directorul Naghi, într-o zi de miercuri, la ora 15.00. La uşa acestuia aşteptau în jur de 50 de oameni. „Erau femei care nu puteau să lucreze noaptea, femei care aveau copii bolnavi, unii care voiau să plece… fel de fel de probleme.”, este imaginea pe care a avut-o înaintea ochilor când a intrat în anticameră. Petre Banu s-a îmbrăcat frumos, aşa cum se purta de obicei. „Când m-a văzut Găiduţ, a intrat în biroul lui Naghi şi m-a anunţat. „Banu, simpaticul ăla!”, s-a înseninat Naghi, auzind cine îl caută. Petentul a fost poftit înăuntru. „Ia loc, Petrică, să stăm de vorbă.”, l-a invitat Naghi la discuţii. „Ce să stăm, domnule director, că afară e atâta lume cu probleme mai grele decât ale mele.”, a replicat Petre Banu, grijuliu cu mulţimea care nu aştepta de drag la uşă. „Nu mă acomodez aici, plec înapoi.”, i-a dat directorului vestea neplăcută. „N-ai salariu, nu sunt condiţii, te supără cineva?”, a căutat Naghi să afle motivul nemulţumirii lui Petre Banu. „Nu, n-am treabă nici cu Dobrescu (n.r. secretarul de partid), cu partidul sau cu sindicatul. N-am cu nimeni.” „Dacă n-ai cu nimeni, ieşi afară! Când voi pleca eu la Bucureşti, pleci şi tu!”, a încheiat discuţia Naghi. Directorul de la ARO se interesase ce fel de om este la serviciu Petre Banu. Adică un macaragiu bun, care nu avusese accidente şi care îşi îndeplinea atribuţiile ireproşabil, drept pentru care nici şefii nu erau de acord cu plecarea lui. A doua zi, la serviciu, l-a luat la rost şi şeful său direct, fiindcă a sărit peste el şi s-a dus la Naghi ca să-şi rezolve problema neadaptării la noul loc de muncă.
Nici cu mâncarea nu se acomoda, drept pentru care i-a făcut o confesiune în acest sens inginerului Nae Nicolae. „Eu mă duceam şi mâncam sus, cu Naghi şi restul, nu mă duceam jos, la Mărgăritescu. Acolo erau numai peşte şi varză. Le-am spus într-o şedinţă: „O jumătate de oră, iau maşina şi mă duc la restaurant, mănânc bine şi vin înapoi”. I-am spus şi inginerului Nae Nicolae că nu mă împac cu mâncarea. „Cum, măi Petrică, vrei să fie mai multă?” „Nu, vreau puţină şi bună.” „Te duci la uzină, sus.”, l-a învăţat acesta. La „popotă” meniul era mai scump, dar mâncarea era bună şi din belşug. Primea atât de multă pâine la masă şi mâncare, în general, încât ce rămânea Petre Banu o strângea şi o ducea muncitorilor nevoiaşi de la Matriţe.