Nu cred că e vreunul dintre noi care să nu fi gândit, măcar în zorii unei Duminici însorite, numai bună de dormit un pic în plus sau de ieşit la soare, ca să nu zic la grătar, că deja a ajuns un clişeu de presă şi revoltă moralistă, că nu-i obligatoriu să mergi la Biserică. E deajuns să te rogi tu, cu intimitate numai de tine ştiută, la marginea patului tău, la pervazul ferestrei tale sau, de ce nu, la volanul maşinii tale, ascultând un CD cu psalmi. În fond, cum am mai spus, chestiunile legate de religie sunt elemente de construcţie intimă, fragile şi transarente, care ne privesc personal. E drept. Uneori pare că este aşa. Un Părinte al duhovniciei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj, pornind de la cuvintele Sfântului Efrem Sirul, „Biserica pe pământ nu este o adunare de sfinţi, ci este o gloată de păcătoşi care se pocăiesc”, consemnează: „Biserica, noi toţi suntem o gloată în mişcare, o gloată îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o gloată de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi, capabili să ne dăruim celorlalţi. Dacă am fi cu adevărat conştienţi de nevoia disperată în care ne aflăm, am fi dispuşi să fim deschişi şi iubitori de ceilalţi. Dacă nu suntem aşa, este semn că nu am înţeles, însă, cine suntem şi unde ne aflăm. Ne aflăm într-o ţară străină, chiar dacă suntem pe drum de întoarcere şi, precum fiul risipitor, nu am ajuns încă la destinaţie. Ştim doar că suntem aşteptaţi, că Tatăl ne aşteaptă, că Îi e dor de noi, dar noi suntem încă integraţi în pacea, în împlinirea de acasă.” (vol. Făcând din viaţă rugăciune, 2014, p. 101-102). Merită meditat! Societatea în care trăim are ca morală principiul „prin sine, pentru sine” ori, iertată-mi fie spusa, „prin pile, pentru pile”, născând sisteme ale însingurării ori pactizării neloiale doar în funcţie de interese absurde, de cele mai multe ori legate de parvenitism ori carierism ieftin. Sindromul autismului cultural şi liturgic al „oboselii duminicale” ţine de coruperea timpului nostru împreună, împreună-trăirii cu Hristos. Fragmentat şi redus la nevoi imediate, timpul vieţii noastre s-a redus la un fel de soft calendaristic, trăim după agende şi programări – inclusiv la naştere ori moarte, picăturile de timp curat, dăruit familiei şi lui Dumnezeu devenind secunde. Nu, a face bani pentru copii – cum ades ne amăgim, nu e timp dăruit copiilor noştri, ci o scuză pentru a crede asta. O simţim doar atunci când ei nu merg în direcţia şi ritmul pe care l-am visat pentru ei. Depresiile şi angoasele lumii în care ne zbatem dovedesc lipsa noastră de credinţă în Înviere, angajarea noastră pe teritoriul mediocru al vieţii fără Hristos. Viaţa nu poate fi ruptă de rugăciune, fără rugăciune lipsindu-ne reperul, azimutul unui orizont dincolo de cultura morţii pe care acum o trăim. Sufletul nostru are nevoie de Duminică mai mult decât trupul nostru, are nevoie de o adăstare la umbra de lumină a Învierii. Exact cum avem nevoie de respiraţie ca să ştim că trăim. Respiraţia, cel mai de neauzit dar al naturii noastre umane. Să nu ne lăsăm lipsiţi de viaţă, să creştem cu fiecare zi a săptămânii dorinţa de a fi cu ceilaţi în neputinţa noastră, umăr lângă umăr în gloata de aspiranţi la Înviere! Să ne dorim ca măcar Duminica să odihnim în Hristos!
Preot Constantin Necula, Sibiu
Frumuseţea împreună-trăirii lui Hristos
