O succesiune de evenimente care au ţinut în priză cei 4.800 de angajaţi de la ARO, câţi rămăseseră, la opt ani de la Revoluţie, cărora li se adăugau 2.240 la “puii” societăţii, a marcat prima lună a anului 1999. La Fondul Proprietăţii de Stat se negocia – în vederea unei privatizări mai mult teoretice – vânzarea pachetului majoritar de acţiuni. După retragerea de la discuţii a firmei bucureştene Dunărea, contrariată de faptul că, exact în acea perioadă, ARO ceruse la tribunal să intre în reorganizare judiciară, în cursă a rămas o companie americană mai mult decât controversată, East European Imports Inc. din Miami Florida – EEI, înfiinţată în aprilie 1994. În acelaşi an, în luna octombrie, intra deja într-un acord cu ARO, ca producător, şi cu Industrialexport, ca exportator, prin care EEI dobândea dreptul de vânzare exclusivă, pe o perioadă de cinci ani, de autoturisme ARO pe întreg teritoriul Americii de Nord şi de Sud. Excepţie făceau Argentina, Columbia şi Venezuela, unde ARO avea atunci afaceri în derulare. Firmei EEI i s-a acordat exclusivitate de vânzare pe un imens teritoriu fără nicio referinţă comercială şi fără informaţii de bonitate la dosar. Mai mult, directorul companiei americane, John Trotman, avea o reputaţie (şi nu una bună) în afacerile cu automobile ARO încă din anii 1985-1987, pe când era preşedintele firmei Roman Motors. Potrivit relatărilor presei americane, a luat în avans de la dealeri 1,7 milioane de dolari, fără să aibă un contract cu Autodacia. Chiar după ce a semnat, în primăvara lui ’86, un document cu exportatorul autorizat al acelei vremi, prin care recunoştea că n-are contract pentru ARO, Dacia şi Oltcit, a continuat vânzarea de francize şi încasarea de bani de la dealeri până în ’87. Iar procesele n-au lipsit. În ’99, noua firmă condusă de Trotman voia să cumpere acţiunile deţinute de FPS la ARO şi participa la negocieri în acest sens. Asta se întâmpla la Bucureşti. La Câmpulung, salariaţii au declanşat proteste, timp de trei zile, nemulţumiţi de decizia de închidere parţială a activităţii.
ARO solicita să intre în reorganizare judiciară, dar, la câteva zile, şi-a retras cererea
Cu şase ani înainte de declanşarea procesului încheiat cu falimentul Uzinei ARO, la începutul anului 1999, a existat o acţiune asemănătoare, numai că atunci intenţia declarată a fost de reorganizare a fabricii câmpulungene, în cadrul procedurii supervizate de instanţa comercială. Pe 28 decembrie 1998, Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor ARO a adoptat o hotărâre, prin care administratorii societăţii au fost mandataţi să depună la instanţă o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară. O lună mai târziu, la Tribunalul Argeş – Secţia Comercială a fost deschis dosarul ARO, sub numărul 661/27 ianuarie 1999. Cu două zile înainte de înregistrarea cererii la tribunal, pe 25 ianuarie, tot într-o AGA Extraordinară la ARO s-a hotărât “închiderea operaţională parţială a activităţii”, în baza unei ordonanţe de urgenţă adoptate în 1999, care stabilea unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă urmau să fie desfăcute ca urmare a concedierilor colective, prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare ş.a.m.d.
Pentru adoptarea celor două hotărâri, Adunarea Acţionarilor ARO a avut mandat acordat de Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat, acţionar cu peste 70% din numărul total de acţiuni. Pentru cumpărarea pachetului deţinut de FPS la ARO existau oferte de cumpărare, prin urmare, a fost declanşat procesul de privatizare. Cel puţin, astfel a fost motivată revenirea asupra deciziei, la câteva zile de la introducerea cererii la Tribunalul Argeş de către conducerea uzinei. Astfel, pe 3 februarie 1999, s-a cerut instanţei suspendarea procedurii de reorganizare judiciară. La două zile după acţiunea FPS, şi şefii de la ARO s-au adresat tribunalului, retrăgându-şi cererea. Prin încheierea din 5 februarie 1999, Tribunalul Argeş a admis cele două solicitări, dispunând renunţarea la judecată a dosarului ARO.
În 1998-1999, Dunărea, ARO France şi EEI au venit la negocieri cu FPS, care vindea pachetul de acţiuni la ARO
La jumătatea anului 1998, la uzină mai lucrau 4.812 salariaţi, iar la cele patru societăţi comerciale nou apărute, la care ARO avea participaţie majoritară – SC Centrul General de Comercializare ARO, SC Fabrica de Piese şi Subansamble Auto ARO SA, SC Centrul de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti SA şi SC Fabrica de Scule şi Matriţe ARO SA – erau angajaţi 2.240 de oameni. Transferaţi în interesul serviciului de la ARO, în perioada 1996-1997, aceştia îşi desfăşurau activitatea în perimetrul secţiilor şi fabricilor închiriate de la societatea “mamă”.
Iată cum s-a desfăşurat procesul de privatizare, prima privatizare, invocată de Fondul Proprietăţii de Stat ca motiv de renunţare la procesul deschis la Tribunalul Argeş. În noiembrie 1997, FPS a hotărât să-şi vândă acţiunile la ARO. Pasul următor a fost un anunţ publicat pe 15 ianuarie 1998, prin care îşi prezenta intenţia de vânzare, valabilă 180 de zile, adică până la 13 iulie 1998. Două firme şi-au manifestat interesul: SC Dunărea SA Bucureşti şi ARO France. Ofertele celor doi potenţiali cumpărători au fost analizate, s-au purtat negocieri cu aceştia, numai că, în iunie 1998, FPS a decis să fie sistate discuţiile şi să fie reluat procesul de privatizare. Şi s-a reluat ca urmare a apariţiei unei scrisori de intenţie de cumpărare a pachetului majoritar de către firma americană EEI. Fondul Proprietăţii de Stat a publicat din nou, în august, acel an, alte două anunţuri în acelaşi scop: vânzarea acţiunilor deţinute la ARO. Americanii de la EEI au cumpărat dosarul de prezentare – singurii care au făcut acest lucru – însă, până la data limită de depunere a ofertei, 5 noiembrie 1998, nu şi-au manifestat oficial, în scris, intenţia de cumpărare.
Anunţul FPS a fost republicat, pentru a treia oară, pe 9 decembrie 1998, având ca termen limită pentru depunerea ofertelor 26 ianuarie 1999. Ce vindea Fondul Proprietăţii de Stat? 70,018% din capitalul social al societăţii comerciale ARO SA, reprezentând un număr de 7.301.748 acţiuni. Preţul de vânzare a fost fixat la 49.870 lei (vechi)/acţiune, iar pentru pachetul integral de peste 7,3 milioane de acţiuni se cereau 364.138.170.000 lei (vechi).
Pe 26 ianuarie 1999, firmele Dunărea SA şi EEI SUA şi-au depus ofertele, care au fost deschise în după amiaza acelei zile. Aflăm dintr-un răspuns al reprezentanţilor Fondului Proprietăţii de Stat la acel moment că, în cadrul discuţiilor purtate după desigilarea plicurilor şi analizarea sumelor oferite de companiile interesate de achiziţionarea acţiunilor ARO, “oferta firmei Dunărea SA a fost retrasă la solicitarea ofertantului, pe motivul neclarificării procesului de privatizare. Negocierile au fost purtate în continuare cu singurul ofertant rămas în competiţie, respectiv firma americană EEI.” Şi aceste negocieri au fost sistate.
Tot în acea perioadă, ianuarie 1999, a existat tentativa de intrare a Uzinei ARO în procedura de reorganizare judiciară, despre care relatam la început, abandonată în luna următoare.
Şeful FPS: “Aceste societăţi comerciale nu au nicio raţiune de a exista”
În martie 1999, discuţiile s-au mutat de la FPS în Parlamentul României, după ce ARO a fost trecută pe lista întreprinderilor care urmau să fie lichidate, deşi alte societăţi, aflate într-o situaţie mult mai grea, au fost “omise”. ARO era în planurile de lichidare ale conducerii ţării, deşi primul-ministru Radu Vasile promisese că, înainte de a se începe procedurile de lichidare, se va ţine seama de implicaţiile sociale, în situaţia în care fabrica ce urma a fi închisă era situată într-o zonă mono-industrială. Cazul ARO, care rămăsese singura întreprindere importantă din Câmpulung, după ce Melana fusese “terminată”. O altă nelămurire a deputatului Gheorghe Marin, fiindcă lui i-a aparţinut interpelarea la care facem referire, era următoarea: cum a fost posibilă adoptarea procedeului de faliment în timp ce ARO era în proces de privatizare?
Radu Sârbu, pe atunci, preşedinte al FPS, a motivat că includerea uzinei câmpulungene pe lista firmelor băgate în lichidare judiciară, la cererea debitorului, s-a făcut din iniţiativa Ministerului de Finanţe, care a întocmit enumerarea cu pricina. Acolo erau trecute societăţile din portofoliul Fondului Proprietăţii de Stat, care înregistrau pierderi, nu din cauza dobânzilor şi a penalităţilor, ci din activitatea lor de bază. “Aceste societăţi comerciale nu au nicio raţiune de a exista şi, din această cauză, FPS, constatând că este mai ieftin ca Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale să le plătească salariile compensatorii şi să stea acasă, decât să le plătim salariile, ca să producă o pagubă mai mare decât salariile (de regulă, aceste societăţi nu îşi acoperă nici cheltuielile cu materiile prime), a îndeplinit mandatul încredinţat de Guvern, de a pune în lichidare toate aceste societăţi generatoare de pierderi din activitatea de bază, de exploatare. În acest an (n.r. 1999), vom continua să închidem societăţi comerciale care produc pierdere brută, deci, care au profit din activitatea de exploatare, pentru a reduce până la zero pierderile pe care România nu le mai poate suporta. În acest fel au fost alese.”, era răspunsul rece al şefului FPS, Radu Sârbu.
Tot el mai spunea că măsurile luate de FPS de-a lungul anilor de contraperformanţe obţinute la ARO, la fel ca la restul societăţilor aflate într-o situaţie similară, n-au generat un rezultat favorabil, prin urmare, la sfârşitul lui ’98, s-a decis lichidarea lor.
Trei zile de proteste în curtea fabricii încheiate cu demisia directorului
Cu câteva zile înainte de deschiderea dosarului ARO la Tribunalul Argeş, în timp ce la FPS se purtau discuţii în vederea privatizării teoretice, mai degrabă, după cum a recunoscut şeful instituţiei la acea vreme, salariaţii de la ARO au declanşat, în intervalul 19-21 ianuarie 1999, manifestări spontane, nemulţumiţi de situaţia grea a fabricii. Participanţii la mitingul de protest, care a avut loc pe 20 ianuarie, de la ora 7.30, în faţa pavilionului central al uzinei, au întocmit o listă de revendicări, pe care au înaintat-o preşedintelui ţării, Emil Constantinescu, premierului Radu Vasile şi şefului Fondului Proprietăţii de Stat, Radu Sârbu. Iată ce solicitau protestatarii: • demiterea conducerii administrative a SC ARO SA şi monitorizarea societăţii pe o perioadă de minimum şase luni: • modificarea bazei programului de restructurare a uzinei de la o producţie de 250 de automobile echivalente la minimum 550 de automobile fabricate lunar: • sistarea importului de autoturisme de teren şi utilitare second-hand pe o perioadă de minimum doi ani şi dublarea taxelor vamale la importul de autoturisme noi; • verificarea cauzelor care au condus la situaţia în care se ajunsese ARO, stabilindu-se, totodată, răspunderea administrativă a conducerilor acesteia; • verificarea tuturor sesizărilor făcute de reprezentanţii legali ai salariaţilor şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de prejudicierea ARO; • declararea Muscelului ca zonă defavorizată; • crearea de noi locuri de muncă în Muscel pentru personalul disponibilizat prin atragerea fondurilor Phare pentru dezvoltare; • includerea ARO în categoria societăţilor de importanţă strategică; • finalizarea omologării de către Ministerul Apărării Naţionale a noului autoturism militar produs de ARO, “ARO Dragon”, în vederea dotării armatei cu acest tip de autoturism; • implicarea Ministerului de Externe în comercializarea autoturismelor ARO în sistem barter pe pieţele tradiţionale.
“Vă atragem atenţia că în cazul nesoluţionării acestor revendicări de interes pentru salariaţii SC ARO SA şi ai zonei Muscel, în 24 de ore, acţiunea de protest a salariaţilor ARO va continua în faţa Guvernului României, începând cu data de 22 ianuarie 1999.”, era finalul comunicatului organizatorilor protestului din curtea fabricii. Urmările au fost departe de ceea ce sperau muncitorii: o cerere semnată de directorul general Sorin Olteanu, împreună cu şeful Oficiului Juridic, Florin Sătârbaşa, datată 21 ianuarie 1999, depusă la Judecătoria Câmpulung. Conducerea de la ARO solicita instanţei să constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea 15/1999 (privind soluţionarea conflictelor colective de muncă), pentru declanşarea grevei.
“În fapt, în data de 20 ianuarie 1999, liderii Sindicatului Liber ARO au incitat salariaţii societăţii să participe la un miting “spontan”, prin care s-a solicitat demiterea conducerii administrative şi iniţierea unor acţiuni prin care FPS să renunţe la închiderea operaţională parţială sau totală a activităţii SC ARO SA. La terminarea acestui miting “spontan”, liderul Sindicatului Liber ARO a comunicat salariaţilor participanţi să revină în dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1999, ora 7.00, în faţa sediului administrativ, situaţie ce a implicat întreruperea activităţii, fără să respecte procedura prevăzută de Legea 15/1999, în sensul parcurgerii fazelor negocierii (consiliere directă, conciliere organizată, prin intermediul M.M.P.S.).”, era obiectul cererii depuse de conducerea uzinei la Judecătorie, căreia i se solicita să dispună încetarea grevei ca fiind ilegală.
La scurt timp, conducerea executivă reprezentată de directorul Sorin Olteanu şi-a dat demisia, cu un preaviz de 30 de zile. AGA a aprobat numirea unui nou Consiliu de Administraţie, iar în funcţia de director general şi preşedinte a fost instalat Aurelian Nicolae.
Primul-ministru Radu Vasile promisese că, înainte de a se începe procedurile de lichidare, se va ţine seama de implicaţiile sociale, în situaţia în care fabrica ce urma a fi închisă era situată într-o zonă mono-industrială.